La sfarşitul anului trecut a fost prezent la Piatra Neamţ, invitat de ziarul Ceahlaul, cu o conferinţă despre textele fondatoare ale creştismului, teologul Cristian Bădiliţă. Stabilit la Paris, având un doctorat în teologie la Sorbona, Cristian Bădiliţă (n. 1968), a început, cu ani în urmă, un vast proiect de traducere a Noului Testament, după ce a condus un colectiv ce a tradus în româneşte Septuaginta.

În invitaţia pe care ne-a făcut-o la evenimentul din data de 6 decembrie 2016, ziarul Ceahlăul preciza: „Credinciosul creștin al secolului XXI este „condamnat la cultură“. El dispune de un număr de texte sacre, care alcătuiesc Noul Testament, având libertatea, dar și datoria, de a cunoaște aceste texte în mod cinstit, responsabil, fructificând atât tradiția patristică, din primele secole ale Bisericii, cât și metodele științifice de editare și interpretare puse la punct în ultimele secole. Din această perspectivă, a credinciosului cultivat, lucid și responsabil, Cristian Bădiliță, clasicist, biblist, doctor al Universității Paris IV-Sorbona, va prezenta o constelație de capodopere creștine pe care le-a tradus și comentat în ultimii cincisprezece ani: cele patru Evanghelii, Apocalipsa lui Ioan, Patericul, Evanghelii apocrife, Apocalipsa lui Pavel.”

Cristian Bădiliță, n. 1968. Istoric al creștinismului timpuriu, poet, eseist. Predă un curs despre tradiția patristică la Institutul de studii ecumenice San Bernardino din Veneția. Doctor al Universității Paris IV-Sorbona cu teza Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise (Paris, Beauchesne, 2005, premiul Salomon Reinach al Asociației Eleniștilor din Franța; trad. românească, Nemira, 2015). Fellow al Institutului de Studii Religioase din Trento; al Școlii Normale Superioare din Pisa; al WIKO, Berlin. A coordonat traducerea comentată a Septuagintei în cadrul New Europe College (Polirom, 2002-2011). Realizează o traducere comentată a Noului Testament (Editura Vremea, București).

Dintre publicații: Sacru și melancolie (ed. a II-a, Dacia, 2007); Călugărul și moartea(ediția a II-a, Vremea, 2014); Manual de anticristologie (ed. a II-a, Vremea, 2010);Duminica lui Arcimboldo (Brumar, 2004); Tentația mizantropiei. Stromate (ediția a II-a, Curtea veche, 2006); Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (ed. a II-a, Curtea veche, 2007); Regele cu o harfă în mâini (ed. a II-a, Curtea veche, 2006); Nodul gordian (ed. a III-a, Curtea veche, 2004); Apocalips de buzunar (Curtea veche, 2005); Singurătatea păsării migratoare (Curtea veche, 2007); Glafire. Nouă studii biblice și patristice, Polirom, 2008; Dumnezeu de la Mancha doarme cu tâmpla crăpată pe umărul meu (Curtea veche,Godul nordian. Însemnări din clandestinitate (Galaxia Gutenberg, 2009); Jean Cassien entre l’Orient et l’Occident (avec Attila Jakab, Beauchesne, Paris, 2003); Les Pères de l’Église dans le monde d’aujourd’hui (avec Charles Kannengiesser, Beauchesne, Paris, 2006); Patristique et oecuménisme. Thèmes, contextes, personnages, (Beauchesne, Paris, 2010); Fructele Absenței. Surâsuri și exorcizări (Vremea, 2012); Îngerul de pe autostradă și alte romane ale unchiului Serenus (Vremea, 2016) …

Traduceri comentate din greacă și latină: Evanghelii apocrife (ed. a V-a, Adevărul Holding, 2011); Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul (ed. a III-a, Curtea veche, 2009); Patericul (ediția a V-a, Vremea, 2015); Trei romane mistice ale Antichității (Vremea, 2015).

Transcript Conferinţa „Textele fondatoare ale creştinismului” – Cristian Bădiliţă

Sunt pentru prima dată invitat în mod oficial la Piatra Neamţ. Am fost emoţionat să vizitez Casa Memorială Visarion Puiu, acest mare exilat foarte puţin cunoscut, din păcate, nu doar în mediile ortodoxe, teologice, ci şi în mediile culturale, un spirit extraordinar,  care a încarnat demnitatea nemului românesc, a bisericii româneşti, până în anii ’60, când s-a stins, în mizerie, în Franţa, undeva lângă Paris. Este unul din marile nume despre care am vorbit cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, aceasta fiind  “familia mea” , „casa mea” din exil în care m-am format începând cu anul 1994, până la stingerea lor. Anul acesta s-a stins şi ultimul mare exilat  – Theodor Cazaban –  cu care am scris o carte de convorbiri, Captiv în lumea liberă,  carte corectată de Monica Lovinescu. Un nume important al acelei Românii adevărate din exil, Românie atât de puţin cunoscută.

Am făcut o pauză de biblistică şi pentru Baudelaire, al cărui tată a fost preot catolic răspopit, Baudelaire moştenind de la el aplecarea spre teologie. Eu propun o relectură în cheie teologică a Florilor răului, el spunând, într-o scrisoare, că volumul pleacă de la o idee catolică, creştin-catolică. La anul se împlinesc 150 de ani de la dispariţia lui Baudelaire şi 160 de ani de la apariţia capodoperei lui. El a scris, după părerea mea, cea mai creştină şi mai frumoasă carte din literatura franceză, şi, probabil, din literatura  lumii. Pe mine mă marchează, de fiecare dată, când recitesc poemele în proză din Scrinul Parisului, o operă postumă  – probabil el ar fi schimbat titlul -, şi vă îndemn să citiţi această carte din perspectiva creştinismului cu care era îmbibat autorul ei.

Marile texte ale creştinismului, numele conferinţei mele din această seară,  este titlul colecţiei pe care am inaugurat-o şi o public de câţiva ani la Editura Vremea din Bucureşti. Au apărut până acum vreo 12 volume, dar vreau să vă prezint tema intersectând biograficul cu faptul ştiinţific. Plec de la proiectul traducerii Septuagintei, versiunea greacă a Vechiului Testament, versiune canonizată, cu timpul, în mod implicit, de tradiţia creştină şi rămasă versiune canonică pentru Biserica Ortodoxă. Începând cu anii 1930 s-au contopit cele două tradiţii – a textului masoretic şi a celui grecesc – ajungându-se la o situaţie aberantă: dacă, de exemplu, deschidem un comentariu la Cartea lui Iov, făcut de  Ioan Gură de Aur, marele teolog din secolul al IV-lea,  şi urmărim textul comentat de el, acest text nu este de găsit nici măcar în proporţie de 60 % în versiunile oficiale ale V.T. Proiectul de traducere a Septuagintei a demarat în anul 2001, prin constituirea unui colectiv de traducători foarte buni de la Bucureşti, fără nicio prejudecată de ordin confesional, a primat competenţa,  dar mai trebuiau specialişti în Septuaginta şi pentru că am fost cooptat, din anii ’80, în proiectul francez de traducere a Septuagintei, ajungându-se acolo la o anume competenţă, am făcut apel la colegii din occident. Limba greacă a Septuagintei este una, şi ea trebuie tradusă cât mai corect şi elegant cu putinţă, textul fiind supraconfesional. Proiectul s-a încheiat în anul 2010, la Colegiul Noua Europă, fiind publicat în 8 volume masive, la Editura Polirom din Iaşi. În continuarea Septuagintei era normal să traduc Noul Testament, cu observaţia că autorii N.T., când citează din V.T., folosesc Septuaginta, o traducere iudaică realizată de iudeii din exil,  începută în sec.  al III-a Î.H. şi terminată în sec. al II-lea D.H.  În paralel au apărut şi alte traduceri, realizate tot în mediile iudaice, dar, începând cu sec. I, când creştinismul se desprinde de marca iudaică, corect este să traducem Septuaginta după textul grecesc, fără a amesteca sursele. Avem nevoie şi în cultura română, ca în toate culturile mature,  de o traducere ştiinţifică a celor două versiuni – masoretică şi greacă. În sec. al V- lea, în Occident, Ieronim a retradus Biblia – celebra Vulgata  – şi când a ajuns la Psalmi s-a domolit, pentru că psalmii fuseseră asimilaţi, mai ales în mediile monahale, după versiunea greacă.

Fiecare volum din N.T.  începe, în ediţia pe care am iniţiat-o, cu o introducere generală în care mă refer şi la instrumentele de lucru. Textele N.T. n-au căzut din cer, au fost  scrise de mâna unor oameni, au fost inspirate de Dumnezeu, de contactul cu persoana divino-umană a lui Isus Hristos, dar n-au căzut din cer. Sunt peste 300.000 de variante de text  în ceea ce priveşte cărţile din N.T., el nefiind tipărit la o imprimerie modernă, textele circulând în manuscrise care erau opera scribilor, unele rânduri fiind pierdute, sărite, iar unele cuvinte, neînţelese, fiind transcrise greşit. N.T. ,cum spunea Ţuţea, nu s-a scris la Fălticeni, iar înţelegea acestor texte nu înseamnă desacralizarea lor. Dar înţelegerea lor trebuie contextualizată. Pentru un credincios Hristos este centrul mistic al Evangheliei, al Bunei Vestiri, contactul cu Persoana Lui este importantă, nu neapărat un verset anume din N.T. Aşa a înţeles greşit N.T., de pildă, Bart Ehrman, unul din cei mai importanţi specialişti paleografi ce s-a ocupat de istoria N.T., dar care, educat în direcţia  protestantă a hipersacralizării literei, când a descoperit că există atâtea variante de text, şi-a pierdut credinţa, nefăcând diferenţa între Persoana Mântuitorului, fundamentală pentru mântuire, şi aceste texte pe care Iustin Martirul, în secolul al II-lea, le numeşte memorii ale apostolilor, mărturii despre Isus Hristos, despre Înviere, despre învăţătura şi activitatea Lui. După introducerersa generală este textul în greacă şi, în oglindă, traducerea în româneşte. Ţin foarte mult la claritate, traducerea trebuind să reziste în sine. Am tradus după cea mai bună ediţie ştiinţifică, ajunsă la ediţia a XVIII-a, după cum se mai descoperă câte un manuscris. Noi nu avem niciun text manuscris semnat de mâna vreunui evanghelist, ci texte ulterioare, ce formează adevărate constelaţii de manuscrise, şi, pe baza colaţionării, a comparării manuscriselor, dar şi pe baza unor principii filologice şi teologice foarte serioase, se ajunge la un text cât mai apropiat de cel original, de acel presupus text  autentic. Responsabilitatea, când este vorba de Cartea Cărţilor, este imensă, dacă ne referim la traducere şi editare. După traducere urmează un amplu comentariu, tocmai pentru a oferi explicaţii pe înţelesul cât mai multor cititori, comentarii filologice, teologice, un creştin responsabil fiind obligat să înţeleagă textul. Sunt şi cuvinte, cum este epiousion, din rugăciunea Tatăl Nostru, care nu a fost explicitat de marii teologi – Origen, Ioan Gură de Aur, Ieronim, Ioan Casian -, dar trebuie expusă problema în modul cel mai obiectiv cu putinţă. Voi reveni la finalul conferinţei mele la acest cuvânt. Trebuie explicate lucruri din epoca respectivă, N.T. fiind redactat într-un anumit context social, politic, de mentalitate, de limbă. Ultima secţiune conţine selecţia de comentarii patristice la cele mai importante fragmente sau cuvinte din evanghelia respectivă.

Acum traduc Faptele Apostolilor, şi cred că apoi voi face apoi o pauză. Textele trebuie înţelese în context, fiecare evanghelie adresându-se unei comunităţi; există patru evanghelii, cu aparente contradicţii, contextualizarea lor fiind foarte importantă. Trebuie profitat de truda Părinţilor Bisericii, care au inventat inclusiv metoda de interpretare istorică de astăzi – metoda antiohiană de interpretare. Metoda aceasta trebuie combinată cu cea de lectură mistică, filosofică, alegorică a textului, dar nu putem trece uşor de nivelul filologic şi istoric de interpretare a textului. Trebuie să ştim cum trăiau creştinii şi iudeii din secolul I, cum trăiau păgânii, ce cântau ei, pentru că nu trebuie uitat faptul că ne aflăm în marea paradigmă a  culturii păgâne alexandrine, refasonată în urma cuceririlor lui Alexandru Macedon.  Limba culturii epocii era limba greacă şi trebuie să cunoaştem acestă limbă, greaca veche. Nu există texte ce se contrazic, ce se bat cap în cap, dacă punem textele în context. Toţi scriitorii N.T. ştiau greacă, dar de vreo 40 de ani, toate textele sunt iudaizate, ceea ce e o exagerare. E legitim să se sublinieze că apostolii, Isus, aparţineau tradiţei iudaice, dar textele sunt redactate în greacă şi ele au penetrat în mediile păgâne. Ev. după Matei este cea mai iudaizată, pentru că se adresează unor creştini convertiţi din rândul iudeilor, care respectau ritualul iudaismului şi cunoşteau Tora, cartea iudaismului. El citează tot timpul texte din V.T. după versiunea greacă, după Septuaginta. După exilul egiptean, foarte mulţi evrei uitaseră limba ebraică şi, de aceea, a fost nevoie de o traducere în greacă a cărţilor V.T. Matei vrea să arate că Isus Hristos împlineşte profeţiile din Vechiul Testament, iar voi, fii lui israel, spune el, trebuie să recunoaşteţi în El pe Mesia. Evanghelia lui are caracter catehetic, fiind alcătuită din cinci mari discursuri ale lui Iisus – Predica de pe Munte, misiunea în Galileea, cu discursul despre misiune, unde se găsesc seminţele misionarismului creştin, identitatea lui Isus este treia mare temă, un megadiscurs alcătuit din parabole, care se leagă de tema identităţii, următoarea temă fiind Hristos din perspectivă eclesială, şi, ultima temă, Isus şi misterul Ierusalimului, distrugerea Ierusalimului.

Evanghelia după Marcu, cea mai scurtă, este cenuşăreasa, eu mă simt cel mai apropiat de ea, comentariul la ea fiind cel mai amplu, şi nu am găsit un comentariu, de la cap la coadă, la Părinţii Bisericii, care să explice fiecare verset, pentru că ei consiuderau, în mod eronat, că Ev. după Marcu este un rezumat al Ev. după Matei.  A fost numită şi evanghelia tragică, pentru că se termină brusc, concentrată pe pătimirile omului Isus, fiind considerată o răstignire cu o lungă introducere. Ea se termina în faţa mormântului gol, fără episodul Învierii, ultima parte fiind interpolată, probabil, spre jumătatea sec. al II-lea, în stilul Ev. după Luca. Copistul a adăugat un final, folosind stilistica evanghelistului Luca. Este un lucru tulburător, iar editorii l-au pus între crocete. Tradiţia l-a asimilat, e firesc să-l păstrăm, dar este nefiresc să nu arătăm că în cele mai vechi manuscrise el lipseşte. Marcu a trăit în preajma lui Petru şi era numit un interpret sau traducător al lui Petru, el punând într-o ordine dezordonată , cum se exprimă unul din Părinţii Bisericii, amintirile lui Petru despre Isus, adresându-se creştinilor proveniţi dintre păgâni, dar nu neapărat din elita păgână, de aceea stilul lui este rudimentar dar şi cel mai direct, cel mai impresionant din toate stilurile întâlnite în N.T.

Ioan ne propune o cu totul altă viziune, opunând tragismului lui Marcu o viziune luminoasă, spiritual-mistică, ce va deveni predominantă în tradiţia monahală. La Ioan lipseşte scena răstignirii, foarte importantă la Marcu, urcarea lui Isus pe cruce fiind, în viziunea lui Ioan, urcarea  la Tatăl. Nu există tragism al răstignirii la Ioan, la origine crucea având o semnificaţie teologică pozitivă în acea lume, şi mai ales la Ioan – crucea de lumină conectată cu Arborele Vieţii – , şi în această tradiţie trebuie citită Ev. după Ioan. Tradiţia occidentală îl iubeşte mai mult pe Marcu, iar cea orientală pe Ioan, dar ei sunt complementari. Autorul Ev. după Ioan propune, din primul verset, o teologie foarte înaltă – La început a fost Cuvântul… – , adică Logosul, Hristos-Logosul, care ne trimite la o cu totul altă dimensiune, faţă de celelalte evanghelii. Autorul îşi propune să corijeze unele informaţii din celelalte evanghelii  – de exemplu Cina cea de taină are loc pe 13 Nisan nu pe 15 Nisan, pentru că el vrea să scoată în evidenţă faptul că Isus însuşi este mielul pascal, jertfa consumată de Paşti -, o altă trăsătură de corectare a tradiţiei fiind prezenţa ucenicului iubit, pe care tradiţia l-a identificat cu autorul evangheliei, dar sunt tradiţii ce-l identifică cu Maria Magdalena, Ioan fiind singurul care vorbeşte despre Maria Magdalena prezentă la intrarea în mormântul gol, o femeie fiind primul martor al învierii, lucru de neconceput pentru mentalitatea iudaică a vremii. Ea îi anunţă pe apostoli, iar la mormânt vine Petru şi ucenicul cel iubit, care, deşi ajunge primul, din respect, îl lasă pe Petru să intre în mormânt. Există o critică sistematică şi foarte subtilă la adresa curentului petrin, conform Ev. după Ioan, apostolul Andrei fiind primul chemat, el aducându-l lângă Isus pe Petru. Când Isus este prins, ucenicul cel iubit intră în casa Marelui Preot, dovadă că era unul dintre apropiaţii Marelui Preot, în vreme ce Petru rămâne afară, cu slugile, neavând dreptul să intre. Există deci o critică subtilă la adresa curentului petrin.

Spre deosebire de Marcu, din care se inspiră, Luca, un om şcolit, nu era scriitor de meserie. El avea studii juridice, l-a ajutat pe Petru la proces, era un medic ce a vrut să redacteze o apologie adresată elitei intelectuale păgâne şi curţii regale probabil, intelectualităţii trecute prin Iliada, Odissea, stilul lui fiind foarte preţios. Este o greacă ce ajunge la expresii bombastice, dint-un sentiment de reverenţă totală faţă de persoana lui Isus şi faţăm de evanghelie, un asemenea mesaj trebuind redat, după el, într-o limbă aleasă. Adresându-se elitei intelectuale, acomodată cu filosofia care însemna, în antichitate, aşa cum a demonstrat Pierre Hadot, un mod de viaţă, o metodă de mântuire, se conturează o bătălie teribilă între filosofia creştină – cum numesc Părinţii Bisericii creştinismul -, şi filosofia păgână. Luca se adresează acestui tip de filosofie pentru care modelul sapienţial, zeul, avea anumite trăsături, în primul rând egalitatea cu sine. Zeul suprem, model al filosofului, trebuia să fie nemişcat, să nu fie mişcat de patimi, egal cu sine, foarte echilibrat. E tot ce poate fi mai opus paradigmei, modelului creat de Marcu, în evanghelia lui. La Luca, Isus nu se enervează niciodată, în timp ce la Marcu el se enervează des, îşi ceartă apostolii, fiind foarte natural, un Isus ce trimite la profeţii V.T. care, ştiind că au de transmis un mesaj, nu se încurcă în floricele retorice, transmiţând mesajul chiar dacă el ustură. Luca a trebuit să creeze un Isus pentru publicul din elita păgână, cât mai echilibrat cu putinţă, lipsit de patimi, de violenţă, de la Luca lipsind, de exemplu, scena batjocoririi lui Isus, scenă ce i-ar fi şocat pe cititorii intelectuali. La fel, scena răsturnării meselor zarafilor de la Templu, într-un moment de furie sacră, ce trimite la furia sacră a profeţilor,  este expediată repede la Luca, sau scena de pe cruce, în care Isus ţine discursuri, spunând, la sfârşit, În mâinile tale îmi pun duhul Meu. Isus trebuie să fie, până la capăt, egal cu sine însuşi, consecvent cu sine însuşi, ca o divinitate, fără emoţii, simplu, deasupra tuturor patimilor şi pătimirilor omeneşti. Dar există şi un episod ce contrazice această imagine, anume episodul din grădina Ghetsimani, când Isus, cel divin, egal cu sine însuşi, devine om al pământului, transpirând cu picături ca de sânge. Aceste versete nu apar în cele mai vechi manuscrise, şi există o teorie susţinută de marele biblist american Bart Ehrman, care spune că ele sunt o interpolare, probabil pentru a contracara docetismul din restul evangheliei, un curent creştin ce nu credea că Isus nu a suferit cu adevărat, trupeşte, pe cruce, pătimirile fiind, pentru ei, doar închipuite, o fantomă suferind pe cruce, în vreme ce Isus era urcat de mult la Tatăl. Prima dată am fost sedus de argumentele teologului american, dar am descoperit că acest pasaj este citat de Părinţii Bisericii de la începutul sec. al II-lea, de aceea eu cred în autenticitatea lor. Atunci, spune pasajul evanghelic, i s-a arătat un înger din cer şi L-a întărit, iar El, agonizând, şi mai înteţit se ruga. Şi s-a făcut sudoarea Lui ca stropii de sânge, căzând pe pământ. Agonizând. Interpreţii uită că acest verb, care apare doar aici în întreg  N.T,  are la origine nu sensul de agonie, pe care îl ştim astăzi, ci de luptă, scena fiind una de bătălie vitejească a lui Isus cu diavolul, bătălie în care este ajutat de înger, îngerul trimiţând la hierofaniile homerice unde fiecare erou de pe pământ are un dublu ceresc. Isus nu este părăsit, Dumnezeu îi trimite îngerul, spre a-l sprijini în lupta împotriva diavolului, cu arma spirituală absolută –  rugăciunea. Aşa trebuie înţeleasă agonia aici. În Ev. după Luca există patru ispitiri, pentru că, după episodul celor trei ispitiri din pustiu, Luca spune, numai el spune, că diavolul s-a retras pănă la vremea cuvenită, până la kairos, întorcându-se pentru ultima mare bătălie, pentru bătălia decisivă. Iar îngerul, aşa cum am spus, vine spre a-l ajuta în luptă pe Isus.

Închei cu rugăciunea Tatăl Nostru. Voi vorbi pe scurt, pentru că puteţi găsi textul în comentariile la Ev. după Luca şi în cele la Ev. după Matei. Este vorba de cuvântul epiousion, pâinea noastră epiousion. Tatăl Nostru se înscrie în tradiţia rugăciunilor iudaice, şi este aberant ca această rugăciune să se termine cu invocarea celui rău, de aceea este  esenţială doxologia: căci a Ta este puterea şi împărăţia şi mărirea. Rugăciunea fără doxologie îşi pierde din tărie, şi cele mai vechi variante au doxologia.

Dumnezeu ne poate duce în ispită, aşa cum l-a dus pe Iov, noi nu avem dreptul să-l corectăm pe Matei nici pe Luca.

Evangheliile amintite prezintă două variante la Tatăl Nostru, dar s-a ajuns la un singură, care le combină şi care este prezentă în traducerile acceptate azi de biserică, atât în Ev. după Matei cât şi în Ev. după Luca.  Matei spune iartă-ne datoriile noastre, precum şi noi i-am iertat pe datornicii noştri şi nu ne duce pe noi în ispită. Luca are varianta: Tată, nu Tatăl Nostru,  pâinea epiousion dăne-o în fiecare zi şi iartă-ne păcatele noastre, căci şi noi iertăm tuturor datornicilor noştri şi nu ne duce pe noi în ispită. Scriind pentru un public iudaizat, acest public cunoştea rugăciunea pentru iertarea datoriilor, pe când un creştin provenit din păgânism ar fi fost şocat de termenul de datorie. Datoria, la evrei, are sens teologic, fiind vorba de datoria celui ce a făcut un legământ cu Dumnezeu, datorii faţă de divinitate, care trebuie îndeplinite. Datoria este expresia credinţei fiecărui iudeu faţă de Dumnezeu, faţă de Iahve. Luca, scriind pentru elita păgână, scrie păcat, ideea de păcat având sens pentru un creştin provenit din elita păgână. Luca condensează rugăciunea domnească, spre a fi de folos intelectualior păgâni. Nu ştim exact care a fost rugăciunea rostită de Isus însuşi, o altă diferenţă fiind aceea că la Matei rugăciunea e spusă doar apostolior, pe când la Luca ea are un public mai larg. Epiousion nu apare decât în aceste două contexte, şi, de aceea, este greu să-i găsim sensul exact. Origen se declară depăşit, Ioan Casian propune supersubstantialis, există şi alte echivalări, termenul putând fi legat de fiinţă, de verbul a fi, dar şi de verbul a veni, de ziua care vine.

Ce poate să însemne, dă-ne nouă pâinea fiinţei?  Misterul rămâne intact, nu avem cum să înţelegem. Fiecare traducere este o interpretare. Eu am propus, ca echivalare, pe temeiuri filologice şi teologice, dă-ne nouă astăzi pâinea de Mâine, mâine scris cu majusculă, ceea ce se referă la ziua mesianică, ziua eschatologică. Astăzi îl avem pe Isus în Euharistie  – Matei scrie în anii ’80, când Euharistia era o practică curentă -,  dar  prezenţa Lui totală, pentru toţi credincioşii, pentru Biserică, împlinirea, Euharistia totală, este pâinea zilei de Mâine, Ziua a Opta, timpul mesianic. Prin această pâine de Mâine, pe care ne-o dă astăzi în Euharuistie, Isus se află deja cu noi, chezaş al Împărăţiei.

Vă mulţumesc pentru răbdare, dar vă pot spune că n-am reuşit să rostesc decât zece la sută din conferinţa pe care mi-o propusesem. Vă mulţumesc!

Conferinţă transcrisă de pe format audio de Dan D. Iacob