Tema desăvârşirii creştine transpare foarte bine şi din scrisorile Sfântului Vasile cel Mare, scrisori adresate, între alţii, şi prietenului său, Sfântul Grigorie de Nazianz supranumit şi Teologul pentru înălţimea gândirii sale. O parte din ele sunt scrise în timpul retragerii din lume dintre anii 360 – 361, altele mai târziu. Din ele transpare, dincolo de comentariile conjuncturale, ce ţin de o întâmplare sau alta, de un amănunt sau altul din viaţa sfântului, marea temă a desăvârşirii creştine, paşii de urmat pentru împlinirea ei în viaţa de zi cu zi. Căci, aşa cum am mai avut ocazia să punctăm, Sfântul Vasile cel mare nu este doar un teolog în sensul vorbirii despre Dumnezeu, despre calea ce urmat pentru a ne apropia de el, ci este un vorbitor cu Dumnezeu, în rugăciune, în asceză, în fapta de zi cu zi. De aceea, ni s-a părut important să dedicăm un capitol scrisorilor Sfântului Vasile cel Mare. Din ele transpare conturul unui om viu, care arde de dorul lui Dumnezeu, care-şi ajută semenii, care are prieteni şi duşmani, care trăieşte într-un timp dat, cu problemele şi frământările lui, chiar dacă orizontul spre care ţinteşte depăşeşte timpul.

Ierarhul capadocian nu a scris pentru a face artă, nici o clipă nu a pierdut-o pentru acest scop, dar pregătirea sa enciclopedică, talentul câştigat prin anii de studiu la cele mai prestigioase şcoli din vremea aceea au dat scrisorilor şi tuturor scrierilor vasiliene o inegalabilă frumuseţe în gândire şi în expresie, făcându-le accesibile şi astăzi, după mai bine de o mie şase sute de ani. Scrisorile sale au , dincolo de valoarea lor artistică şi literară, o importantă valoare teologică, ascetică, pedagogică, liturgică şi istorică, dăruindu-ne informaţii de mare preţ despre vremurile în care au trăit şi activat creştinii acelor timpuri. În rândurile ce urmează ne vom opri la câteva fragmente din aceste scrisori care vin în atingere cu tema desăvârşirii creştine în opera Sfântului Vasile cel Mare.

Astfel, în epistola a doua, scrisă în perioada de retragere şi dedicată bunului său prieten, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Vasile cel Mare afirmă: Mi-e ruşine oarecum şi mie să descriu cu amănuntul ceea ce fac ziua şi noaptea în aceste locuri retrase. E drept că am părăsit viaţa de oraş, socotind-o prilej pentru tot felul de răutăţi. Dar pe mine însumi n-am reuşit încă să mă depăşesc. Dimpotrivă, am ajuns asemenea celor ce călătoresc pe mare, care, din pricina neobişnuinţei în ale navigaţiei, devin neliniştiţi, simţind că-i apucă răul de mare, sunt prost dispuşi din pricina legănării corăbiei, văzându-se zguduiţi când dintr-o parte când din alta, iar atunci cînd urcă într-o barcă ori într-o luntre îi apucă răul şi ameţeala, pentru că greaţa şi crizele de ficat i-au însoţit peste tot.

Cam printr-o astfel de stare sufletească trec şi eu, întrucât pretutindeni port încă încuibate în mine patimi, care continuu mă tulbură, aşa că din toată această schimnicie şi retragere în singurătate încă n-am dobândit aproape nimic deosebit. În orice caz, din câte ar trebui să facem şi prin care ne-am putea învrednici să păşim pe urmele Celui Care ne-a arătat calea mântuirii, atunci când ne-a zis «Oricine vrea să vină după Mine, acela să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie», cele mai importante sunt următoarele. Mai întâi suntem datori să ne păstrăm liniştea cugetului, care e ca un ochi. După cum ochiul, care se roteşte încontinuu, când într-o parte, când într-alta, odată în sus, altădată în jos, nu e în stare să vadă limpede ce se află în faţa lui, ci trebuie mai întâi să-şi fixeze privirea spre obiectul pe care vrem să-l cercetăm, tot aşa nici mintea omului nu-i în stare să vadă limpede adevărul atunci când ea este asaltată de nesfârşite griji lumeşti.

Pe cel care încă nu-i unit prin legătura căsătoriei îl tulbură adeseori furia patimilor, pofte greu de potolit şi tot felul de dorinţe trupeşti primejdioase, pe câtă vreme pe cel care trăieşte în legătură familială îl iau în primire alte soiuri de griji; dacă n-are copii, le va duce dorul; dacă are, îl neliniştesc grijile pentru creşterea lor, pentru supravegherea soţiei, pentru gospodărirea familiei, pentru controlul asupra slugilor, pierderile la contracte, certurile cu vecinii, neplăcerile de la tribunale; frica de faliment în comerţ; munca până la extenuare în agricultură. Fiecare zi posomorăşte sufletul cu câte o supărare nouă, pe când nopţile, care preiau îngrijorările zilelor, amăgesc şi mai mult cugetele cu nălucirile lor.

Faţă de toate acestea există numai o singură scăpare: să te desparţi cu totul de grijile lumeşti. Dar despărţirea de lume nu înseamnă pur şi simplu plecare trupească din mijlocul ei, ci rupere sufletească de poftele trupeşti în aşa măsură, încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă, avere, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerţ, de a apărea la întruniri publice, de a nu te mai dori după învăţături omeneşti, în schimb să fii gata să primeşti în inimă îndrumări izvorâte din învăţătura dumnezeiască.

Şi o astfel de pregătire a inimii însemnează tocmai dezvăţul de obişnuinţele rele, care puseseră până atunci stăpânire pe ea. Nici pe tăbliţa de ceară nu poţi scrie dacă n-ai şters de pe ea ceea ce a fost scris acolo înainte, dar nici în suflet nu se pot întipări învăţăturile dumnezeieşti dacă nu s-au scos din el mai întâi prejudecăţile obişnuinţei. De aceea, în vederea acestui scop, retragerea noastră aici, în singurătate, ne este de cel mai mare folos, pentru că potoleşte patimile, dând prilej minţii să le stârpească cu totul din suflet.

Căci, după cum fiarele îmblânzite sunt uşor de stăpânit dacă le arătăm iubire, tot aşa şi dorinţele puternice, cum sunt poftele, mâniile, temerile şi mâhnirile, aceste rele care înveninează sufletul, pot fi potolite prin viaţă trăită în linişte, în loc să le aţâţăm, să le aprindem mai tare prin tulburare neîncetată, şi astfel le biruim mai uşor prin puterea minţii. Cu o condiţie: să fie locul măcar aşa cum este al nostru de aici, rupt de orice contact cu lumea, încât asceza continuă să nu fie întreruptă prin nimic exterior. Deprinderea evlaviei hrăneşte sufletul cu gândiri cereşti. Şi ce lucru poate fi mai fericit decât să imiţi, aici pe pământ, cetele îngerilor, care mânecă la rugăciune încă din revărsatul zorilor şi preamăresc pe Făcătorul lumii în laude şi în cântece, iar după ce soarele a ajuns să strălucească pornesc la muncă însoţind astfel pe om pretutindeni în rugăciuni, punând în muncă imnuri de laudă, aşa cum ai da gust mâncărurilor atunci când pui în ele sare şi mirodenii? Căci mângâierea imnurilor ne revarsă în suflet într-adevăr o stare de adâncă seninătate şi voioşie.

Aşadar liniştea este începutul curăţirii. Când ai linişte sufletească atunci nici limba nu mai discută despre lucruri omeneşti, nici ochii nu se mai răsucesc să surprindă culorile frumoase ori simetria organismelor trupeşti, după cum nici auzul nu tulbură puterea sufletului prin ascultarea cântecelor compuse anume ca să placă, sau prin vorbe ale oamenilor uşuratici sau înfumuraţi, lucruri care se ştie că au putere deosebită de a slăbănogi trezvia sufletească. Căci mintea care nu se împrăştie şi n-o ia razna prin simţuri spre lucruri omeneşti se întoarce acasă şi se ridică prin puterile sale ca să cugete la cele dumnezeieşti, Şi cu cât e mai pătrunsă şi mai luminată de acea frumuseţe, cu atâta îşi uită parcă şi de cele trecătoare şi nu mai dă prea mult pe hrană, nici nu se îngrijorează de îmbrăcăminte, ci, liberă de griji pământeşti, îşi îndreaptă întreaga râvnă spre dobândirea bunătăţilor celor veşnice, nevoindu-se numai după înţelepciune şi bărbăţie, după dreptate şi cumpătare, precum şi după celelalte virtuţi care izvorăsc din acestea şi care dau apoi putinţa creştinului să-şi îndeplinească toate datoriile vieţii.

Dar calea de căpetenie pentru descoperirea adevărului mântuitor este cercetarea Sfintelor Scripturi, pentru că în ele ni s-au transmis atât poruncile privitoare la faptele noastre, cât şi vieţile fericiţilor bărbaţi, care stau în faţa noastră, vrednice de a fi imitate ca nişte icoane vii ale vieţuirii în Dumnezeu. Şi astfel în orice parte simte fiecare creştin că-i lipseşte ceva, aici îşi află, ca într-o farmacie de obşte, leacul potrivit pentru boala lui, bineînţeles dacă va fi hotărât să-şi urmeze modelul.

De pildă, dacă îndrăgeşte cineva fecioria, citeşte adeseori istoria lui Iosif, învăţând din faptele lui cum să se păstreze curat, şi anume nu numai să se înfrâneze de la plăcerile trupeşti ci şi cum să stăruiască mai mult în virtute. Bărbăţia o poate învăţa de la Iov, care nu numai când viaţa i s-a schimbat cu totul, încât într-o clipită din bogat a ajuns sărac şi din tată a mulţi copii să nu mai aibă nici unul, a rămas neclintit, păstrându-şi tot timpul neîncovoiată credinţa sufletului său, ci n-a cârtit de mânie nici atunci când prietenii veniţi să-l mângâie l-au luat în râs şi i-au sporit prin aceasta şi mai mult durerea.

Şi iarăşi, dacă chibzuieşte cineva cum ar fi cu putinţă ca în acelaşi timp să fie şi blând şi mărinimos, încât şi de mânie să se folosească prin blândeţe ca de o unealtă împotriva răutăţii oamenilor, atunci va afla pe David curajos în faptele lui războinice, dar blând şi stăpânit în răspunsurile faţă de duşmani. Tot aşa a fost şi Moise, care cu grea mânie şi-a ridicat întreaga lui statură împotriva tuturor celor care au păcătuit faţă de Dumnezeu, dar când a fost vorba de învinuirile care i s-au adus, el a răbdat toate cu seninătate sufletească. Şi peste tot, aşa cum pictorii, care zugrăvesc icoanele după model, îşi îndreaptă încontinuu privirile spre original, ca să-i poată prinde aidoma trăsăturile, tot aşa şi cel ce vrea să se desăvârşească în toate felurile trebuie să privească la vieţile acestor sfinţi ca la nişte icoane vii şi lucrătoare şi să-şi însuşească bunătăţile lor, urmându-le întocmai.

Dar şi rugăciunile, care însoţesc citirile biblice, fac sufletul mai întinerit şi mai îmbunătăţit, pe măsură ce acesta se simte mai plin de dorul după Dumnezeu. Căci rugăciunea cu adevărat bună este aceea care face să se înfiripeze în suflet o concepţie clară despre Dumnezeu, iar sălăşluirea lui Dumnezeu în noi constă tocmai în a avea pe Dumnezeu temeinicit în gând. Numai atunci devenim temple ale Duhului, când gândirea statornică la El nu se mai lasă întreruptă de grijile pământeşti şi când cugetul nu se lasă tulburat de patimi trecătoare. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu lasă totul de-o parte şi se retrage în el, alungând orice patimă care-l aţâţă spre necumpătare şi săvârşind fapte care duc la virtute.

Şi mai întâi de toate trebuie să ne străduim să nu folosim cuvintele în chip neînţelept, să nu punem întrebări în chip arţăgos, nici să răspundem, necuviincios, să nu întrerupem pe om când acesta povesteşte ceva folositor, nici să nu intervenim forţat peste alţii; cu un cuvânt, să păstrăm măsura atât la vorbe, cât şi la ascultare. Să nu ne fie ruşine să ne mai cultivăm, dar nici să nu ţinem învăţătura numai pentru noi, fiind invidioşi când şi alţii ar vrea să înveţe, asemănându-ne cu femeile desfrânate, care prezintă pe copiii altora ca şi cum ar fi ai lor, ci să recunoaştem deschis cine este părintele cuvintelor respective. Să alegem şi intonaţie naturală în vorbire, care să nu pună în situaţie neplăcută pe cel mai slab de ureche, dar nici să nu-l supere prin grăire prea tare, să ne examinăm mai întâi în noi înşine ce avem de spus şi abia după aceea să ne exprimăm. Să nu fim morocănoşi în discuţii, ci atrăgători în vorbire, dar să nu căutăm să folosim un anume grai uşuratic, ci să păstrăm farmecul poveţelor binevoitoare. Chiar şi când suntem siliţi să mustrăm, de fiecare dată să ne ferim de a fi grosolani, pentru că numai dacă ai dat dovadă mai întâi tu însuţi că eşti modest şi smerit, numai atunci te vei putea apropia uşor de cel care are nevoie de îndreptare. Căci adeseori ne este de folos acest fel de pedepsire întrebuinţat de proorocul care atunci când a greşit n-a pronunţat el însuşi sentinţa la condamnare, ci a făcut apel la o altă persoană, pe care a făcut-o ca judecător al propriului său păcat, pronunţând dinainte pedeapsa care ar fi căzut pe el, ca să nu-l mai poată acuza acum cineva care l-ar fi confundat. Unui suflet smerit şi retras îi stă bine o privire serioasă şi îndreptată numai spre pământ, o ţinută mai puţin pretenţioasă, o frizură nu prea îngrijită, o îmbrăcăminte mai ponosită, încât ceea ce se vede la cei ce ţin doliu să apară la noi ca ceva nesilit.

Rasa să fie strânsă uşor cu o centură pe corp, brâul să nu stea deasupra coapselor, pentru a nu asemăna pe călugăr femeilor, dar nici să nu fie prea liber încât haina să apară încreţită, căci aceasta ar fi semn de moleşire. Nici umbletul să nu fie prea tărăgănat, ca şi cum ar da dovadă de slăbănogire a sufletului, dar nici să nu fie prea grăbit sau prea pompos, ceea ce ar trăda o răscolitoare agitaţie lăuntrică. Rostul îmbrăcămintei este unul singur, acela de a acoperi trupul după necesitate, atât iarna cât şi vara, dar la haine nu trebuie căutate nici culori înflorite, nici ţesături fine şi moi, pentru că dacă ar umbla cineva neapărat după haine şi culori deschise ar da pe faţă dorul după înfrumuseţare, ca femeile care, de dragul modei, îşi boiesc obrajii şi părul cu sulemeneală străină. Dar şi grosimea ţesăturii trebuie să fie de aşa fel încât să nu trebuiască să mai fie luată peste ea încă o a doua îmbrăcăminte pentru a ţine mai cald celui ce o poartă. În acelaşi timp şi încălţămintea trebuie să fie din material ieftin, dar lucrată în aşa fel încât să corespundă întru totul necesităţii. Desigur, dacă în privinţa îmbrăcămintei se cade să ne mărginim la strictul necesar, tot astfel şi când e vorba de hrană, e de ajuns pentru întreţinere pâinea, iar pentru sete, apa, pe lângă care se va adăuga consumarea diferitelor legume pentru menţinerea vigorii trupeşti, în măsura în care sunt necesare.

La masă nu trebuie să se vadă că mâncăm cu lăcomie, ci să păstrăm tot timpul stăpânire de sine, seninătate şi cumpătare în toate, nelăsând nici atunci cugetul să rătăcească departe de Dumnezeu, ci şi din prilejul gustării alimentelor şi din felul în care e alcătuit organismul, pe care îl hrănim, să facem prilej de preamărire a lui Dumnezeu, întrucât până şi din multele soiuri de bucate lăsate pentru întreţinerea trupului omenesc se poate vedea că ele au fost lăsate de Ziditorul tuturor lucrurilor. Înainte de a ne aşeza la masă, se cade să înălţăm sufletul către Dumnezeu rugându-L să ne învrednicească de darurile Lui atât în prezent, cât şi pentru cele ce ne rezervă pentru viitor. După prânz trebuie să ridicăm iarăşi cugetele spre Dumnezeu spre a-I mulţumi pentru toate darurile primite şi spre a-I implora bunătatea pentru cele pe care ni le-a făgăduit. Trebuie să se rânduiască pentru masă o anumită oră, aceeaşi în fiecare zi, din 24 ore ale zilei; numai această oră să fie închinată grijii de trup, pe când pe celelalte ascetul să le dăruiască nevoinţelor duhovniceşti.

Somnurile să fie şi ele uşoare şi scurte, în consonanţă cu hrana mai uşoară care s-a consumat, ba vor exista şi întreruperi, din când în când, pentru a se ocupa sufletul cu marile probleme ale mântuirii. Pentru că lăsarea în grija unui somn greu, atunci când toate mădularele sunt istovite de oboseală şi când uşor pot cădea pradă nălucirilor celor mai nebunatice, duce pe cei adormiţi în felul acesta la moarte zilnică. Ceea ce este răsăritul soarelui pentru ceilalţi oameni, aceea este miezul nopţii pentru cei se nevoiesc în evlavie, căci atunci acea linişte nocturnă odihneşte sufletul în chip deosebit, pentru că atunci nici ochii, nici urechile nu transmit în inimă audiţii primejdioase, ci cugetul întreg comunică numai cu Dumnezeu, iar îmbunătăţindu-se pe sine prin aducerea aminte de păcatele săvârşite şi fixându-şi reguli pentru ocolirea răului, cere de la Dumnezeu ajutor pentru ducerea la îndeplinire a hotărârilor luate.¹

Iată cum, în cadrul relaxat al unei scrisori, Sfântul Vasile cel Mare recapitulează atât condiţiile exterioare cât şi pe cele lăuntrice, necesare urcuşului duhovnicesc. Viaţa creştinului este asemenea unei alergări de cursă lungă, alergare în care, spre a putea ajunge la capăt, trebuie găsit tempoul. Sfaturile pe care el le dă sunt valabile şi astăzi, după atâtea sute de ani, pentru că ele ating punctul sensibil al regăsirii de sine în orizontul Mântuitorului Hristos. Desigur că, în ceea ce-l priveşte, Sfântul Vasile cel Mare a urcat mult mai multe trepte ale desăvârşirii creştine, decât conturează în această scrisoare. Dar sfântul a ţinut să contureze şi o cale pentru cei mulţi, o cale pe care mergând, poţi obţine mântuirea, ştiut fiind că obţinerea mântuirii sufletului nu echivalează cu atingerea desăvârşirii.

Iată acum un fragment dintr-o epistolă, a şaptea, trimisă prietenului său Sfântul Grigorie de Nazianz, şi datată între anii 360 – 363, când Sfântul Vasile cel Mare a fost nevoit să se întoarcă în lume şi să intre astfel în contact cu problemele ei. Era epoca în care îşi arăta influenţa primejdioasă erezia lui Eunomie, care voia să refacă întreg sistemul argumentărilor ariene în denaturarea învă­ţăturii despre deofiinţimea persoanelor Sfintei Treimi. Dacă şi aşa, afirmă Sfântul Vasile cel Mare, omul nu poate cunoaşte adâncul tainelor, din pricina sărăciei cuvintelor, atunci mă­car puţinul cât îl putem face, să-l facem. Aşa s-a născut de altfel şi prima lucrare a Sfântului Vasile cel Mare, tra­tatul Contra lui Eunomie, pe care-l va completa apoi fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa. N-am uitat niciodată, mai ales când scriam unui om luminat ca tine, că până şi cea mai precisă definiţie e mult mai neputincioasă decât gândirea celui ce vorbeşte şi decât curiozitatea celui ce cugetă. Aceasta pentru că, în mod firesc, cuvântul nu poate fi în stare să redea toată adâncimea ideilor. Şi atunci, dacă puterea noastră de gândire e slabă, dar şi mai neajutorată decât ea e puterea de exprimare a limbii, oare la ce altceva va trebui să ne aşteptăm de pe urma spuselor noastre, decât la scuza că suntem prea săraci în cuvinte? Desigur, însă, că acest lucru n-ar putea constitui o pricină pentru care să ne putem opri vreodată de a mai cerceta şi întreba, căci ar fi o adevărată trădare dacă nu ne-am sili să punem la îndemâna tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu răspun­surile teologice cele mai potrivite.

Dar fie că aceste îndrumări sunt destul de clare, fie că mai au nevoie de lămuriri, ele mai pot fi totuşi îmbunătăţite, atunci când împrejurările o cer. Deocamdată îţi pun la inimă, aşa cum te-am mai rugat şi altădată: să te dedici cu totul apărării adevărului creştin şi, cu avântul pe care Dumnezeu ţi l-a sădit în cuget, să ajuţi la consolidarea poziţiei corecte a învăţăturii, căci nu tre­buie să ne mărginim doar la aceste obiective, fără a mai nădăjdui spre nimic altceva, căci fiind şi aşa cu mult mai slabi decât s-ar crede, mai multă primejdie aducem învăţăturii creştine prin slăbiciunea cuvântului nostru, decât adăugând mult prea puţina noastră vigoare pentru apă­rarea adevărului.²

Ne nevoim eretic, afirma la începutul mileniului trei părintele Rafail Noica. Cu alte cuvinte, nevoinţa care nu este dublată de o dreaptă înţelegerea adevărurilor divine nu este primită de Dumnezeu. Am văzut în fragmentul de mai sus cum Sfântul Vasile cel Mare, conştient de limita limbajului omenesc de a exprima adâncurile divinităţii, pledează totuşi pentru silirea întru exprimarea adevărului dublată de trăirea lui.

De aceea, în troparul care i s-a alcătuit, Sfântul Vasile cel Mare este numit preoţie împărătească, numire care reuşeşte să surprindă taina vieţii Sfântului: vieţuirea şi virtutea sa au fost atotcuprinzătoare, iar în esenţa sa el a fost un liturghisitor, care a luat jugul slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor în toată viaţa sa, din dragoste, din sfântă şi adevărată dragoste. Despre aceasta ne glăsuieşte o stihiră de la Stihoavna Vecerniei închinată sfântului: Faptele bune ale tuturor sfinţilor le-ai încercat asupra ta, părinte al nostru Vasile: blândeţea lui Moisi, râvna lui Ilie, mărturisirea lui Petru şi teologia lui Ioan.³

O altă stihiră a Stihoavnei subliniază acelaşi lucru, numindu-l albină a Bisericii lui Hristos⁴. Am fi tentaţi la o primă citire a textului să credem că face referire la faptul că în tinereţea sa, însetat după înţelepciune, deşi s-a instruit în cele mai importante centre culturale din vremea sa – Cezareea, Constantinopol, Atena – totuşi nu s-a lăsat influenţat de stricăciune şi relele moravuri, ci, ca o albină, a cules numai cele de folos din înţelepciunea acestui veac. Dacă zăbovim însă asupra textului şi îl interpretăm în contextul întregii slujbe, tindem să crede că Sfântul Vasile cel Mare este asemănat cu o albină pentru că întreaga sa petrecere pe pământ, destul de scurtă de altfel, a fost o alergare neobosită, pe toate fronturile, pentru a agonisi nectarul vieţii duhovniceşti – harul Duhului Sfânt şi pentru a-l dărui apoi, spre zidire, tuturor oamenilor.

Întreaga sa activitate a fost o neîntreruptă Liturghie, de aceea a fost dintotdeauna preţuit nu numai ca mare liturghisitor şi ierarh, ci şi ca mare dascăl, mare ascet, mare om de cultură, mare prieten, mare organizator, mare diplomat⁵.

Om al lui Dumnezeu, vieţuind întru duhovnicesc discernământ, s-a sfinţit pe sine, întreaga vieţuire şi făptuire încredinţându-şi-le deplin adumbririi Duhului Sfânt, şi i-a adus pe mulţi la limanul mântuirii. Din scrierile Sfinţilor Părinţi, mai precis de la Amfilohie de Iconiu, aflăm că la hirotonirea sa în episcop Sfântul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu şase zile în şir, să-l învrednicească să-I aducă jertfa cea nesângeroasă cu propriile cuvinte, iar în ziua a şaptea i s-a arătat Mântuitorul împlinindu-i cererea.⁶

Precizăm că rugăciunea Sfântului era îndreptăţită pentru că în acea vreme Liturghia creştină avea o formă aşa-zis primitivă şi nedefinită⁷ iar tradiţiile liturgice erau relativ diferite în ceea ce priveşte textul, forma şi tematica rugăciunilor euharistice. Nu exista un text precis al Anaforalei, ci circulau mai multe variante şi fiecare episcop putea să adauge sau să scurteze textul după cum credea de cuviinţă, după nevoile momentului, cu o singură condiţie: să fie în concordanţă cu învăţătura de credinţă. Abia începând cu secolul al IV-lea se scriu şi chiar circulă anumite texte normative ale Liturghiei.

Pe de o parte impresionează smerenia acestui mare om de cultură care în tinereţile sale îi impresionase prin vasta sa erudiţie chiar şi pe vestiţii săi profesori: Libaniu, Proheresiu, Himeriu⁸. Iată-l însă cum, ajungând în slujba Domnului, se leapădă de sine şi nesocoteşte puterea minţii sale, făcându-se vas ales al dumnezeiescului Duh şi lăsându-l pe Acesta să lucreze întru sine. Pe de altă parte, acest episod dă mărturie de faptul că Liturghia, deşi este o slujbă alcătuită de oameni, săvârşită de oameni şi pentru oameni, motiv pentru care a cunoscut o evoluţie istorică destul de complicată, totuşi ea poartă pecetea lucrării înţelepte şi proniatoare a lui Dumnezeu.

Vremurile în care a trăit Sfântul Vasile cel Mare, deşi erau mai aproape de petrecerea pe pământ a Mântuitorului Hristos, erau totuşi destul de zbuciumate, supuse unor nenumărate frământări. Turma lui Hristos suferea din pricina foametei, bolilor, lipsurilor de tot felul şi păcatelor, având nevoie să fie întărită. Netrecând cu vederea trebuinţele vremelnice ale păstoriţilor săi, Sfântul Vasile cel Mare şi-a împărţit averea săracilor, îi vizita pe cei nevoiaşi, a înfiinţat aşezăminte de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor căzute în desfrânare, spital (chiar şi pentru leproşi), şcoli tehnice – toate cunoscute sub numele de Vasiliada.⁹
Primejdia cea mare, care ameninţa să-i piardă pe fiii credincioşi ai Bisericii, o reprezentau însă arianismul, sprijinit de împăratul Valens, erezia pnevmatomahilor, schisma meletiană dintre Orient şi Occident, influenţele negative asupra ascetismului venite de la unele mişcări harismatice ce înfloriseră în Asia Mică. Dintr-o mare temere pentru Biserică, cinstind mai mult trebuinţa cea de obşte, la insistenţele celor ce-l cunoşteau şi preţuiau, Sfântul Vasile cel Mare se hotărâse să renunţe la retragerea în pustnicie şi acceptase sfinţirea întru arhiereu. Ca ocârmuitor al Bisericii a scris şi a predicat mult pentru a aduce pacea şi buna înţelegere în Biserică¹⁰. A reinstituit Crezul de la Niceea ca mărturisire de credinţă de bază a Bisericii, îndepărtându-i pe arieni şi anomeeni, împăcându-i pe Sfântul Atanasie şi pe cei ce, deopotrivă cu el, afirmau că Fiul este deofiinţă cu Tatăl cu cei ce aveau impresia că Sfântul Atanasie şi teologii din Apus susţin identitatea totală între Tatăl şi Fiul.

În plus a făcut legătura între Liturghie şi mărturisirea de credinţă, a infuzat în rugăciunea liturgică teologia trinitară ortodoxă postniceeană. În prezent s-a demonstrat că autorul Anaforalei vasiliene este acelaşi cu autorul Tratatului despre Sfântul Duh, adică Sfântul Vasile cel Mare¹¹.

Socotim deci că încununarea lucrului său în via Domnului a fost însăşi Sfânta Liturghie cu care a împodobit cultul creştin. Această Liturghie s-a născut din dorul Sfântului de a sluji întru adevăr lui Dumnezeu, dar şi din grija lui pentru oameni, din dragostea de a împărtăşi tuturor atotînţeleptul cuvânt dumnezeiesc spre luminare, spre tămăduire, spre întărire şi, încă, spre cuminecare cu Dumnezeul cel Viu. Nu e deci de mirare că a înnoit sufletele credincioşilor.
În Vieţile Sfinţilor este consemnată o vrednică de pomenire întâmplare¹²: împăratul Valens, dorind să se împace cu Sfântul Vasile cel Mare, a intrat în biserica acestuia la praznicul Arătării Domnului. Privind la buna podoabă şi la rânduiala bisericii, luând aminte la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor, precum şi la evlavia cu care slujea arhiereul, a fost adânc impresionat. Niciodată nu văzuse în bisericile sale ariene o aşa dumnezeiască frumuseţe şi rânduială. Întâmpinându-l, Sfântul Vasile cel Mare a grăit către el dumnezeieşti cuvinte, iar nu omeneşti şi puţin a lipsit ca împăratul Valens să îmbrăţişeze chiar atunci credinţa ortodoxă.Liturghia este cadrul exterior al Anaforalei şi nu se schimbă în funcţie sau odată cu aceasta, şi nici istoria lor nu este identică.

O bună perioadă de timp, chiar şi liturgişti cu autoritate au vorbit despre o scurtare în timp a Liturghiilor, cum că Sfântul Vasile cel Mare a scurtat Liturghia Sfântului Apostol Iacov, iar Sfântul Ioan Gură de Aur pe cea a Sfântului Vasile cel Mare, toate acestea din cauza unei slăbiri a râvnei şi evlaviei creştinilor¹³. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea această teză era socotită o dovadă ştiinţifică incontestabilă, ce se întemeia pe o scriere crezută autentică, atribuită Sfântului Proclu al Constantinopolului, ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur, şi chiar cuprinsă în colecţia Migne, alături de celelalte scrieri ale Sfântului. Este vorba de tratatul Despre predania dumnezeieştii Liturghii.

Chiar dacă unele elemente, în anumite perioade de timp, au fost scoase din Liturghie, aceasta s-a întâmplat tocmai pentru că ele au fost înlocuite cu altele noi, care corespundeau într-o măsură mai mare necesităţilor vremii.

Când vorbim de Liturghia Bizantină, trebuie să punem în centru Liturghia cu Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia dezvoltată în jurul Anaforalei Sfântului Vasile, fiind săvârşită cel mai des în Bizanţ, a devenit cadru exterior şi pentru Anaforaua Sfântului Iacov, şi pentru Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur. Prin urmare putem spune că în Biserica Ortodoxă avem o singură Liturghie, de factură bizantină, cu două anaforale (de schimb): cea a Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, tot bizantine. Forma Liturghiei, aşa cum o săvârşim astăzi, inclusiv rânduiala Proscomidiei, s-a cristalizat în secolul al XIV-lea în Diataxis (adică Rânduiala sau Călăuza Sfintei Liturghii) a Patriarhului de Constantinopol, Filothei Kokinos. Amănuntele secundare ale ritualului liturgic, care până atunci erau variabile fie în funcţie de necesităţile vremurilor, fie în funcţie de regiunea geografică, au fost sistematizate şi stabilite definitiv de Patriarhul Filothei, aproape exact în forma de astăzi¹⁴.
Faptul că Liturghia Sfântului Iacov pare a avea nişte elemente mai vechi se datorează faptului că acesteia, deoarece nu se oficia niciodată la Constantinopol, nu i s-a aplicat Diataxisul şi a rămas într-o formă conservată de prin secolele al X-lea şi al XI-lea.
Cert este că încă de la început au circulat patru variante ale Anaforalei vasiliene:

a) cea mai veche – versiunea egipteană, săvârşită şi azi de copţi şi care are şi unele elemente din Rânduiala Bisericii Egiptene a cărei paternitate este atribuită Sfântului Ipolit Romanul;

b) armeană;

c) siriacă – acestea două conţinând şi multe idei din teologia postniceeană;

d) bizantină – cea mai lungă, redactată probabil în ultimii ani ai vieţii Sfântului şi care s-a păstrat în numeroase manuscrise (peste 200 în limba greacă şi peste 150 în slavonă, arabă, georgiană, cu diferenţe minore între ele, cea mai veche sursă în limba greacă fiind abia din secolul al VIII-lea – Codex Barberini 336).

Varianta bizantină este una indiscutabil originală, cu rădăcini evidente în primele trei variante, dar şi cu idei teologice specifice Sfântului Vasile cel Mare (vizând deja erezia pnevmatomahă), pe care le găsim în opera Marelui Părinte, mai cu seamă în tratatul Despre Sfântul Duh. Putem deci afirma că ea aparţine integral Sfântului Vasile cel Mare, cu toate că, de-a lungul timpului a mai suferit mici modificări. Această variantă mai târzie a Anaforalei vasiliene s-a răspândit foarte repede în tot spaţiul ortodox, îndeosebi datorită Sfântului Grigorie Teologul, care prin anii 380-381 a fost Arhiepiscop de Constantinopol, unde a adus cu sine această Anafora, iar de aici ea a fost preluată şi chiar impusă în tot Răsăritul ortodox, chiar dacă pe alocuri destul de târziu.

Până prin secolele al XIII-lea – al XIV-lea, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se săvârşea în toate duminicile de peste an şi la toate marile praznice, iar sâmbăta şi în zilele de rând cea a Sfântului Ioan Gură de Aur. De aceea textul ei apărea primul în Liturghier, înaintea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. O dată cu generalizarea Tipicului Mănăstirii Sfântul Sava – în varianta sa sintetică din secolul al XIII-lea –, săvârşirea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare s-a restrâns la zece ori pe an¹⁵.

Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, întreaga sa activitate şi operă, reprezintă un exemplu strălucit de atitudine creştină, de nobleţe şi demnitate umană, constituind, în acelaşi timp, un nesecat izvor de înalte învăţăminte. Opera sa reflectă în chip fidel perfecţiunea vieţii sale. Frumuseţea şi armonia desăvârşită , spiritualizată, a operei sale îşi trage sevele din însuşirile sale excepţionale, pe care, cu harul lui Dumnezeu, a căutat neîncetat să le cultive şi să le desăvârşească. Urcuşul desăvârşirii creştine nu are capăt, iar fapta sa a fost, întotdeauna, expresia înaltei sale trăiri duhovniceşti. Astfel, el a fost neîntrecut nu numai în cunoaşterea doctrinelor etice – cu deosebire a eticii creştine – dar şi în aplicarea perceptelor morale. Examinându-şi fiinţa dinăuntru cu cea mai mare severitate, îşi impunea askeza şi se dovedea un model vrednic de urmat, cel al creştinului desăvârşit, stăpân pe sine, pe gândurile sale, pe toate faptele sale, în orice împrejurare. Era împodobit cu seninătatea frunţii care izvorăşte din bucuria sufletului, vădind toate atributele sfinţeniei, afirmă Mitropolitul Nestor Vornicescu în studiul citat, la pagina 632. Potrivit concepţiei sale , nobleţea omului trebuie judecată numai după faptele lui, după cum, cea mai înaltă virtute îşi găseşte expresia cu deosebire în moravuri.

O chintesenţă a concepţiei sale teologice rezidă în ideea că fiecare creştin trebuie să se exercite necontenit în evlavie, pentru a dobândi prin cele nestatornice cele statornice şi durabile, prin cele pământeşti, cele cereşti.

Cu Sfântul Vasile cel Mare, doctrina ascetică dobândeşte o reală maturitate, se prezintă într-o condiţie critică elaborată, atât faţă de Scriptură cât şi faţă de tradiţia filosofică a elenismului. Doctrina lui este, cu alte cuvinte, o teologie. dar doctrina aceasta, aşa cum observă Jean Gribomont, refuză deliberat să se înfăţişeze , cum face de pildă monahismul egiptean, ca o societate deosebită, alături de Biserică, ori chiar în sânul ei. Având în vedere tot timpul numai pe creştin ca atare, învăţătura lui evită orice terminologie ce ar putea denumi o categorie autonomă de oameni. El i-a admirat pe sfinţii pustiei ( Sfântul Antonie cel mare sau Sfântul Pahomie) dar se înscrie mai curând într-un curent de tendinţă siriacă, al cărui reprezentant este Eustaţiu din Sebasta. Spre deosebire de monahism, curentul lui Eustaţiu a tins să se prezinte ca o lege pentru orice creştin şi pentru orice comunitate creştină.

Toată viaţa lui Sfântul Vasile cel Mare a rămas adeptul unei concepţii austere despre viaţa creştină, gândind că orice ambiţie lumească este incompatibilă cu creştinismul. Paza poruncilor Domnului nu poate fi subordonată bucuriilor, intereselor şi plăcerilor pământeşti. Regulile morale sunt, de fapt, rezultatul unui studiu pe care Sfântul îl întreprinde asupra Noului Testament, spre a se reîntoarce la sursă, dincolo de accentele pe care, o grupare sau alta ajunsese să le pună mesajului Mântuitorului Hristos. De aceea, aceste reguli conţin nu mai puţin de 1500 de versete citate din Noul Testament dar, în ciuda dorinţei sale de a-şi plia concepţia numai pe linia Scripturii, reuşesc să străbată pe alocuri şi propriile sale convingeri ascetice.

Concluzia regulilor morale, aşa cum o formulează Sfântul este aceasta:

Care-i specificul creştinismului? Să te naşti prin botez din apă şi din Duh, să te naşti din nou. Care-i specificul celui născut din apă? Aşa cum Hristos a murit păcatului, odată pentru totdeauna, să te afli mort şi fără simţire faţă de orice chemare la păcat …Iar specificul celui născut din Duh? După măsura darului deosebit dat fiecăruia, să te faci una cu Duhul din care te-ai născut, precum e scris: Cel născut din Duh, Duh este. Care-i specificul celui născut din nou? A te dezbrăca de omul cel vechi cu faptele şi cu poftele lui şi să te îmbraci în cel nou, îndreptat spre adevărata cunoaştere, înnoindu-se după chipul Creatorului tău.

Care-i specificul creştinului? A te curăţi prin sângele lui Hristos de orice întinare a trupului şi a spiritului, a nu purta nici pată nici zbârcitură, nici altceva de acest fel, ci sfânt a fi şi neprihănit, şi numai aşa a mânca trupul lui Hristos şi a bea sângele Lui, fiindcă cine mănâncă şi bea din ele cu nevrednicie,

îşi mănâncă şi bea propria lui osândă. Care-i specificul celor ce mănâncă pâinea şi beau paharul Domnului? A păstra o neîncetată aducere aminte de Cel care a murit şi a înviat pentru noi. Iar specificul celor care păstrează a asemenea aducere aminte?A nu mai trăi pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei.

Care-i specificul creştinului? Să prisosească în toate dreptatea lui peste dreptatea cărturarilor şi fariseilor, după dreptarul rânduit de Domnul în Evanghelie.

Care-i specificul creştinului? A ne iubi unul pe altul, cu iubirea cu care Hristos ne-a iubit.

Care-i specificul creştinului?

A vedea în toate pe Domnul care ne stă de faţă.

Care-i specificul creştinului?

A veghea şi a fi gata în fiecare zi şi la tot ceasul, împlinind cu toată desăvârşirea cele plăcute lui Dumnezeu, ştiind că în ceasul în care ne gândim, vine Domnul.

Dar concepţia Sfântului Vasile cel Mare despre desăvârşirea creştină nu se rezumă doar la aceste reguli. Astfel, într-o scrisoare de tinereţe, de la începutul convertirii sale, adresată Sfântului grigorie de Nazianz, el descrie singurătatea ca pe o eliberare a sufletului de patimile şi risipirile pământeşti, ca pe o înălţare către binele suprem şi ca o redescoperire a frumuseţii lui Dumnezeu înlăuntrul sufletului.

Rezultatul cel mai limpede al tuturor eforturilor lui a fost totuşi acela de a fi făcut să apară comunităţile creştine mai mult sau mai puţin deschise faţă de lume, trebuind însă se se amintească faptul că el nu este un iniţiator propriu-zis în viaţa monastică. dar îndată ce asceţii au fost grupaţi laolaltă, legile interne ale vieţii în societate şi-au spus cuvântul, impunând comunităţilor lor o anumită dezvoltare. Chiar şi cel mai bun prieten al său, Sfântul Grigorie de Nazianz, vorbind la moartea sa, considera frăţiile ascetice create de prietenul său o sinteză originală de viaţă creştină deschisă spre lume şi de monahism după modelul egiptean. Douăzeci de ani mai târziu, Sfântul Ioan Gură de Aur, cuprindea şi pe ucenicii Sfântului Vasile, sub denumirea antiohiană a monahilor, fără nicio altă deosebire.

Printre izvoarele ce au contribuit la formarea teologiei vieţii monahale, scrierile Sfântului Vasile cel Mare au impus o orientare către slujirea dragostei, fiind o frână faţă de performanţele extraordinare şi faţă de exagerările individuale. Ele au întemeiat totodată o relaţie strânsă a frăţiilor monahale cu Biserica, cu Scriptura, şi cu experienţa câştigată de înţelepciunea greacă.

Sfânta Treime constituie, pentru Sfântul Vasile, temeiul de nezdruncinat al gândirii religioase, al evlaviei, al vieţii duhovniceşti, al oricărei experienţe. Pe ea o căutăm atunci când Îl căutăm pe Dumnezeu, atunci când căutăm plinătatea, sensul şi ţelul existenţei. Sfânta Treime se impune conştiinţei noastre religioase. Potrivit părintelui Florensky, gândirea umană nu are altă soluţie, pentru a găsi o stabilitate absolută, decât să accepte antinomia treimică. Respingerea Treimii, ca temei unic al realităţii, al gândirii, conduce spre o cale fără ieşire, duce la agonie, la nebunie, la sfâşierea fiinţei, la moartea duhovnicească.

Marele Vasile este organizatorul vieţii de chinovie prin rânduielile sale pentru viaţa monahală. Viaţa monahală de chinovie o doreşte însă în cadrul acestor rânduieli pe care le dezvoltă în epistola sa către Sfântul Grigorie Teologul. Mai mult încă, Marele Vasile a fost un mare Părinte al Bisericii, cu o uimitoare prolificitate a cuvântului teologic care impresionează până astăzi, dar şi cu lucrare pastorală intensă. Această lucrare pastorală a sa trebuie însă să o vedem în interiorul vieţii isihaste neptice, aşa cum s-a semnalat în epistola sa către Sfântul Grigorie Teologul. De altfel, aşezarea acestei epistole – de către eminentul patrolog de veşnică pomenire, Panaghiotis Hristu, care a editat opera lui – la începutul operelor Sfântului s-a făcut pe de o parte, pentru că este dintre primele texte pe care le-a scris, iar pe de altă parte, pentru că reprezintă baza învăţăturii, a teologiei, a pastoralei acestui mare Părinte al Bisericii.

De aici înţelegem că aşa-numitul isihasm nu este o formă de viaţă duhovnicească care a apărut în secolul al XlV-lea, ci este viaţa profetică, apostolică şi patristică, aşa cum este exprimată în Sfânta Scriptură şi la Părinţii Bisericii, şi în cazul nostru la Marele Vasile.

Înfrânarea a fost gândită de Sfântul Vasile nu doar ca un remediu pentru dobândirea sfinţeniei, ci şi ca răsplată: biruind patimile prin post, trebuie să «ne acoperim cu laurii înfrânării». Aşadar, ca o concluzie, trebuie să recunoaştem că învăţătura Sfântului Vasile despre înfrânare a fost influenţată nu doar de preocupările livreşti, ci şi de circumstanţele practice de formare a primelor comunităţi monahale din Asia Mică. Principiul cumpătării în înfrânare este asociat la el cu maximalismul monahal, ceea ce este caracteristic pentru întreaga ascetică a Sfântului Vasile, care, indiferent de blândeţea sa, întrecea adesea în asprime şi vestitele centre monahale egiptene. În loc de cuvinte despre influenţa doctrinei antice am putea vorbi despre utilizarea creatoare a simbolurilor antice, fapt ce nu este de mirare în secolul de aur al patristicii greceşti.
Ceea ce doreşte să realizeze Sfântul Vasile este o combinaţie de indulgenţă şi de adevăr «iubirea frăţească cu acurateţea credinţei». Dar cum poate fi realizată această combinaţie? Aici, Sfântul Vasile excelează în profunzime teologică şi, în acelaşi timp, în sensibilitate pastorală şi ataşament faţă de valorile Bisericii. Propunerile sale trebuie studiate în profunzime şi nu etichetate pur şi simplu drept «iconomie». Căci un teolog de calibrul şi cu convingerea Sfântului Vasile nu ar fi acţionat ca un simplu diplomat care încearcă să «gestioneze» situaţia.

Din studiul operei Sfântului Vasile şi al practicilor ulterioare ale Bisericii putem trage concluzia că diviziunile în Biserică sunt de trei tipuri: cele care se produc la nivelul Botezului şi conduc la excluderea totală din Biserică; cele care se produc la nivelul Mirungerii; şi cele care se produc numai la nivelul Euharistiei. Ultimele două categorii implică o despărţire în cadrul Bisericii, care trebuie tratată şi vindecată într-un mod diferit faţă de primul caz. Aceste concluzii sunt suficiente pentru a demonstra actualitatea Sfântului Vasile pentru Biserica Ortodoxă, în special astăzi când o totală confuzie pare să se răspândească între ortodocşi cu privire la graniţele Bisericii.

Împărăţia cerurilor este un concept teologic central, cu care Sfântul Vasile cel Mare operează frecvent în teologia sa. Teologia marilor ierarhi şi învăţători ai Bisericii este fidelă dumnezeieştilor Scripturi, este biblică prin excelenţă, nu numai prin faptul că citează foarte mult Sfintele Scripturi, cum se întâmplă şi cu Sfântul Vasile cel Mare, ci mai ales prin faptul că dezvoltă marile teme de teologie biblică şi sunt fideli continuatori ai duhului unitar al dumnezeieştilor Părinţi.

Prin viaţa şi lucrările sale, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă cel mai elocvent tipul de om dedicat întru totul Bisericii. El s-a străduit din răsputeri să împlinească nevoile de unitate şi de adevăr ale credincioşilor , să aducă prosperitate, să menţină ordinea, să scoată la lumină bogăţia credinţei creştine, să valorifice comorile de cultură şi de teologie şi, nu în ultimul rând, să trăiască întru Domnul.

(va urma)

Dan D. Iacob

---