Astăzi Vecernia mică de la ora 16 este urmată de Slujba Prohodului Maicii Domnului și de Utrenie, între orele 19 și 22, 30. Sunt singurul mirean care participă la slujbă și simt că slujbele monahilor sunt, în primul rând, pentru Dumnezeu, pentru buna întocmire a lumii, spre a păstra viu cordonul ombilical ce ne leagă, prin har, prin energiile necreate, de El. La sfârșit, preotul slujitor mă miruiește și-mi spune în șoaptă:

– Să vă ajute Bunul Dumnezeu să scrieți cărți dreptslăvitoare. Apoi mă învăluie cu un zâmbet larg. Zâmbesc, la rându-mi.

*

La bucătărie, îmbrăcată în negru, asemenea unei monahii, robotește o femeie trecută bine de 60 de ani. Aflu că are în spate o viață a lumii cu doi copii ce nu sunt apropiați de biserică și cu un soț decedat. Când părinții au venit aici, în luna noiembrie a anului 2009, a urcat cu ei spre a-i ajuta (se pare că este într-un anumit grad de rudenie cu tânărul stareț) și n-a mai plecat. Este tipul acela de femeie care, dezamăgită de toate cele ale lumii, a început la un moment dat să se apropie de biserică, a participat la multe slujbe arhierești, a făcut pelerinaje, a citit cărți ziditoare de suflet, din cele pentru popor, iar acum, imaginea ei despre Hristos, despre mântuire, biserică, ritual, monahi, este pe deplin formată și este de neclintit. Pe tinerii călugări, care i-ar putea fi feciori, îi privește de sus, având sentimentul că dacă n-ar fi ea, bucătăria și trapeza s-ar transforma într-o groapă de gunoi iar ei, în final, ar muri de inaniție și de boli digestive. Centrul universului ei de aici este triada – bucătărie, trapeză, cămară – iar camera unde se odihnește este deasupra bucătăriei. La slujbe vine rar, fragmentar și, de cele mai multe ori, nu este de acord cu felul în care călugării reușesc să cinstească, prin ritual, un moment sau altul al anului bisericesc.

De Adormirea Maicii Domnului de exemplu, era revoltată că, în timpul slujbei, nu s-a înconjurat biserica, așa cum a văzut ea în nu știu ce parohie. Este tipul exemplar de femeie, care, după atâtea lucruri trăite, suferite, nu mai așteaptă nimic de la viață și care, de aceea, își permite să-i judece pe toți. N-am făcut eu mare lucru în lume, n-am făcut mare lucru cu mine însămi, dar nici voi nu sunteți mai breji, pare a spune ea. Și când spune voi, înțelege toată suflarea cu care vine în contact: călugări, călugărițe, ierarhi, mireni. Din păcate pentru creștinismul nostru dreptmăritor, sunt pline bisericile și mănăstirile de aceste femei suficiente lor înșile, de aceste femei asexuate, care te cântăresc din priviri de cum intri pe ușa bisericii și care te judecă, la adăpostul unui zâmbet „binevoitor “și a cuvintelor culese din cărțile creștine pentru popor.

Dar unde este, te întregi, iubirea, iubirea către aproapele?

Sau am uitat că Dumnezeu este iubire?

Părinții de la schit o îngăduie pentru că, în alergarea lor, au nevoie de o mână de femeie care să țină în frâu partea Martei. Și așa se scurg zilele și nopțile, mesele cu dezlegare la pește și vin, la ouă și lactate, alternând cu lunile, miercurile și vinerile când se mănâncă mâncare fără ulei. Când observ cum curge viața în acest spațiu și mă gândesc la lumea laică, prinsă în vâltoarea schimbărilor rapide ale începutului de secol XXI, în iureșul profețiilor despre anul 2012, mă întreb dacă presupusele schimbări de atunci vor aduce, dacă se vor adeveri, ceva nou în curgerea timpului de aici. Înclin să cred că nu!

Dan D. Iacob