După truda de un an, fiecare caută să-și ofere, în concediu, clipe de odihnă, de relaxare. Bibliotecarul, pornind de la veniturile modeste cu care este răsplătită de societate munca sa, merge, de obicei, în locuri în care, spre a se remonta, trebuie să cheltuiască puțin. În ceea ce mă privește am ales să-mi petrec concediul pe la schituri și mănăstiri, pe munți și pe dealuri, acceptând condițiile de cazare și mâncarea care mi se oferă, gratis, acolo. Pe de altă parte, trebuie să recunoasc faptul că, atunci când ai 50 de ani, îți dorești măcar pe perioada concediului să te simți puțin răsfățat. Dar și așa, pe la schituri și mănăstiri, dacă ești decis să iei totul ca pe o sumă de experiențe ziditoare de suflet, reușești să traversezi cu zâmbetul pe buze perioada de odihnă anuală, stipulată în contractul colectiv de muncă. Dat fiind condițiile imprevizibile în care urma să trăiesc preț de câteva săptămâni, familia nu s-a încumetat să mă urmeze, astfel încât, cu scurte întoarceri acasă pentru primenirea cu haine curate, pentru o baie bună și pentru aprovizionarea cu merinde și cărți, am avut un concediu de unul singur.

Iată jurnalul lui:

După amiază de august la un schit din Carpați, situat la cota 1200, între Câmpu Lung și Vatra Dornei. Mă acomodez repede cu locul (mărturisesc că mă știu cu părintele stareț iar duhovnicul meu este un călugăr de la acest schit) și, cum stau sub strașina bisericii, la umbră, nu știu de ce, tinerii călugări se perindă pe la mine, pentru a sta de vorbă. Pe semne că au epuizat toate subiectele de discuții între ei, se știu de prea mult timp cu bunele și cu relele fiecăruia și venirea unui mirean, care mai are și aura autorului de cărți, face ceva impresie…

Constat cu plăcută surprindere că unul dintre acești tineri, student teolog la Sibiu, este receptiv la orizontul filosofic, la orizontul cultural. După ce abordăm diferite teme, după ce mă laud cu soția mea care a semnat mai multe cărți de teologie și face, alături de lecții de pian, canto religios, interlocutorul meu mă privește mirat și apoi, îmi servește replica, asemenea tăișului unei săbii:

– Cum, aveți o asemenea soție și doar atât a scos din dumneavoastră?

– Da, doar atât, reușesc să îngân…

Se simte aici, în Bucovina, curentul antiecumenic, anti Pimen, anti Daniel Patriarhul, antimasonerie… dar cred că timpul le va treiera pe toate…

Tinerele maici și tinerii călugări pornesc la drum cu mare râvnă. Sute de metanii pe noapte, slujbe, privegheri, lecturi edificatoare, arderi, flacără. Când pășești pragul monahismului ai sentimentul – știu din mărturisirile lor – că ți se deschide calea cea strâmtă, calea celor puțini, la capătul căreia poate sta sfințenia. Dar timpul se scurge, anii trec și locul râvnei dintâi este luat, de cele mai multe ori, de akedie, de deznădejde. Hristos și Maica Domnului nu se arată la comandă, ca un Deus ex machina, monahismul fiind un drum de zeci și zeci de ani de pravilă, ascultare, sărăcie de bunăvoie, castitate, iar extazul mistic rămânând, de cele mai multe ori, doar la nivelul lecturilor exemplare; în rest ora et labora.

Dezamăgiți de întârzierea epifaniei (neînțelegând că, vorba lui Creangă, se pare că a venit de vreme ce n-a mai venit, cu alte cuvinte că atât le-a fost dat) maicile și călugării se răcesc, se lumesc și-și trăiesc viața într-o atmosferă cu dominante laice – frică, foame, eros – pigmentată de slujbe, praznice, hramuri, de vizita ierarhului locului, tot astfel cum viața laicilor este pigmentată de sărbătorirea zilelor de naștere, de o ieșire la iarbă verde…

Omenesc, prea omenesc…

Nimeni nu trebuie, în fond, judecat, dar să nu ne grăbim a vedea diamante acolo unde, de cele mai multe ori, este doar cărbune, turbă…

Știți vorba ceea: unii au lemne, alții… turbă.

– Omul rău, este cu desăvârșirea rău atunci când se preface că este bun, spune un călugăr trecând pe lângă mine.

– Adâncă vorbă, constat.

– Nu-i de la mine, e de la un sfânt părinte, îmi răspunde vesel, în trecerea lui mai departe.

Schitul la care am poposit este înconjurat de munți, așa încât așezarea lăuntrică a muntelui trece, ușor, ușor, în așezare lăuntrică a omului, devine prilej de bună așezare în rugăciune, în lectură, în fapta sporitoare. Muntele este un loc al isihiei, iar călugării pe care i-am întâlnit aici, tineri toți, sunt pe Cale, pe Calea Hristos, pe Calea Ortodoxiei. Așa de adânc sunt înrădăcinați pe această cale, încât nu-i mai poți clinti, clătina, smulge. Oameni odihnitori, oameni luminoși și luminați, oameni liniștitori, așa sunt călugării de aici. Și totuși, unul dintre ei mi-a spus, râzând:

– Unde este o femeie în mănăstire, nu mai este nevoie de diavol!

Dan D. Iacob