Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, face parte din cununa marilor dascăli ai lumii şi ierarhi alături de Sfinţii Grigorie Teologul, Grigorie de Nysa, Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul. Cu toţii au avut o vastă cultură teologică, filosofică, literară şi o aleasă trăire, viaţa şi opera lor fiind o oglindă a ceea ce s-a numit dreapta credinţă şi virtute creştină.

Titlul de cel Mare este acordat rar şi purtat de personalităţi precum Sfântul Atanasie cel Mare (295 – 373), Sfântul Constantin cel Mare (330- 337), Sfântul Antonie cel Mare (251- 356), Sfântul Macarie cel Mare (300 – 390) el fiind atribuit atât personalităţilor politice şi dogmatice cât şi celor ascetice. La noi, de exemplu, putem vorbi de Sfântul Ştefan cel Mare (1457 – 1504) apărător al creştinăţii şi ctitor de lăcaşuri sfinte.

Despre Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul arăta că a fost o lege a virtuţii pentru toţi: Nu te pricepi ce să admiri mai mult, cum a ştiut să aleagă cele bune, sau cum a ştiut să ocolească pe cele nefolositoare dovedindu-se un model al virtuţii pentru timpurile noastre şi o pildă mântuitoare pentru toate bisericile şi toate sufletele. ¹

Calea pe care a arătat-o creştinilor, calea pe care a urmat-o el însuşi în întreaga sa viaţă, însemna străduinţa omului de a se uni cu Dumnezeu prin desprinderea de patimi, prin curăţarea inimii şi îndreptarea cugetului către Creator.

Un teolog contemporan afirma că ceea ce Sfântul Vasile nu a putut să spună este afirmat cu voce tare de Sfântul Grigorie de Nazianz. În discursul său funebru la moartea Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie arată şi justifică rezerva prietenului său: Dacă cineva vrea să mă recunoască martor al gândurilor sale, eu îi voi descoperi ceea ce unii cunosc deja. Din cauza timpurilor grele, el s-a impus prin prudenţă, totuşi mi-a lăsat mie libertatea cuvântului, deoarece pe mine nimeni din patria mea nu m-ar fi condamnat nici exilat. Astfel propovăduirea noastră comună a fost neşovăielnică prin prudenţa sa, pe de o parte, şi prin îndrăzneala mea, pe de altă parte ²

Sfântul Vasile cel Mare (330 – 379) s-a născut pe vremea când Sfântul Atanasie devenea episcop, iar Eusebiu al Cezareei mai avea un deceniu de trăit, într-o perioadă în care Biserica era recunoscută şi favorizată de stat, ajungând unul din cei mai importanţi factori ai vieţii publice. Familia care l-a odrăslit era renumită prin alese virtuţi, dintre care în prim plan se contura evlavia. Ea a dăruit Bisericii cinci monahi, trei episcopi şi şase sfinţi. Sfântul Vasile cel Mare a moştenit astfel din familie înclinaţiile duhovniceşti. Încă din copilărie mama sa, Sfânta Elena şi sora sa, Sfânta Macrina, l-au îndrumat pe calea desăvârşirii morale, îndemnându-l a urma neabătut cuvântul Domnului, de a smulge din inima sa orice pornire către păcat, cultivând în locul acestor porniri florile virtuţilor creştine. Tatăl său ţinea lecţii de retorică în Cezareea, iar bunicii din partea tatălui suferiseră prigoana pentru mărturisirea credinţei în Hristos şi, pe vremea persecuţiilor lui Maximin, se retrăseseră în pădurile Pontului. Tânărul Vasile şi fraţii săi erau astfel moştenitorii pietăţii, nobleţei inimii şi demnităţii acestor înaintaşi.

Sfântul Vasile cel Mare a primit botezul în anul 357, la douăzeci şi şapte de ani, aceasta ţinând şi de practica vremii dar şi de dezvoltarea pe care a cunoscut-o în epocă instituţia catehumenatului şi de dificultăţile ridicate de chestiunea iertării păcatelor postbatismale. Să ne amintim că împăraţii Contantin (Sfântul Constantin) şi Constanţiu primiseră botezul pe patul de moarte.

Sfântul Vasile cel Mare era în statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă, negricios şi palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus, asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu faţa cam zbârcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate şi destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci şi pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învăţătură foarte mult şi deprinzând toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a câştigat biruinţă. Asemenea încă s-a iscusit şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. ³

Înzestrat cu o inteligenţă neobişnuită, aprins de râvna cunoaşterii, Sfântul Vasile cel Mare a frecventat cele mai vestite şcoli ale vremii sale, atât în Cezareeea Capadociei cât şi în Bizanţ şi Atena. Calea şcolii şi cea a Bisericii au fost singurele căi pe care le-a frecventat. Dar orizonturile de cunoaştere, oricât de înalte au fost ele, Sfântul Vasile le-a subordonat orizontului creştin, slujirii creştine. Aprofundase pe Homer, Hesiod, Eschil, Sofocle, Herodot, Tucidide, pe oratorii Demostene, Isocrat şi Lysias, culegând mierea înţelegerii adevărului din operele lor. Se mişca liber în spaţiul filosofiei morale şi al dialecticii, al calculului matematic, geometriei, astronomiei, muzicii, medicinei, istoriei, fizicii, gramaticii şi retoricii, dobândind nu numai cunoştinţe ci şi capacitatea de a se exprima frumos, clar şi corect, atât în vorbire cât şi în scris. Dar, aşa cum am amintit, orice învăţătură, orice gând, el l-a făcut rob ascultării lui Hristos ⁴

În anii de pregătire şi-a însuşit atât latura speculativă a filosofiei – argumentarea şi dialectica – cât şi cea practică – askeza – trăirea ascetică. Odată pornit pe acest drum, s-a ivit pentru el necesitatea găsirii modelelor vii şi puternice care trăiau o viaţă îmbunătăţită, singurele în stare să-i împărtăşească din experienţa lor duhovnicească. De aceea, a pornit să cerceteze pe marii părinţi din Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia. A făcut aceasta timp de doi ani, iar roadele nu au întârziat să apară. Reîntors în patrie era plin de râvnă întru a-şi orândui viaţa în acord cu cele văzute şi auzite şi s-a retras în fundul văilor din apropierea localităţii Annessi din Pont, pe malul râului Isis, unde a întemeiat o chinovie unde monahii îşi petreceau timpul în rugăciuni şi cântări de laudă lui Dumnezeu, alternate cu munca mâinilor şi cu citirea şi meditarea Sfintelor Scripturi.

Aici, în Pont, el a scris Regulile pentru monahi, răspunzând astfel celor ce-i puneau felurite întrebări legate de cerinţele şi exigenţele vieţuirii duhovniceşti. Aceste reguli conţin chintesenţa gândirii sale teologice şi morale şi au rămas, până-n zilele noastre, codul fundamental după care trebuie să-şi rânduiască viaţa fiecare monah.

Tot în Pont, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul, colegul său de studii şi viaţă duhovnicească, a alcătuit prima Filocalie, din opera ilustrului gânditor creştin Origen.

Dar, pe fundalul unei puternice ascensiuni materiale şi culturale, a creşterii rolului episcopilor, Biserica era în pericol de a-şi pierde adâncimea şi conştiinţa, numeroşi oameni ai Bisericii evitând obţiunea spirituală netă şi limitându-se la o activitate exterioară.

Pe acest fundal trebuie percepute personalitatea şi opera Sfântului Vasile cel Mare.

În adâncul fiinţei sale el a fost deopotrivă ascet şi teolog, structură care, pe de o parte l-a ajutat să traseze un drum spre lumina lui Hristos pentru contemporanii săi aflaţi în pericol, iar pe de altă parte l-a aşezat în opoziţie cu marea masă a confraţilor săi episcopi. Crescut pe linia bătrânului Sfânt Atanasie, el a continuat lupta de o viaţă a acestuia dar, de data aceasta, într-un alt spaţiu geografic şi într-un alt spirit teologic. Deşi nu a suferit exilul sau persecuţia, s-a afirmat greu, deoarece Biserica din Capadocia nu avea nici coeziunea şi nici unitatea celei din Egipt. Pe de altă parte, delicata sa structură psiho-fizică îl determina să fie foarte afectat de lupta intestină epuizantă din sânul Bisericii. Chiar dacă după anul 313 relaţiile dintre Biserică şi stat au cunoscut o ameliorare substanţială, totuşi împăraţii nu s-au putut dezobişnui de imixtiunea lor în problemele bisericeşti, indiferent că îşi spuneau „pontifex maximum“ sau episcop şi apostol al Lui Dumnezeu. Ei căutau de cele mai multe ori să influenţeze chiar hotărârile sinoadelor, sau încercau favorizarea păgânismului, cum este cazul împăratului Iulian care ignora disputa dintre arieni şi ortodocşi, socotindu-i pe cei din urmă simpli urmaşi ai Galileanului.⁵

În anii de studiu el şi-a format o cultură vastă (Platon, Homer, istorici) nedevenind niciodată un fanatic al culturii, precum prietenul său Sfântul Grigorie de Nazianz. El nu ignora pericolele morale ale literaturii clasice şi accentua ca lecturile din acest orizont să fie alese cu grijă, scriitorilor păgâni recunoscându-li-se cel mult o valoare propedeutică.

Dar pentru a ne apropia corect de viaţa şi opera lui, trebuie să vedem în Sfântul Vasile cel Mare în primul rând călugărul. El a fost cu trup şi suflet ascet, asceza severă fiind elementul în care fiinţa lui a lucrat, a trăit şi s-a mişcat. Cu toate acestea nu a opus niciodată în mod absolut viaţa monahală vieţii comunităţii creştinilor şi căii de salvare proprii creştinilor căsătoriţi.

Şi el opune carnea, spiritului, pământul, cerului, timpul, veşniciei, iar orizontul eshatologic este esenţial în conturarea raţionamentelor sale teologice. Dar lumea nu reprezintă pentru el răul însuşi, ci doar ispita permanentă a răului, doar provocarea la rău. În aceste condiţii, rostul deplin îl capătă doar viaţa duhovnicească, orientată spre Dumnezeu şi spre veşnicia Sa. Dar strădania călugărului pentru atingerea acestui scop – strădanie ce implică o aspră disciplină şi stăpânire de sine – nu presupune distrugerea sinelui omenesc, ci eliberarea lui, înălţarea dincolo de limitele ce-l constrâng, spre a se dărui cu totul lui Dumnezeu.

Aceste constrângeri se sprijină pe o metafizică neoplatoniciană şi pe ideile iubitului său maestru Origen, el depăşind însă aceste cadre formative ale tinereţii. Cu mai multă convingere decât predecesorii săi, Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra ideii că adevărata forţă a vieţii eliberate nu este simpla cunoaştere, ci iubirea, de la iubirea aproapelui la iubirea lui Dumnezeu. De aceea, pentru el, viaţa monahală este o viaţă comunitară în care fiecare îl poate sluji pe celălalt şi poate contribui la creşterea lui duhovnicească.

Spre a-şi împlini menirea, Sfântul Vasile cel Mare s-a retras pe domeniile deţinute de familia sa pe malul Istrului, unde mama şi sora sa se stabiliseră deja într-o evlavioasă singurătate. Acolo a strâns în juru-i oameni ce împărtăşeau aceleaşi idei şi care s-au pus sub conducerea lui. El a întemeiat mai apoi şi alte mănăstiri, cărora le-a dat reguli spirituale şi sfaturi. Disciplină severă, ascultare absolută, smerenie şi munci fizice simple, iată modul de viaţă din aceste comunităţi. Rugăciunea dădea elan vieţii monahale, iar orele stabilite pentru cântarea psalmilor sau îngenunchiere o marcau ritmic.

Dar grijile şi îndatoririle teologice l-au atras în viaţa publică a Bisericii. Era epoca în care politica antiniceeană a împăratului atingea paroxismul, iar Sfântul Vasile cel Mare îl însoţeşte pe magisterul său Eustanţiu la Constantinopol, pentru dezbateri dogmatice. Pe fondul dezbaterilor, episcopul Eusebiu al Cezareei reuşeşte să-l atragă în serviciul Bisericii, hirotonindu-l preot în anul 364. Curând el a devenit vicarul episcopului, a avut de administrat o dieceză întinsă şi a devenit repede iubit de poporul din Cezareea, fiind primul mare reprezentant al idealului de preot – monah, model pentru posteritate.

Preponderent cu propriile mijloace (provenea dintr-o familie bogată) el a reuşit să realizeze o serie întreagă de instituţii de binefacere grupate în jurul Bisericii şi mănăstirii – aziluri, spitale, adăposturi – un întreg oraş nou cum avea să-l numească Sfântul Grigorie de Nazianz, oraş al iubirii aproapelui şi al asistenţei sociale, în care episcopul însuşi şi-a stabilit reşedinţa.

Între Părinţii greci, Sfântul Vasile cel Mare este socotit fondatorul artei de a predica. El a aplicat elocinţei spirituale regulile retoricii, iar procedeul său a făcut şcoală. Captivează la el apropierea energică de viaţă, precizia şi simplitatea temelor alese, accentul pe predica morală.

În anul 370 a fost înălţat la rangul de arhiepiscop al Cezareeei, iar acţiunile lui vor transforma Capadocia într-o fortăreaţă a ortodoxiei, în vreme ce politica ecleziastică a guvernului imperial urma o altă direcţie. Tensiunea între viziunea lui ortodoxă şi cea a împăratului a atins punctul culminant la o vizită a împăratului Valens în Capadocia.

Ca teolog al Sfintei Treimi, Sfântul Vasile cel Mare a afirmat cu tărie că doctrina Treimii este esenţa religiei creştine, subliniind trinitatea ipostasurilor care, cu toate proprietăţile lor distincte, nu anulează unitatea şi coeziunea vieţii divine. Există o singură ousie (fiinţă) care nu e separată de ipostase.⁶

Suferind de mult timp de o maladie hepatică, la fel ca mulţi asceţi, Sfântul Vasile cel Mare a murit în anul 379, aproape de vârsta de cincizeci de ani, iar adevărata sa măreţie o putem înţelege doar dacă îl situăm în mijlocul luptelor din vremea sa şi pricepem rolul pe care l-a jucat atunci. Seriozitatea şi dăruirea cu care s-a consacrat nevoilor momentului, adaptarea la dificultăţile situaţiilor date, l-au constrâns să-şi păstreze mobilitatea tactică, împiedicându-l să-şi dezvolte netulburat bogatele-i talente şi nepermiţându-i să-şi urmeze pe cât ar fi vrut înclinaţiile spirituale.

El simţea cât de mult se îndepărtaseră tendinţele epocii lui de spiritul originar al creştinismului. Aspiraţia către un creştinism originar ideal corespundea, în teologia sa, aspiraţiei spre desăvârşirea veşnică. Tocmai de aceea a devenit călugăr. Comunitatea monastică reface, pentru el, într-un anumit spaţiu riguros delimitat, viaţa comunităţii creştine primare, având menirea să revigoreze întreaga Biserică. În această perspectivă au fost elaborate aşa-numitele reguli ale Sfântului Vasile cel Mare, reguli în care asceza monahală apare drept o cale spre radicalitatea şi sfinţenia creştinismului primar.

Când, în anul 381, se întrunea la Constantinopol cel de-al doilea Sinod Ecumenic, Sfântul Vasile cel Mare se mutase la Domnul de câţiva ani. Totuşi se poate vorbi de influenţa pe care el a avut-o asupra discuţiilor ce s-au petrecut aici şi, implicit, asupra formei finale pe care avea să o capete crezul euharistic al Bisericii de Răsărit şi de Apus, crez păstrat până-n ziua de astăzi.

El ajunsese, în scurta lui viaţă, să câştige cooperarea împăratului ostil Valens şi a guvernatorului Demostene. Dar poate şi mai remarcabil este faptul că a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să tempereze fracţiunile existente în Biserică, fracţiuni care aveau totuşi ca fundament comun credinţa în mesajul central al Evangheliei, în dumnezeirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Trebuie amintit faptul că după moartea Sfântului Constantin cel Mare, până în anul 360 s-au întrunit nu mai puţin de douăsprezece sinoade, fără ca vreunul din ele să fie recunoscut ca Ecumenic. Varietatea de tonalităţi ce s-au făcut auzite cu aceste prilejuri, denotă atmosfera tensionată ce a domnit în mediile teologice din vremea sa. În primul rând trebuie subliniat faptul că sinoadele din acea vreme urmăreau să evite două extreme antagonice: arianismul, care nega dumnezeirea Fiului şi o formă de sabelianism care tindea să nege existenţa independentă a Fiului şi a Sfântului Duh.

În jurul anului 356 şi-a făcut simţită prezenţa fracţiunea homoiousienilor care respingeau atât poziţia niceeană (Fiul este de o fiinţă cu Tatăl) cât şi ideea că Fiul este fiinţial diferit de Tatăl, susţinând că Fiul avea o fiinţă de aceeaşi substanţă cu cea a Tatălui. În fruntea homoiousienilor se aflau toţi episcopii, în frunte cu Eustatie al Sevastei şi George al Laodiceii. Din această fracţiune făcea parte şi Sfântul Vasile cel Mare, apartenenţa la acest grup datorându-se în bună măsură insistenţei cu care, în anii următori, el va pleda pentru veridicitatea şi pentru permanenţa distincţiei dintre persoanele Sfintei Treimi.

Sfântul Vasile cel Mare, alături de alte personalităţi, cum ar fi, în Răsărit, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nissa, Sfântul Ioan Gură de Aur, sau în Apus, Sfântul Ilarie, Sfântul Ambrozie, Fericitul Ieronim şi Fericitul Augustin, toţi aparţinători ai „veacului de aur“, prin sfinţenia vieţii şi a pregătirii enciclopedice au fixat în scris învăţătura de credinţă creştină, ducând o luptă însemnată împotriva tuturor ereziilor.⁷

(va urma)

Dan D. Iacob