Drumul spre Dumnezeu, drumul desăvârşirii nu poate fi conceput fără a folosi cuvântul lumină. De aceea vom aminti în câteva cuvinte, cum apare tema luminii în opera Sfântului Vasile cel Mare.

În liturghia ce-i poartă numele, înaintea citirii Sfintei Evanghelii, se rosteşte următoarea rugăciune: Străluceşte în inimile noastre, iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evangheliştilor Tale propovăduiri.

Pe de altă parte, Dumnezeu este numit lumina cea adevărată, Fiul este numit strălucire a slavei Tatălui, iar Tatăl Părinte al luminilor iar în rugăciunea de taină a preotului din Sfânta Liturghie, rostită înainte de Rugăciunea Domnească, se spune: Ne primeşte pe noi toţi în Împărăţia Ta, arătându-ne fii ai luminii şi fii ai zilei.

În plus, acolo unde este viaţa veşnică, ne spune o altă rugăciune liturgică, stăpâneşte lumina feţei Tale.

Tema luminii îşi are rădăcina în Evanghelie, unde Mântuitorul Hristos afirmă despre Sine: Eu sunt lumina lumii. Pe de altă parte ştim că la Schimbarea la Faţă toate s-au umplut de lumina cea neînserată. Lumina lui Dumnezeu este prezentă şi în Vechiul Testament, începând de la Facere.

Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, teologul are nevoie de trei elemente esenţiale pentru îndeplinirea misiunii sale: timp, curăţire şi luminare. Pentru el Sfântul Duh este lumina cea duhovnicească, iar prin comunitatea cu Sfântul Duh sufletele devin ele însele surse de lumină pentru cei care le stau în preajmă.

Dumnezeirea este asemuită de el cu trei sori, imagine prezentă şi la ceilalţi Părinţi Capadocieni. Actul de susţinere al lumii de către Dumnezeu se săvârşeşte prin razele proniatoare, iar cei ce se supun acestei luminări nu sunt şi nu pot fi numiţi decât fii ai luminii. Lumina Duhului este mai presus de orice cuvânt.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare lumina este atât fizică cât şi spirituală, cea dintâi găsindu-şi fundamentul în cea de-a doua.

Principalul rol al luminii este unul liturgic, şi anume rolul de a angaja şi a susţine întreaga creaţie într-un dialog continuu atât cu ea însăşi cât şi cu Dumnezeu. Ea are o funcţie liturgică atâta vreme cât în ea este scăldată faţa sfinţilor atunci când, aflaţi în rugăciune, o solicită de la Dumnezeu (spre exemplu Sfântul Grigorie Palama se ruga încontinuu Maicii Domnului cu cuvintele „Luminează-mi întunericul“ în timp ce faţa îi era scăldată în lumină, potrivit mărturiilor, atunci când săvârşea Sfânta Liturghie). Atâta vreme cât lumina înseamnă o urcare spre Dumnezeu, ea are un caracter liturgic şi o funcţie liturgică. Atâta vreme cât deplinătatea luminii ne este dată prin Hristos, îmbrăcarea în lumină este slujire liturgică, El fiind dătătorul prin excelenţă al slujirii liturgice. ¹

Lumina uneşte creaţia cu Dumnezeu şi creaţia cu sine, însă această slujire a luminii face ca aceste elemente să se cunoască unele cu altele într-o cunoaştere supraraţională.

În Mineiul lunii lui ianuarie citim: Fiind Biserică cu totul luminoasă a luceafărului celui în trei sori, luminezi sufletele celor ce se împărtăşesc cuvintelor tale, Vasile.²

Sfântul a devenit astfel lumină a Bisericii, nu atât pentru că a fost un învăţat, un cugetător, ci pentru că s-a făcut pe sine lumină prin împărtăşirea de la lumina cea dumnezeiască. Astfel el devine purtător de lumină, propovăduitor al luminii, ca o rază strălucind tuturor duhovniceşte. ³ Desăvârşirea creştină este strâns legată, începând cu dezvoltarea învăţăturii luminii de către Sfântul Vasile cel Mare, de împroprierea, prin puterea harului divin, a acestei lumini neînserate a lui Dumnezeu, lumină prezentă în energiile lui necreate, aşa cum le va contura mai târziu Sfântul Grigorie Palama.

(va urma)

Dan D. Iacob