Ţinta omului este îndumnezeirea, unirea cu Modelul, căci omul este invitat să fie Dumnezeu, afirmă Sfântul Vasile cel Mare.¹ În tâlcuirea la Cântarea Cântărilor el subliniază faptul că omul este o natură dinamică iar modul său de a acţiona are drept criterii iubirea şi libertatea căci Dumnezeu l-a investit cu libertate împărătească şi l-a aşezat ca stăpân peste lume şi peste propria sa voinţă. Astfel, el devine un mijlocitor între lume şi Dumnezeu. Conţinând oarecum lumea în sine, el nu mai are ca scop lumea ci pe Dumnezeu.

Doctrina despre om este, în primul rând, doctrina persoanei. La Platon conceptul de persoană este imposibil deoarece sufletul nu este legat de un singur trup cu care să formeze o singură echipă, unică şi veşnică ci, după moartea trupului, îşi găseşte o nouă gazdă vremelnică. Pe de altă parte, sufletul, în viziunea lui Platon, fiind un concept concret, este absorbit în cele din urmă de ideea abstractă care constituie fundamentul şi justificarea sa ultimă.

Nici la Aristotel conceptul pe persoană nu este ontologic posibil, deoarece sufletul este indisolubil legat de concret, omul existând în splendoarea sa de fiinţă doar când funcţionează biologic. Moartea, susţine Aristotel, distruge definitiv individualitatea fiinţei umane.

Termenul de persona apare în spaţiul roman spre a desemna rolul jucat în teatru sau în societate, calitatea de persona neavând un conţinut ontologic, neputând fi identificată cu substanţa omului.

Pentru a se ajunge la viziunea creştină a conceptului de persoană, a fost necesară o reinventare a termenilor prin opera Părinţilor greci ai Bisericii, mai precis prin încercarea lor de a clarifica în ce măsură Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu, au o singură fire (ousia), dar nu sunt o singură persoană (hypostas). Dezbaterile ce au urmat Conciliului de la Niceea (325) în legătură cu expresia din Crez care stabilea că Fiul este de-o-fiinţă (homoousios) cu Tatăl, puneau, pentru prima dată în istorie, problema raportului existent între termenii ousia şi hypostasis, adică între fire şi persoană, în vreme ce în filosofia greacă nu exista nicio legătură între termenii de persoană (prosopon) şi substanţă, natură.

Pentru a evita confuziile şi deformările, Părinţii au adoptat termenul de ipostas.

Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin comuniune, prin libertate şi prin dragoste personală. Toate aceste principii stau la baza relaţiei Persoanelor Sfintei Treimi, dar şi la baza relaţiei omului cu Dumnezeu. Astfel, omul este înţeles de Părinţi ca o fiinţă teologică.

În lumina teologiei patristice, trupul acţionează ca o mască ce împiedică ipostasul să se afirme ca libertate şi iubire. Deşi omul tinde, natural, spre Dumnezeu, trupul îl duce, în cele din urmă, la individ, ultima diviziune a naturii umane. Rezultatul firesc al ipostasului biologic este moartea. În dimensiunea sa biologică omul are o identitate tragică, pentru că este privată de conceptul de persoană. Tragismul omului rămas la nivel de individ nu constă în aceea că vede în trup sau în eros piedica spre a deveni persoană, ci mai degrabă că încearcă să devină persoană prin intermediul lor, şi nu reuşeşte.

Orice fiinţă creată de Dumnezeu, omenească sau angelică, are în sine, afirmă Sfântul Vasile cel Mare în scrierea sa Despre Duhul Sfânt, o înclinaţie naturală de a-l căuta pe Dumnezeu, dar declanşarea şi realizarea acestei necesităţi inerente nu se săvârşeşte spontan, ci în funcţie de disponibilitatea duhului creat de a se dezvolta în funcţie de voia lui Dumnezeu, devenind asemenea Lui. Soluţia nu constă astfel în suspendarea trupului şi a erosului ci în transfigurarea lor, spre a putea adopta noul mod de existenţă. Este vorba de existenţa ipostasului, după naşterea din nou. ² Adevărul ontologic al omului nu se află în însuşirile ale naturale, în suflet sau în minte, ci în Modelul divin după care a fost creat. Trebuie foarte bine înţeles faptul că întreaga literatură patristică se sprijină pe ideea că omul este o fiinţă teologală, a cărui ontologie, aşa cum subliniază Panayaotis Nellas, este iconică. ³

Naşterea din nou înseamnă intrarea în Biserică prin intermediul Tainelor, prima taină fiind botezul. Aşa cum naşterea fizică determină apariţia individului (a ipostasului biologic) botezul este un act constitutiv al persoanei ce duce la un nou mod de existenţă, la renaştere şi, în consecinţă, la un nou ipostas spiritual, nu biologic.

Sfântul Vasile cel Mare aduce câteva argumente pentru însemnătatea botezului.

Ca o concluzie, putem afirma că proprietatea de chip al lui Dumnezeu rezultă din aceea că omul este:

1. fiinţă raţională, pentru că a fost creat după chipul lui Hristos, care este raţiunea însăşi, Cuvântul.
2. creator, pentru că este chipul Raţiunii creatoare prin excelenţă.
3. stăpân, pentru că Hristos, Modelul, este Domn şi Împărat
4. liber, pentru că e chip al libertăţii absolute
5. suflet şi trup, unire a spiritului cu materia, aşa cum Hristos, Prototipul, a unit ipostatic, într-un mod de neînţeles, două firi, dumnezeiască şi umană.

(va urma)

Dan D. Iacob

1 Op. cit. , p. 25