La sfârşitul anului trecut, Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România a acordat diploma şi titlul de „scriitor al anului 2016“ poetului Victor Munteanu. „Am fost plăcut surprins să aflu, declara premiantul, că Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor s-a hotărât, pentru prima oară de la înfiinţare, să acorde Premiul de Excelenţă şi Titlul <<Scriitorul Anului>> şi m-am bucurat că am avut onoarea să primesc acest premiu neaşteptat în atmosfera colindelor de la <<Crăciunul Scriitorilor>>, eveniment patronat de Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov”, aflat la a XXI – a ediţie. Mă bucur că Filiala a început să ridice steagul, cum se spune, propunând literaturii române câte un nume pe an”.

Victor Munteanu scrie poezii din anii tineri, cărţile sale de poeme numindu-se „Prier”, Premiul de debut în volum al Editurii „Cartea Românească“ (1987), „Veşti la marginea acoperişului”, Premiul Editurii „Saeculum” la Concursul Naţional de Poezie „Lucian Blaga” (1993), “Locuinţă pentru un strigăt” (2004), „Rănirea vederii” (2010) (Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău) şi „Prizonierul tăcerii”, (2016). Dar premiile literare au început să evidenţieze poezia lui încă din anul 1982, când a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din R.S.R. la Concursul de Creaţie literară „Porni Luceafărul”, Botoşani, urmat de Premiul Editurii „Junimea” la Festivalul „Vasile Alecsandri”, Iaşi (1982), premiul revistei „Contemporanul” la Festivalul de Poezie „Panait Cerna”, Tulcea (1983), premiul revistei „Cronica” la Festivalul „Mihail Sadoveanu”, P. Neamţ, (1983) ş.a.. În anul 2006 i s-a conferit , „pentru nobila activitate de înflorire şi diseminare a culturii româneşti şi universale prin fondarea şi conducerea publicaţiei Viaţa băcăuană, a cenaclului Avangarda XXII, a concursurilor naţionale de poezie”, Titlul de Cavaler al Culturii, atribuit de Ordinul „Cavalerii Echităţii”.

În acest context, Premiul „Scriitorul Anului 2016” vine ca o încununare a unui urcuş început înainte de 1989 şi construit, treaptă cu treaptă, cu perseverenţă şi har, până astăzi. Dar, dincolo de toate premiile („poetul este cel care premiază”, ne atrăgea atenţia Nichita Stănescu), rămâne poezia şi despre poezie ne-am propus să vorbim în aceste rânduri.

Volumul premiat, „Prizonierul tăcerii”, a apărut la Editura „Junimea”, în Colecţia „Cantos”, şi are două părţi: „Oare până unde-am ajuns?”, însumând 43 de poeme, şi „Ieşirea din cuvinte”, însumând 30 de poeme, referinţele critice fiind semnate de Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Ioan S. Pop, Ioan Holban, Theodor Codreanu şi Aurel Pantea. Înainte de a fi un recunoscut poet şi om de cultură, Victor Munteanu este un creştin ortodox practicant, şi, când înţelegi acest lucru, ai una din cheile de descifrare a poeziei sale, credinţa creştină acoperind toată gama de trăiri, de la acel „Doamne, cred, ajută necredinţei mele!”, până la „Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui viu”.

Nu pe calea raţiunii caută poetul accesul la Adevăr („în academii a luat foc Adevărul”), nu prin cuvintele rostite de-a lungul unei zile („Din 55 de cuvinte pe care le-am rostit azi,/ nu mi-a fost de folos decât unul- / şi nici acela nu mi-a adus prea mult câştig”), ci prin „tăcerea celor ce vorbesc de la sine!”, „cireşul, trandafirul, roiul de-albine”. Până la urmă, marea problemă a fiecăruia dintre noi, chiar credincioşi fiind, este să găsim calea de a ieşi din cotitura singurătăţii, a singurătăţii dintre oameni şi a singurătăţii de a nu putea comunica cu divinul. Poetul are o sensibilitate aparte, nu-l mulţumesc treptele obişnuite ale scării, şi, alegând să trăiască sub pecetea libertăţii inimii, ajunge să implore, odată cu slujitorul de la altar: „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi!”.

Victor Munteanu este un poet al neodihnei, al tânjirii spre înalt, pentru el lumea existând doar în măsura în care a treierat-o cu propria trăire: “1954 de lucruri trăiesc doar fiindcă au fost spuse de mâinile tale” (“Pelerinaj prin fiinţă”). Pe de altă parte, el simte, asemenea lui Lucian Blaga (“Drumul tău nu e-n afară, căile-s în tine însuţi,/ Iară cerul tău se naşte ca o lacrimă din plânsu-ţi”), că accesul la Adevăr se face doar pe calea lăuntrică, prin cunoaşterea de sine – „doar 10 la sută mă ştiu,/ doar 10 la sută mă am din ce sunt, / chiar dacă eu sunt răspunsul la toate furtunile./ Tot mai fără de capăt e drumul spre sinele meu/ şi spre lăuntrul de-o mare tăcere./ Iată, în toamna scoasă din calendar / locuieşte un victor munteanu / pe care n-am să-l cunosc niciodată!” („Intrarea în hotarul păzit”).

Înarmat doar cu „tăcerea care mă apără”, poetul imploră: „Trage, Doamne, clopotul prin casa lăuntrului meu,/ să se scuture sufletul de toată rugina!” („Cântec”). Dar sufletul, asemenea metalului, se lămureşte, se curăţă, numai în foc, în focul suferinţei, al încercărilor, care tot de la Dumnezeu vin. „Te strig dintr-o clipă de fulger,/ din hotarele mele te strig:/ spală-mă cu lumina de Înger, / nu mă lăsa cu mâinile-n frig!” („Bacoviană”). Cu cât setea de Adevăr de Bine şi de Frumos a poetului este mai mare, şi suferinţa este pe măsură: „Doamne, / în ce colţ al sinelui meu Te-ai ascuns/ de nu Te văd decât prin durere?” („Fără drept la apel”). Iar într-o lume care şi-a lepădat reperele, poetul ridică ochii tot spre cer: „Dă, Doamne, veacul mai tare/ să-şi bată răbdarea tobele-n mine,/ căci Adevărul a fost dat la casare/ şi-nlocuit cu un urlet de câine!” („Zbor de cocori”). Răbdarea, nădejdea, credinţa, iubirea, dimensiuni majore ale unei vieţi trăite în Hristos, îşi fac loc în poezia lui Victor Munteanu, în viaţa lui de fiecare clipă, iar creatorul încearcă, prin ele, să acopere distanţa dintre veşnicie şi omul de lângă el. Poezia „La umbra crucii” dă seamă de toate aceste trăiri: „Singurătatea m-a ocolit prea puţin / şi tot orb pipăi lumina din lucruri./ Tu, Cel Ce Ţi-ai prefăcut sângele-n vin,/ de colbul tristeţii fiinţa mi-o scuturi./ Spun, Doamne, că prea puţin am trăit/ pentru a păzi mărul din pom:/ de-aceea continuu să rătăcesc hămesit/ pe distanţa dintre veşnicie şi om!”. Dar împotriva tuturor dezamăgirilor care se revarsă asupra lui din partea lumii, din partea semenilor, poetul luptă cu arma iubirii. „Nu putem fi egali, fiule, decât prin iubire!”, îi mărturiseşte vlăstarului său, iubirea fiind locul tuturor împăcărilor, dar şi rădăcina din adânc a acestei lumi, pentru că Dumnezeu din iubire a zămislit lumile şi din iubire ni L-a trimis pe singurul Lui Fiu, spre a ne mântui. Dar, adesea, prins în cavalcada de zi cu zi, poetul se simte un prizonier al tăcerii, locuind în cuvântul din care a ieşit, în muşcătura iubirii de frate, într-o clipă cu zăvorul la uşă, nefiind în stare decât în momentele de graţie, de har, să se dăruiască în iubire. „Doamne, Doamne,/ tare fără de capăt e mâna pe care ne-o-ntinzi,/ şi noi tare n-o putem apuca!” („Şoapte”). Căutare, neodihnă, nădejde, răbdare, credinţă, iată treptele scării întru Înalt, pe care le urcă Victor Munteanu, până la treapta de sus, până la „Iubirea peste puterea cuvântului”, până la „adevărul ascuns în rugăciuni de sfânt” şi la pacea lăuntrică, ce poate fi câştigată „numai cu lumina din noi”.

După căderea în păcat a protopărinţilor, lumea este bolnavă, dar poetul crede că poemul perfect, dacă ar reuşi cineva să-l scrie, ar vindeca toate bolile. „Scrierea lui a început odată cu facerea Omului/ şi continuă până-n ziua de azi/ şi nimeni n-o poate sfârşi: / nici Îngerii şi nici Sfinţii Părinţi,/ care sunt lumina vederii, /un mers încontinuu e căutarea. / Poemul care să te vindece de moarte/ nu poate fi terminat niciodată. / Poezia e una cu Dumnezeu: / la ea nu se poate ajunge/ fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca!” („Poemul desăvârşit”).

Din Evanghelia după Ioan ştim că “Dumnezeu este iubire”, dar Victor Munteanu conturează imaginea unui Dumnezeu-Poezie. A unui Dumnezeu, ne permitem să adăugăm, Care a creat Uni-versul. Suntem, pare a spune poetul, litere din poezia nesfârşită, din poemul perfect, ce a început să fie scris odată cu facerea Omului. Iată conturate uneltele cu care poetul poate, în volumele sale, să schiţeze o cosmologie.

În buna tradiţie a căutării Adevărului, drumul este, pentru Victor Munteanu, mai important decât capătul de drum, iar poetul ni se dezvăluie, şi prin volumul „Prizonierul tăcerii”, un călător autentic, nu un rătăcitor, pentru că cel ce rătăceşte nu şi-a găsit încă drumul, în timp ce călătorul întru Lumina neînserată a celei de-a opta zi, aşa cum este şi poetul despre care scriem, l-a găsit. Dar, deşi a trăit tot ce i s-a dat să trăiască, el simte că n-a ajuns şi că nu va ajunge la celălalt mal, simte că pe Dumnezeu nu-L poate găsi, până la urmă, în cuvinte, de unde şi nostalgia de a ieşi din ele. „Am căutat printre martori un nume / care să răspundă la cine sunt eu: / marea se izbeşte de stâncă în spume / şi nimeni n-ajunge pân la sufletul meu. / Sunt strigătul sângelui meu răzvrătit / şi talpa desculţă ce loveşte-n ţepuşă, / sunt drumul spre Cer mereu ocolit, / Văpaie şi geamăt, cuţit şi cenuşă” („Broboane pe frunte”).

Un poet, spunea Nichita Stănescu, este cu atât mai mare cu cât cel care-l citeşte nu pe el îl descoperă, ci pe sine însuşi. Pot spune, cu mâna pe inimă, că mi-am redescoperit căutările, calea, citind poemele semnate de Victor Munteanu şi că poezia lui a născut şi naşte, în mine, poezie. Iar mai mare semn ca acesta, semn care să ne arate că ne aflăm, dincolo de toate premiile şi distincţiile obţinute, în faţa unui poet autentic, nu cred că există. Să ne bucurăm dar, după vorba cronicarului, că nasc şi în Moldova oameni şi că, în prag de an nou 2017, Filiala Bacău a U.S.R. a readus, prin premiul „Scriitorul Anului 2016”, în atenţia celor ce se ocupă de iteratura română contemporană, dar şi iubitorilor de poezie, un poet autentic.

Dan D. Iacob