Jurnalul unui bibliotecar: Nu ei trebuie sa ma convinga pe mine

quill3Cum poți să discuți cu cei pentru care afirmația de mai sus are tăria revelației? Poți, înțelegându-i așa cum sunt și încercând să păstrezi firul dialogului în albia credinței creștin-ortodoxe.

Nu! Altor religii,

Nu! Catolicismului,

Nu! Protestantismului,

Nu! Ierarhiei iudeo-masonice,

Nu! Ierarhiei ghiftuite, cu televizor, vinuri și mâncăruri bune, cu salarii mari, onoruri și confort.

Da! Vieții jertfelnice întru Hristos,

Da! Vieții simple de rugă și muncă.

Odată ce ai făcut alegerea trebuie să pășești netulburat pe drum cu certitudinea că doar cu noi este Dumnezeu, plinătatea harului, a revelației, a ritualului. În lipsa lui Dumnezeu, forța recuperatoare este cea a conștiinței individuale. Ființa e cea care intră în devenire și tot ea e capătul de drum al acesteia. Ceva nu poate deveni decât pentru că este și nu poate deveni decât ceea ce este, spune Noica.

Dincolo de tema ființei ca ființă, a ființei de dincolo de lucruri, toți avem acces la ființele de lângă noi, la oameni. Ori oamenii nu pot deveni, indiferent de școlile pe care le fac, de posturile pe care le ocupă, decât ceea ce sunt prin plămada de cuget și simțire pe care au primit-o, printr-o taină, la naștere. Tot parcursul vieții lor nu este decât o prelungire a acestei plămade, chiar dacă, conjunctural, pot urma alte drumuri decât cele ce le erau prescrise, pot face alte facultăți decât cele ce veneau în prelungirea structurii lor. La un moment dat, viața îi va aduce în albia hărăzită. Din nefericire, revenirea la albie rămâne în acest caz legată doar de preocupările de timpul liber, sau de funcții periferice. Alegerea greșită le întârzie drumul, îi amână, anii trec, iar unele starturi sunt pierdute definitiv. Spun asta gândindu-mă și la mine. Am să port toată viața la gât tinicheaua pe care scrie inginer, deși orizonturile mele au fost, de la început, altele. Recunosc, ingineria m-a făcut să gândesc clar și distinct, dar prețul pe care l-am plătit pentru această lecție a fost imens, a fost prețul unei vieți trăită prin fabrici și uzine timp de cincisprezece ani, apoi ca administrator la un teatru de provincie nouă ani și, în sfârșit, de trei ani ca bibliotecar la o bibliotecă județeană.

Fiind aruncat în alte medii decât cele lăuntrice, am fost nevoit să-mi duc zilele în compania unor oameni de altă factură, cu altă structură de gând și simțire decât mine și, de cele mai multe ori, sub nivelul meu intelectual. Știu că oamenii trebuie acceptați așa cum sunt, că ei nu pot fi schimbați, dar am tânjit toată viața să mă mișc printre oameni cu preocupări similare cu cele ale mele, printre oameni care să iubească poezia, filosofia, teatrul, religia, care să-și pună întrebările esențiale despre rosturile omului pe acest pământ. Din păcate anii au trecut, am pășit bine în a doua jumătate a vieții și chiar dacă am ajuns să lucrez la o bibliotecă, materialul uman nu este mult diferit de cel din fabrici și uzine. Încerc să mă obișnuiesc cu toate, dar sunt momente când obosesc, momente când prostia, incultura, răutatea, orgoliul, mândria celorlalți, mă agresează. Ei au devenit ceea ce, în adânc, au fost de la început. Înțeleg foarte bine vorba lui Noica din Jurnal de idei: Experiența lui Don Quijote e valabilă, perfect valabilă. Așa trebuie trăit, cu lumea ta. Iar lumea ta se naște prin părăsirea lumii curente, prin uitarea faptelor ei, prin omiterea întregii istorii care nu reprezintă pe nimeni și nimic. Nu ideile trebuie apropiate de viață ci viața trebuie apropiată de idee, modificată în sensul ideii.

În creștinism așa încearcă să facă monahul ori creștinul sporit, iar ceea ce pentru omul obișnuit, care trăiește doar aici și acum, doar pentru satisfacțiile imediate, este fantasmă (Rai, mântuire), devine realitate pentru cel afectat de donquijotism. Moștenirea pe care ne-a lăsat-o Noica, crede Laura Pamfil, poate fi rezumată prin cuvintele lui Witold Gombnowicz din faimosul său Jurnal: Uităm că omul nu există numai pentru a-l convinge pe celălalt om, el există și pentru a-l apropia, a-l împăca, a-l seduce, a-l fermeca, a-l subjuga. Adevărul nu e doar o chestiune de argumente, ci și de atracție. Adevărul nu devine realitate într-un turnir abstract al ideii, ci din înfruntarea unor persoane.

În ceea ce mă privește pot spune că am trăit această stare în zilele petrecute la schit. Nu ei trebuie să mă convingă pe mine că ceilalți sunt cu dracul, nici eu pe ei că nu sunt. Important este să ne apropiem ca oameni, să ne împăcăm. Și, din această așezare, pot afirma că ne-am împăcat. Pentru Noica, Păltinișul a fost o retragere necesară din lume, întru rostirea, prin el, a ființei. Fiecare dintre noi trebuie să afle, până la urmă, un Păltiniș al lui, demn de a face ființa să se rostească prin el. Preț de câteva zile, schitul din munții Bucovinei a fost pentru mine un astfel de loc.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.