Cuvintele, spune Alexander Schmemann, pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria. De aici dezaprobarea mea pentru conversațiile „profunde “și, mai ales, spirituale. În anii tineri tânjeam după o seară de discuții profunde, sufletești, spirituale, legate de marile înțelesuri ale trecerii omului pe acest pământ. Sufletul meu de atunci era însetat de ele pentru că începusem să pășesc pe drumul înfundat (o facultate tehnică) și felul meu de ființă se hrănea cu teatru, poezie, filosofie, înțelepciune. Anii au trecut, pașii pe drumul înfundat au devenit tot mai mulți, deși încercam mereu să-mi dau și alte drumuri, iar conversațiile spirituale cu semenii mei ajungeau să risipească comuniunea dintre noi, să alunge bucuria. Crescut de anumite lecturi și trăiri, de anumite întâlniri cu oamenii, fiecare partener de dialog își apără poziția despre care crede că este singura îndreptățită, singura pe deplin adevărată și astfel comunicarea era ratată, bucuria risipită. Fiecare dintre noi ne retrăgeam însingurați și triști, convinși că celălalt, ceilalți, n-au mers destul de departe pe drumul lor spre a ne da dreptate. De fapt, oricât de departe ar merge pe drumul lor, adevărurile noastre nu vor fi niciodată ale lor și oricât de departe am merge pe drumul nostru, adevărurile lor nu vor fi niciodată pe deplin ale noastre. Iau ca exemplu persoana Mântuitorului Hristos.

Fiecare din cei care pornesc pe drumul spre El ajung să aibă un Hristos al lor, chiar dacă biserica conturează un drum pentru toți. Sau cred că au un Hristos al lor când, de fapt, sunt pe un drum înfundat. Dar cum poți ști că te afli pe un drum înfundat? Când, după primii pași, începi să simți, organic, zidul de care te vei izbi la capătul lui. Dar atunci de ce nu faci pașii înapoi, de ce nu părăsești acest drum? Pentru că nu poți, pentru că un desiș de întâmplări, fapte, lucruri, te constrâng să mergi mai departe. De-a stânga și de-a dreapta drumul îți arată noi priveliști – căsătoria, copii, locurile succesive de muncă – trăiești bucurii și necazuri, împliniri și dezamăgiri, boli și vindecări. Toate sunt reale, deși, în adânc, știi că nu ești pe drumul tău. Nu ești pe drumul tău, dar drumul înfundat pe care ai mers zeci de ani devine ca și al tău de vreme ce ai început să obosești, să albești, să ai responsabilitatea copiilor ce ți s-au alăturat și care, la rându-le, își caută drumul. Dincolo de tot și de toate, există o singurătate a drumului înfundat, o singurătate pe care nici iubirea nu o poate umple până la capăt.

S-a tot vorbit în aria iudeo-creștină de Zidul plângerii. Cred că acela este, pentru poporul evreu, zidul drumului înfundat. Templul a fost dărâmat, Mesia nu a venit, iar întoarcerea în Țara Făgăduinței fără a-l avea în frunte pe Mesia este doar o întreprindere omenească, îi spuneau bătrânii evrei din Fălticeni lui Vasile Lovinescu, o întreprindere omenească sortită eșecului. Și atunci cum putem trăi fără a înnebuni, fără a ne sinucide, fără a cădea în deznădejde și în disperare? Trăim ca în povestea magului, amintită de Jon Folwes; fie că ești o broască țestoasă pornită pe drumul cel bun, fie un trăpaș pornit pe drum înfundat, e bine să fii viu, să respiri, să fii plin de viață. Viața este cel mai mare dar pe care-l poți primi în acest univers. Cât despre izbăvire, credință, nădejde și iubire și ele sunt daruri, dar nu le poți primi decât dacă ai viața.

După aproape trei ani trăiți la Biblioteca Județeană din Piatra-Neamț la secția audio-vizual și la secția de împrumut carte pentru adulți, zilele trecute am fost repartizat la biroul de înregistrare a colecțiilor. Sunt nevoit acum, la aproape 52 de ani, să învăț o nouă meserie care, mi-au spus colegii de acolo, se deprinde deplin în câțiva ani. Pentru mine această meserie de fixare a C.Z.U. pentru fiecare carte va fi una din meseriile pe care le-am deprins de-a lungul anilor (merceolog, administrator, responsabil mijloace fixe, responsabil protecția muncii și P.S.I., șef ateliere producție de costume și decor) și care m-au făcut să simt în mine zidul, capătul de drum. Voi păstra Atelierul de teatru-lectură, voi continua să citesc, voi continua, în timpul liber, să merg la colocvii, îmi voi face dosarul pentru Uniunea Scriitorilor dar, dincolo de toate acestea, câteva ore pe zi mă voi sili să învăț o nouă meserie care simt că nu este a mea.

Slavă Domnului că, la răstimpuri, mă locuiește bucuria, că mă pot manifesta creator, că pot fi eu însumi, dincolo de constrângerile drumului pe care am fost aruncat ca și fără voia mea. Cine știe, poate eliberarea deplină de tirania drumului impus se va produce abia după împlinirea vârstei de 65 de ani, când mă voi pensiona. Când te gândești că mai sunt 13 ani, față de cei 26 de ani deja trecuți în câmpul muncii, nici nu par așa mulți.

Am ținut jurnalul de bibliotecar între anii 2009 – 2011, căutând să pun accentul pe trăirile pe care le-am avut în această perioadă, fără să amintesc decât în treacăt atmosfera tensionată pe care a întreținut-o, în tot acest timp, în interiorul bibliotecii, directorul instituții. Faptul că la una dintre ședințe am avut îndrăzneala să vorbesc despre diferența dintre logica lui Ares (zeul războiului, logică ce pune accentul pe mulțimi) și logica lui Hermes (vestitorul zeilor, vestea fiind individuală și ca atare o astfel de logică punând accentul pe individ), propunând ca în cadrul manifestărilor să punem accent pe logica lui Hermes, cu alte cuvinte să nu vizăm atât plutoanele de elevi care să ne potopească biblioteca ci mai curând grupuri țintă de mici dimensiuni, în cadrul cărora mesajul nostru poate fi mai bine receptat, ei bine această intervenție a atras după sine mutarea „disciplinară”. Când am omis să anunț directorului premiera spectacolului de teatru-lectură cu piesa Gaițele de Al. Kirițescu, deși se dăduse comunicat de presă și activitatea era trecută în program, am primit mustrare scrisă cu avertisment. Făcusem o dublă distribuție, ca să ofer șansa de a juca cât mai multor doamne, așa încât am avut două premiere, joi și vineri. Ei bine, supărat, directorul n-a venit la nici una. Odată, după o manifestare în cadrul căreia vorbisem și recitasem câteva poezii, un fost angajat al biblioteci, care continuă să frecventeze instituția, întâlnindu-se cu directorul m-a lăudat. Știți care a fost replica lui?

– Așa o fi, dar eu vreau să scot din Dan Iacob un bibliotecar!

Și atunci, cum mai e cu omul potrivit la locul potrivit sau cu omul sfințește locul?… Dimpotrivă, când directorul observa că cineva se simte bine la locul de muncă, are inițiative, se implică, îl muta în altă parte. Știu asta din mărturiile colegilor care au aici o vechime de cincisprezece, douăzeci de ani. Când degetul arată luna, spune o vorbă înțeleaptă, prostul se uită la deget; ținând acest jurnal eu am încercat să mă uit la lună şi-mi place să cred că am reușit să înlocuiesc îndoiala cu surâsul.

Îndoiala filosofică e bună pentru cugetare, pentru descoperiri. Surâsul… este bun pentru izbăvire.

Când au început să spună celor din jur că sunt bolnavi sufletește, că trebuie să se cunoască pe ei înșiși, că trebuie să se pocăiască, să-și schimbe modul de a gândi, Socrate și Iisus au fost omorâți, primul cu cucută, al doilea prin răstignire. Oamenilor nu le place să le spui că au o problemă sufletească, nu le place să conștientizeze faptul că au sufletele bolnave. Căzut e trupul nostru, afirmă într-un rând Mihai Eminescu, când sufletu-i căzut. Cu toții avem o părere foarte bună despre noi înșine, suntem convinși că bunul simț ne conduce viețile, că ne putem pune în slujba aproapelui, că putem pune surdină eu-lui, spre a putea avea acces la Sine și, prin acesta, la buna întâlnire cu ceilalți.

Dacă ne uităm însă ce se întâmplă în Biblioteca Județeană, dacă simțim încordarea relațiilor dintre angajați și – mai ales! – a relațiilor dintre angajați și directorul instituției, înțelegem că ceva nu este în regulă și că nu suntem pe drumul cel bun. Dacă nu ajungi să trăiești cu bucurie orele petrecute la serviciu, dacă nu ajungi să ai pace cu tine însuți și cu ceilalți, cum te poți pune în slujba utilizatorilor, a celor care ne trec zilnic pragul? (Câteva sute pe zi, ne place să tot subliniem). În mediul în care lucrăm noi, bibliotecarii, o strângere de mână, un surâs, răbdarea de a asculta o mărturisire în timp ce încarci cărțile pe fișa electronică, bucuria de a da o informație, de a rosti un cuvânt în cadrul unei manifestări, de a recita o poezie sau de a regiza o piesă de teatru (în cazul meu) fac cât o mie de cuvinte. Dar pentru ca toate acestea să se întâmple trebuie creat un mediu propice, trebuie ca fiecare bibliotecar să fie lăsat să muncească acolo unde poate da randamentul maxim, acolo unde se poate manifesta creator. Poate că pe viitor (actualul director se apropie cu pași repezi de ziua pensionării) lucrurile se vor schimba, poate că va veni și la noi acel kairos (moment prielnic), acel timp al odrăslirii, al rodirii. Până atunci, dincolo de surâsul detașat și izbăvitor, irumpe dinlăuntrul meu un strigăt și nevoia impetuoasă de a suna la urgență, la 112. Dar unde să sun, ce urgență să reclam, cine să mă audă, cine să mă ajute?

În ceea ce mă privește voi continua proiectul Atelierului de teatru-lectură, voi continua să citesc, să scriu, să merg la colocvii (de tăria celui de la Mănăstirea Putna), îmi voi face dosarul pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor. Dau slavă Domnului că, la răstimpuri, mă locuiește Bucuria, că mă pot manifesta creator, că pot fi eu însumi, dincolo de constrângerile drumului social, pe care am fost aruncat ca și fără voia mea. Cine știe, poate că eliberarea deplină de tirania drumului impus se va produce abia după pensionare, când voi putea trăi doar pentru a crea. Când mă gândesc la faptul că, până atunci, mai sunt doar paisprezece ani, față de cei douăzeci și șase deja trăiți în câmpul muncii, nici nu mi se par așa mulți. Suntem ființe ale intervalului, afirma cândva Andrei Pleșu, cu alte cuvinte nu suntem nici animale (care rezolvă totul cu firescul instinctului) nici sfinți (care rezolvă totul cu firescul harului). Trăind în interval și așteptând o soluție pe care nu o avem încă (mântuirea), nu putem decât să practicăm o așteptare activă, să ne manifestăm creator. Exact asta încerc să fac, la nivelul meu: să mă dăruiesc cu gândul la roadă, la bucuria rodirii și mai puțin la beneficiile materiale pe care mi le poate aduce valorificarea roadelor, cu gândul la a fi un prilej de bucurie pentru cel de lângă mine, cu voința de a învăța să iubesc, de a mă lăsa locuit de iubire. Vrem sau nu vrem, singura Realitate pe această lume este Iubirea. Dumnezeu, s-a spus, este Iubire, iar Dumnezeu, trebuie să recunoaștem, e singura realitate. Dacă așa stau lucrurile, se poate afirma că fiecare dintre noi este, cu adevărat, doar în măsura în care se lasă locuit de iubire, în măsura în care e în stare (sau îi este dat, pentru că, până la urmă, totul pe lumea acesta e de natura darului) să-și racordeze ființa la acest fluviu de infinită iubire. Tot restul (bani, putere, desfătare, sex, alcool, droguri) nu există, chiar dacă, la un anumit nivel, par reale și importante. Cel mai frumos vers din literatura română, spune la un moment dat Mircea Eliade, este primul vers din Odă în metru antic: Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.

Din așezarea mea de acum (Așază-te și mergi, ne îndeamnă un spiritual al secolului XX, în sensul în care, dacă ai o bună așezare interioară poți merge oriunde, înlăuntrul sau în afara ființei tale) versul eminescian devine:

Nu credeam să-nvăț a iubi vreodată…

Și asta pentru că, în esență, și iubirea este o moarte, este moartea eu-lui, umbrirea lui și trăirea în orizontul Sinelui, deschiderea iubitoare către cel de lângă tine, cu cele patru nivele ale ei: prietenia, iubirea familială, eros-ul (iubirea dintre un bărbat și o femeie) și, pe treapta cea mai de sus, agapé, iubirea divină. Când spunea celebra vorbă iubește și fă ce vrei, Sfântul Augustin se gândea la agapé; când ajungi la acest nivel nu mai poți face decât cele ale iubirii.

Robește-mă Doamne, ca să mă simt liber!

Într-o carte pe care tocmai o citesc se vorbește despre scara conștiinței, de la 0 (moartea) până la 1000 (iluminarea). Pe această scară foarte important este nivelul acceptării. Până la nivelul 200 sensul trăirilor este negativ, distructiv (frica, angoasa, minciuna, ura) iar de la nivelul 200 în sus, odată cu adevărul și curajul, sensul este pozitiv, ascendent, culminând cu extazul, cu iluminarea. Pe acest parcurs, un punct nodal îl reprezintă acceptarea. Trebuie să ajungi să accepți că tot ce ți se întâmplă este un prilej de a învăța ceva, de a urca pe scara conștiinței. Viața spirituală, spune pe bună dreptate autorul, nu înseamnă să citești cărți cu fraze frumoase, care propovăduiesc iubirea, împlinirea, detașarea, ci trăirea stărilor limită, singurele care te pot naște dinnou. Am avut parte în viața mea de până acum de multe stări limită, dar cel mai adesea ele m-au obosit, m-au stresat, aducându-mă chiar pe pragul depresiei. Nu știam să le abordez, să scot aurul unei noi vieți din ele și, ca orișice lecție neînvățată, aceste stări s-au repetat luând felurite forme, felurite chipuri.

De fapt, abia acum înțeleg deplin, mingea era, de fiecare dată, în terenul meu. Nu ceea ce mi se întâmpla era, până la urmă, important, ci felul cum reacționam la ceea ce mi se întâmpla. Ani la rând am reacționat greșit și, ani la rând, situațiile limită s-au repetat. Sunt, iată, într-o nouă astfel de situație. Voi ști să o gestionez, sau mă voi lăsa acoperit de un nou val de oboseală? În situații extreme oamenii sunt îndemnați să sune la 112; pentru tulburarea liniștii publice, pentru un furt, pentru un incendiu, pentru o agresiune asupra lor… Dar pentru tulburarea liniștii lăuntrice, dar pentru furtul dreptului de a te manifesta plenar, creativ, pentru incendierea bunelor tale intenții, pentru răstălmăcirea vorbelor, pentru agresiunea insultelor, ironiilor, unde să suni?

Trăind în peisajul conturat de paginile acestei cărți, dincolo de surâsul detașant și izbăvitor, la răstimpuri sunt nevoit să-mi reprim un strigăt și nevoia de a suna la 112. Și asta pentru că, după ce am crezut că am ajuns în sfârșit acasă, sunt tot pe drum, pentru că am crezut că pot fi, în sfârșit, înțeles și sunt tot într-o lume a neînțelesurilor. Dar unde să suni, pe cine să suni, cine să te audă, cine să te ajute? Va trebui să mă ajut singur, încercând să acced, cu mintea-inimă, la nivelul acceptării. Și va trebui să fac aceasta pentru că, acum am priceput, nu-i vina lumii, ci a mea. Da, așa voi face.

În rest, vreme trece, vreme vine…

Dan D. Iacob
Piatra-Neamț , 2011, seara de Crăciun