Jurnalul unui bibliotecar: Colocviile de la Putna

25-27 august 2010

Tema: Fertilitatea mitului

Colocviul a început cu un Te Deum oficiat de Preasfințitul Episcop Pimen Suceveanul; am stat, pe tot parcursul slujbei, în dreptul mormântului Sfântului Ștefan cel Mare, în preajma lui Sorin Lavric, Iulian Costache, Alexandru Zub, Dan Hăulică, trăind sentimentul regăsirii unei familii din care simt că am făcut parte tot timpul, dar pe care nu am întâlnit-o față către față decât acum. Ne-am îndreptat apoi spre mormântul maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu – Bușulenga) unde s-a săvârșit o slujbă de pomenire; un călugăr a împărțit lumânări aprinse, episcopul a rostit rugăciunile, tinerii monahi au cântat și, atinși unii de alții, am participat la ridicarea colivei și a sticlei cu vin. Totul s-a desfășurat într-o simplitate binefăcătoare și cred că așa se întâmplă lucrurile și la mormântul lui Noica, la Păltiniș, la fiecare început de decembrie. Am intrat apoi în sala de conferințe. Seara, la ora 19 am servit masa, apoi am ieșit la o plimbare cu Iulian Costache, conferențiar la Universitatea din București, autorul unei cărții despre Eminescu, ce a tras atenția criticii și cu un tânăr doctorand de la Cluj. Discuția abordează tot felul de teme literare, de parcă ne-am ști de când lumea și de parcă eu aș fi, la rându-mi, cadru universitar. Ce bucurie să regăsesc firescul întâlnirii cu oameni ce se apropie de felul meu de ființă.

A doua zi, seria comunicărilor începe la ora 9.30, după rugăciunea Împărate ceresc Mângâietorule și binecuvântarea episcopului, cu expozeul doamnei Lucia Cifor, conferențiar la Facultatea de Litere din Iași, expunere intitulată Aspecte ale interpretării mitului. Se face distincția între omul filocalic și omul faustic, cu alte cuvinte între omul ce trăiește sub puterea harului și omul – dumnezeu, omul care vrea să i se substituie lui Dumnezeu. Urmează apoi Alexandru Zub cu tema Mituri istoriografice în România ultimei jumătăți de secol, mituri laice, aflate sub pecetea materialismului dialectic și istoric (Mitul progresului asigurat de clasa muncitoare, mitul eliberatorului, al luminii ce vine de la Răsărit, al omului nou, al păcii lumii, al fericirii generalizate, mitul celui drept, al comunistului).

Și prelegerile continuă, urmate de discuții, pauză de cafea, proiecția filmului La Cernăuți, pe urmele istoriei românilor, film produs de un prieten de la T.L.M. Plus Piatra-Neamț, apoi alte prelegeri, după pauza de masă, până seara. Neamul românesc, afirmă cineva, s-a menținut în istorie în jurul bisericii, dar astăzi vrem să vedem afirmată identitatea națională și prin societăți culturale, prin colocvii și reviste. De cele mai multe ori, mai spune vorbitorul, ne referim doar la mit, îl abordăm din exterior, fără să atingem treapta trăirii lui. Ori creștinismul, asemenea marilor religii, pune accentul pe trăire, pe vorbirea cu Dumnezeu, nu pe vorbirea despre El. Orgoliul intelectualului de a înțelege totul nu-i deschide orizontul mântuirii, ci doar pe cel al lămuririi, al dumiririi. Poți analiza cu luciditate, cu erudiție, lumea miturilor dar pasul important, hotărâtor, îl faci doar în momentul în care, prin ritual, prin Sfânta Liturghie în cazul creștinismului, începi să trăiești realitatea sacră a mitului.

Din păcate, un colocviu rămâne, prin definiție, în orizontul vorbirii despre. De altfel, întreaga cultură este astăzi doar „o cuvântare despre” și, de aceea poate, nici nu mai atrage mase largi de oameni. Societatea de consum a începutului de secol și de mileniu nu se mai poate deschide nici spre orizontul mântuirii dar nici spre cel al culturii, rămânând cantonată, gâtuită, de orizontul hedonist.Asceza culturii, asceza creștină, asceza tăcerii, sunt porți strâmte, accesibile unei elite. Au fost ele altfel, în alte vremuri?

Mitul dă naștere unei trăiri de tip ritualic. El este puternic în măsura în care te face să conștientizezi faptul că aparții unui grup și revigorează legăturile pe care le ai cu trecutul. Devenim eficienți, vii, numai în măsura în care ne racordăm ființa la câteva mituri ce devin lucrătoare în viața noastră de zi cu zi, făcându-ne să redescoperim legătura de tip ritualic cu poporul din care facem parte, cu istoria lui, cu Hristos – Dumnezeu.

Dincolo de afirmația Sfântului Apostol Pavel, conform căreia în Hristos nu va mai fi nici elen, nici evreu, nici latin, istoria de peste două milenii a demonstrat că ești moldovean – creștin, muntean – creștin, maramureșean – creștin, grec – creștin, sârb – creștin, bulgar – creștin, rus – creștin. Este vorba, cum ar spune Lucian Blaga, de spiritualități bipolare. Un pol este în Hristos – Domnul, numitorul ceresc comun, iar celălalt este, întotdeauna, pe pământ, pe pământ românesc, bulgăresc, rus, sârb, grec, dacă ne referim doar la creștinismul ortodox. La fel ca internaționala comunistă, internaționalismul creștin este o încercare de desțărare, de nivelare, de subtilă manipulare întru duhul vremii de astăzi. Cred că fundamentalismul trebuie înțeles ca fundament, ca rădăcină vie, de nesmuls a ta și a neamului din care faci parte, iar toleranța ca îngăduire a celuilalt, în măsura în care nu țintește dezrădăcinarea ta ca om și ca neam.

Pe noi, îi spune lui Sorin Lavric un călugăr de la Putna, nu ne interesează, până la urmă, înțelegerea pe care poate să o dea istoria, filosofia sau chiar teologia. Pe noi ne pasionează înțelegerea care vine de la Duhul Sfânt. Când ești îmbrăcat în harul lui Dumnezeu ți se descoperă înțelesuri de dincolo de puterile minții omenești. Ele țin de Partea Domnului, nu de aceea a omului. Sfântul Siluan Athonitul, deși avea doar două clase primare, a ajuns, umbrit de Duhul Sfânt, la o adâncă pătrundere a sensurilor spirituale ale Scripturii, ale omului și lumii în care trăia, vorbind cu miez, inspirat de Duhul, despre diferitele teme din Evanghelii.

Am stat câteva zile în preajma criticilor literari, a profesorilor universitari care se ocupă cu literatura și pot spune că, în cele din urmă, dincolo de impresia inițială, nu i-am putut regăsi ca familia mea de suflet; și asta, fiindcă pentru mine critica literară nu este ultimul orizont, nu merită atâta risipă de energie. Îmi amintesc faptul că, altădată, în altă conjunctură, am stat câteva zile în preajma poeților;și, tot așa, am sfârșit prin a nu mă recunoaște în ei, între ei. Cred că sunt mai aproape de felul de a fi al eseistului Sorin Lavric, decât de cel al criticilor literari sau al poeților, al pictorilor sau al criticilor de artă.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.