Actul zidirii omului are o valoare cosmică, descoperind o nouă fază în viaţa lumii. Faptul că omul recapitulează în sine elementele şi valorile universului îl situează pe o poziţie de culme, dar prin acest lucru el nu-şi dezvăluie încă propria sa demnitate. Creaţia se realizează astfel după o ordine şi după un sens care privesc apariţia omului în ziua a şasea, adică în ultima zi a creaţiei.

În concepţia Sfântului Vasile cel Mare, natura omului are un statut ontologic special. Lucrurile din lumea aceasta sunt create după anumite idei ale Înţelepciunii divine şi în acest sens se poate spune că ele sunt raze ale Raţiunii supreme. În timp ce toate celelalte creaturi aparţin fie lumii spirituale, fie celei materiale, omul uneşte în sine lumea inteligibilă cu cea sensibilă, fiind punctul de întâlnire al spiritului cu materia. În sinteza acestor două elemente opuse – muritor şi nemuritor, trecător şi netrecător – se află adevărata natură a omului, explică Sfântul Vasile cel Mare în omilie : Să nu ne ataşăm celor materiale şi Ia aminte la tine însuţi.¹ Demnitatea şi excelenţa omului se datorează atât sufletului cât şi trupului, deoarece amândouă sunt create de Dumnezeu şi amândouă sunt necesare pentru perfecţionarea şi destinul omului. Sufletul, din cauza originii sale şi a afinităţii cu Dumnezeu este un fel de manifestare a lui Dumnezeu şi chiar putem spune că este ca o oglindă care, atunci când este pură şi lipsită de patimi, reflectă pe Dumnezeu Însuşi, aşa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare în Omilii la Psalmi.²

Sfântul Vasile cel Mare nu urmează pe Origen în teoria lui asupra preexistenţei sufletului, şi acceptă în cea mai literară manieră posibilă că acesta a fost suflat în nările lui Adam de Dumnezeu Însuşi, potrivit relatării din cartea Genezei. Problema originii sufletelor descendenţilor lui Adam nu este discutată de sfânt, iar potrivit la părţile sufletului el urmează împărţirea tripartită platonică, adică sufletul raţional, sufletul sensibil şi sufletul instinctual, sufletul raţional fiind partea cea mai importantă, pe temeiul căreia omul dobândeşte raţiunea.

Raţiunea este înţeleasă drept capacitatea omului de a judeca, de a recunoaşte binele şi adevărul, şi chiar de a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, atât cât este posibil şi necesar omului. Dar pentru a se învrednici de toate acestea, subliniază Sfântul Vasile cel Mare, omul trebuie să fie eliberat de păcate şi de patimi.

Sub influenţa lui Platon, Sfântul Vasile cel Mare, în acord cu gândirea puternic ascetică, este critic faţă de trup şi vorbeşte despre el, în Omilii la Psalmi, în termeni de închisoare şi încătuşare a sufletului.³ El avertizează creştinii că preocuparea excesivă faţă de trup îl poate face pe acesta un mare inamic al sufletului. Cu toată această atitudine, sfântul evită însă dualismul radical prezent în opera lui Platon, trupul rămânând, în viziunea sa, în ciuda inferiorităţii sale, o creaţie a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, bun şi folositor. Descriind măreţia trupului omenesc (Nu dispreţui minunea care este în tine⁴, afirmă el) Sfântul Vasile cel Mare se dovedeşte moştenitorul celei mai autentice tradiţii patristice pe care o sintetizează în Omilia a II-a, Despre crearea omului.

Preluând o idee curentă în filosofia vremii, el afirmă că omul este un microcosmos, subliniind apoi frumuseţea corpului şi a feţei omeneşti, în special a ochilor, a căror minunată structură este descrisă amănunţit. Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte şi despre creşterea trupului împărţim vârstele omului în săptămâni de ani (hebdomade): primele două hebdomade constituie vârsta copilăriei, a treia cea a adolescenţei, după care urmează vârsta bărbăţiei. El aminteşte pe scurt şi ideea restaurării trupului, când omul va reveni la vechea lui constituţie în raiul eshatologic. Atunci trupul nu va mai fi supus patimilor, ci omul va fi asemenea îngerilor, bucurându-se de intimitatea lui Dumnezeu.⁵

(va urma)

Dan D. Iacob