Jurnalul unui bibliotecar: E liniste aici…

diaryÎn Dumnezeu staticul și dinamicul alcătuiesc o astfel de uniune ce nu lasă să se adauge ființării Sale nici unul din feluritele noastre concepte. Năzuind către nepătimirea asemenea lui Dumnezeu, pravoslavnicul nevoitor, gândește acea nepătimire nu ca pe o „rece nepăsare “, nu ca pe o „despuiere de o existență iluzorie “nu ca pe o contemplare a celor aflate „dincolo de bine și rău “ci ca viață în Duhul Sfânt, ne atrage atenția Părintele Sofronie de la Essex.

Conștiința dogmatică, înțeleasă drept cunoaștere duhovnicească, se dăruiește de către Dumnezeu. Când asupra omului se coboară bunăvoința lui Dumnezeu lipsește din suflet năzuința de a lămuri experiența în concepte raționale și explicații logice. Cele de negrăit și de neajuns în ordinea gândirii logice se ating ființial. Prin credință și prin vie împărtășanie se cunoaște Dumnezeu; iar când intervine cuvântul omenesc, cu relativismul și cu nestatornicia sa, atunci se deschid orizonturile nesfârșitelor nedumeriri și împotriviri. În afara lui Hristos, nicio experiență duhovnicească (mistică) nu dă omului să cunoască Dumnezeiasca Ființă ca fiind Una, ca Treime de-o-fire și nedespărțită. Dumnezeul lui Hristos se cunoaște în Duhul Sfânt

Mi-am pus o buturugă la umbră, lângă zidul bisericii și, stând pe ea, cu cartea pe genunchi, citesc. La răstimpuri vântul mă răcorește, de jur împrejur se deschid munții cu păduri de brad, găinile schitului cotcodăcesc. Câtă liniște, chiar dacă doar la nivelul exterior. Undeva, în stânga mea, în zona trapezei, doi călugări vopsesc două uși. După ce vor termina această ascultare, voi pleca împreună cu unul din ei în pădure, după ciuperci, după hribi. Ora et labora, rugăciune și muncă, castitate, sărăcie, ascultare. Celibatul, s-a spus, se trăiește în mod firesc numai în forma iubirii, altfel monahismul devine o eternă alergare întru istovirea trupului, întru amorțirea unei dorințe. Fără darul rugăciunii, fără ajutorul harului lui Dumnezeu, calea monahală rămâne doar o cale a omului…

E liniște aici, îmi spune unul din călugări, ca răspuns la laudele pe care le aduc locului acesta binecuvântat. Dar noi avem luptele noastre, ispitele, căderile, rătăcirile noastre. Pentru noi acest spațiu care vi se înfățișează ca fiind unul miraculos, este obișnuit.

După ce ia câteva pensule puse la muiat într-o cutie așezată lângă zidul bisericii, călugărul pleacă. Am aflat aseară că duhovnicul obștei este un călugăr de la mănăstirea Vlădiceni, mărturisitor al credinței creștin ortodoxe în duhul părintelui Iustin Pârvu și al părintelui Iustin Popovici. Văd un fragment cu el pe Youtoube. Vorbește repede, are un neastâmpăr al glasului, vrea să spună totul deodată și nu-i ajung cuvintele. Când reporterul îl întreabă de Sfântul Nectarie de la Eghina, care mai aprindea și câte o țigară, după îngăduința monahismului grec, acest duhovnic al nostru, carpatin, afirmă tranșant:

Să-l picteze grecii pe icoane, cu trabucul în mână, noi nu avem de-a face cu acestea!

Aud vorbele părintelui și-mi amintesc de cele două căi ale creștinismului ortodox:

  • calea îndârjită (tip Ignatie Brancianinov) și
  • calea luminoasă (tip Serafim de Sarov)

Din așezarea căii îndârjite lumea este percepută doar ca o subtilă manifestare a diavolului, spre a-i amăgi, dacă este cu putință, chiar și pe cei aleși. Ieri, de exemplu, în trapeză, am avut o scurtă discuție cu monahii și am observat vehemența lor împotriva catolicismului (Sfânta Lumină de la Ierusalim vine doar la ortodocși, minunile adevărate se fac doar de către sfinții ortodocși etc, etc…) și chiar împotriva ierarhiei. (Nu poți deveni astăzi episcop sau mitropolit, dacă nu ești mason).

Încerc să spun și eu câte ceva, dar renunț, cerându-mi iertare că am tulburat liniștea locului. Călugării îmi zâmbesc cu îngăduință; sunt bine așezați pe Cale de părintele lor duhovnic, spre a mai putea fi urniți de vreo abordare rațională, intelectuală. Printre ei este și un tânăr student la teologie despre care aflu că, după absolvire, se va călugări aici, fără să aibă mai apoi dorința de a primi harul preoției; vrea să rămână simplu monah. Poate că știe, cu siguranță știe, că părintele Paisie de la Athos nu era decât un simplu monah, dar s-a învrednicit de darul rugăciunii neîncetate, de darul înainte vederii și de alte daruri ale Duhului Sfânt. Observ că monahii de aici sunt luminoși, fără grija zilei de mâine, fără împrumuturi la bancă, fără facturi, o lume a bărbaților, în care femeile sunt privite cu îngăduință creștină, dar nu sunt dorite în preajmă. În cadrele ascultării de stareț și de duhovnic ziua călugărului curge lin, la fel ca sutele de zile dinaintea ei și la fel ca sutele de zile ce-i vor urma. Ora et labora, rugăciune și muncă: dimineața, între 8 și 10, Sfânta Liturghie, la ora 17 Vecernia, între 22 și 23 Miezonoptica și Utrenia. În rest masa, ascultările, lungi plimbări prin pădure, după bureți, fragi, mure, zmeură. La răstimpuri câte vreo invitație la un hram, sau la o sfințire, ori vizita episcopului. Fiind tineri, mulți dintre ei urmează Facultatea de teologie de la Sibiu, dar sesiunile de examene sunt, din câte-mi dau eu seama, chiar un prilej de poticnire, de vreme ce învățământul teologic de azi nu mai are legătură cu înduhovnicirea, cu trăirea creștinismului, cu trăirea întru Hristos ci doar cu memorarea unor cursuri aride, de cele mai multe ori străbătute de duhul ecumenismului. Călugării au mobile, aparate de fotografiat, binoclu, cărți, o viață de sine neatârnată de grijile pentru nevastă și copii, pentru mașină sau casă…

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.