Trăim, la început de secol și de mileniu, în ceea ce se numește postmodernitate, o lume în care se șterg granițele dintre națiuni, când mase mari de oameni de diferite etnii s-au amestecat în metropole, aducând cu ele și rădăcinile religiilor din spațiile natale. Nu ne mai putem închide într-o religie ca într-o cetate, cum bine observa Anca Manolescu la sfârșitul volumului Stilul religiei în modernitatea târzie. Confruntată cu noile realități, cu diversitatea orizonturilor religioase pe care le afirmă cei ce trăiesc împreună în megalopolis, fiecare religie trebuie să dea seamă, din interiorul propriei tradiții, de diversitatea lumii și de universalul țintei care ne orientează căutarea. În zenitul religiilor stă aceeași realitate, prea densă pentru a putea fi prinsă într-un contur limitativ, prea atrăgătoare ca omul să nu pornească la drum spre plenitudinea ei. Modernitatea târzie poate fi privită ca un spectacol al transcendenței care convoacă la transcenderea chipurilor ei limitative. Ori un asemenea demers nu este cu putință dacă pornești de la premiza că ceilalți sunt cu dracul.

Dan D. Iacob