Într-o lume care nu se mai opreşte din alergarea spre ţinte nedesluşite, într-o lume copleşită de reclame la tot felul de produse, Crăciunul tinde, din păcate, să devină el însuşi un produs frumos ambalat, având în centru pe Moş Crăciun, cu sacul prin de daruri şi mai puţin pe pruncul divin, care se naşte în ieslea din la Betleem. Una din cele mai importante stări pe care le poate trăi omul este starea de martor, iar în creştinism această stare presupune prezenţa Sfântului Duh. Astfel, de-a lungul anului bisericesc suntem, sub înrâurirea Sfântului Duh, martorii Naşterii Domnului, ai Învierii Lui, ai Schimbării la Faţă, ai Înălţării de-a Drepta Tatălui, ai Rusaliilor. Nu poţi trăi deplin starea de martor decât în Biserică, în comuniunea credincioşilor, în timpul Sfintei Liturghii, în timpul Sfintelor Taine.

Când spunem, rostind Crezul, despre Fiul lui Dumnezeu că “S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”, taina rămâne întreagă, pentru că mintea nu poate să înţeleagă cum coboară Dumnezeu cel infinit într-un trup finit, cum se poate naşte El, cel de necuprins, din Fecioară. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, spun Părinţii Bisericii, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har. Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez, primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har. Adevărul Întrupării şi Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este, după cum bine ştim, un adevăr accesibil credinţei, nu raţiunii, dar omul a încercat să se apropie de acest adevăr şi pe alte căi în afară de calea ritualului şi a credinţei, anume pe calea artei.

Esteticul, spune Borges, “este iminenţa unei revelaţii care nu se produce”. Cu alte cuvinte, o creaţie artistică de geniu – un poem, o simfonie, un tablou, o sculptură, o colindă – are puterea de a te duce pe pragul dintre lumea aceasta, accesibilă celor cinci simţuri, accesibilă gândirii şi lumea Adevărului, lumea celui care a spus Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, oferindu-ţi sentimentul că, din clipă în clipă, revelaţia se va produce. La Dumnezeu nu există trecut, nici viitor, ci numai prezent, în Evanghelii totul petrecându-se într-un etern acum: Vine ceasul, spune Mântuitorul, şi acum este; astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, îi spune lui Zaheu; astăzi vei fi cu mine în rai, îi spune tâlharului de pe cruce. Poarta spre acest Acum, spre acest etern Astăzi, ne-o deschide timpul sacru, timpul liturgic, dar omul a năzuit şi prin artă să se apropie de trăirea acestui Acum, colindele, îngemănări unice de vers şi cântec, ajutându-ne să trăim starea de martori ai Naşterii Domnului.

Nu are importanţă faptul că sărbătoarea Naşterii Domnului a fost fixată pe 25 decembrie abia în secolul al IV-lea, mai precis la Sinodul de la Niceea, din anul 325, la început ea fiind sărbătorită pe 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului, nici că păstorii, primii închinători ai Mântuitorului, nu-şi puteau paşte oile decât în anotimpul cald, adică între lunile aprilie şi octombrie, şi că în acest interval ar trebui să plasăm Naşterea. Nu are importanţă faptul că data Crăciunului a fost suprapusă, din raţiuni teologice şi politice, peste data sărbătorii Sol invictus (Soarele neînvins), o sărbătoare păgână, legată de cultul soarelui, devenită sărbătoarea naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Are importanţă doar faptul că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viată veşnică.

Taina Sfintei Treimi este taina Iubirii, iar colindele ne fac martori la iubirea cu care Dumnezeu Tatăl iubeşte lumea, trimiţând să ia chip de rob pe singurul lui Fiu, spre a ne deschide, prin Înviere, poarta Împărăţiei Lui. A fi martori la Naşterea Domnului înseamnă a fi martorii iubirii divine, a iubirii care trebuie să ne transfigureze, să ne facă mai buni, mai toleranţi, mai îngăduitori. Naşterea Domnului nu este o simplă sărbătoare, o comemorare, o simplă aducere aminte a unui eveniment ce a avut loc acum mai bine de 2000 de ani, ci evenimentul însuşi, petrecut în eternul prezent al lui Dumnezeu, iar prin colinde avem şansa de a fi martorii acestui eveniment. Când Roman Melodul cânta: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire naşte, el credea, observă Mitropolitul Bartolomeu Anania, în acel astăzi ca într-un moment în care Întruparea se repetă aidoma, pentru noi, la modul tainic, dar nu mai puţin real. Şi în colindele româneşti găsim acest prezent al lui Dumnezeu:

Astăzi s-a născut Hristos, /Mesia chip luminos…,

Nouă azi ne-a răsărit, /Mesia cel mult dorit…,

Preacurata, /Naşte astăzi pe Hristos.

Mare-i seara de-astă seară,

Dar nu-i seara de-astă seară

Ci e seara lui Crăciun,

Lui Crăciun celui bătrân

Când s-a născut Fiul Sfânt

Fiul Sfânt pe-acest pământ

Seara aceasta e mare, spune colindul, dar ea riscă să rămână o simplă sărbătoare dacă acum nu s-ar întrupa acelaşi Fiu care s-a născut în Betleem. Întruparea a unit cerul cu pământul, transfigurându-l. Adăpostind pe Fiul ceresc ce se naşte, peştera devine cer, aşa cum Fecioara devine scaun de heruvimi, iar transfigurarea îi cuprinde şi pe oameni, toate acestea ţinând de taina Întrupării, de taina Naşterii, la care suntem chemaţi, prin colinde, să fim martori. La fiecare sărbătoare să ne învrednicim a simţi taina sărbătorii, să simţim că rodim, creştem în ea, după chipul lui Hristos. Altfel, sufletul nostru se usucă şi rămâne doar în orizontul fricii, foamei şi erosului.

Dar cei care, prin credinţă şi Botez, îl primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii, devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har.

Şi era o pace albă, ca ninsoarea, şi era,

O sfială ce din stele până-n inimi tremura

Fă-mi-te numai ureche, ca să-auzi bătrân pământ

Sus, în leagăn prins de stele, gângureşte pruncul sfânt.