Ne întâlnim necunoscându-ne, trăim neiubindu-ne, murim neplângându-ne. Butada aceasta, care circulă în mediul monahal, dă seamă de un anume fel de a fi. Călugărul este ființa neatârnată de familie, de copii, de grijile lumii laice, cum ar fi pierderea locului de muncă, imposibilitatea de a mai plăti împrumutul la bancă, depresia și scăderea nivelului de trai provocate de pensionare. Călugărul nu are concediu, nu iese la pensie, nu are avere, iar războiul lui este cu gândurile, cu akedia care, la răstimpuri, copleșește golul rutinei de zi cu zi. Deși viața lui este ritmată de un program precis de rugăciune și de muncă, de spovedanie, împărtășanie, post, ascultare, se întâmplă ca tot acest eșafodaj să se risipească, se întâmplă ca toate preocupările să-i apară, la un moment dat, golite de sens, zadarnice și atunci nevoitorul cade în deznădejde, în părăsire de sine. Râvna din primele luni după tunderea în monahism sau râvna de după ridicarea la treapta diaconiei sau preoției pălește și gândurile potrivnice, gândurile de hulă, își fac loc în inima lui. Când stai mai mult timp cu alți călugări, în monahismul de obște, începi, ca-ntr-o familie, să le știi scăderile, păcatele; și te uimește evlavia pe care ucenicii o au față de ei, ca duhovnici. Tu, care le știi și partea nevăzută, partea întunecată, umbra, nu te poți raporta la ei cu evlavie, nici cu iubire, ratând astfel sensul adânc al monahismului: împreuna lucrare întru Hristos, după modelul creștinismului primar, oglindit în Faptele Apostolilor.

Dan D. Iacob