Sub titlul “Contrapunct… Demnitatea supravieţuirii prin cultură: mărturii, puncte de vedere, documente”, a apărut anul acesta, la Centrul pentru Cultură şi Arte “Carmen Saeculare”din Piatra Neamţ, un volum semnat de profesorul Gheorghe I. Bunghez.

Domnule profesor, vă ştiu din anii ’70 ai secolului trecut, pe când, ca elev de şcoală generală şi mai apoi de liceu, am fost implicat, la rându-mi, în diferite manifestări culturale (piese de teatru, recitaluri de poezie, prezentări de spectacole). După terminarea studiilor superioare (1985) am început să particip iar la viaţa culturală a urbei (activând în trupa de teatru a Casei de Cultură, fiind prezent la lansări de carte şi vernisaje, mergând la concursuri de recitări ori de grupuri satirice, participând la recitaluri de poezie), iar drumurile noastre s-au intersectat iar. Tot în acea perioadă am început să cunosc oamenii de cultură din oraşul noastru (Cristian Livescu, Lucian Strochi, Adrian Alui Gheorghe), dar şi pe cei ce se ocupau, pe linie de partid sau de sindicat, de treburile culturii (Constantin Tomsa, Gheorghe Brăescu, Alupului Rus, Dumitru Luca).

După decembrie 1989 întâlnirile cu dumneavoastră (şi cu ei) s-au înmulţit, culminând cu invitaţia de a veni în emisiunea pe care o realizaţi la un post de televiziune local. V-am admirat întotdeauna rigoarea cu care vă pregăteaţi interviurile televizate, tonul vocii, prestanţa.

 Când, în anul 2010, la Editura „Asachi” din Piatra Neamţ a apărut cartea “Teatrul Tineretului între Dragonul şi Piaţeta”, am citit-o cu bucurie; pentru că între anii 1980-1985 am fost student la Bucureşti, n-am putut vedea decât câteva spectacolele din timpul directoratului dumneavoastră.

Anul acesta v-a apărut cartea amintită mai sus; am citit-o şi pe aceasta cu interes, pentru că, repet, tânăr fiind, am parcurs şi eu, din aşezarea mea de atunci (de pionier şi utecist pasionat de teatru şi poezie) o parte din perioada culturală cuprinsă în volum. ( am făcut teatru pioneresc sub îndrumarea actorului Corneliu Dan Borcia, teatru la liceu, sub îndrumarea soţilor Mancaş, am participat la concursuri de poezie, obţinând premii pe plan local şi naţional).

Îndrăznesc, în rândurile de mai jos, să fac o analiză a cărţii dumneavoastră, pornind de la conturarea contextului politic în care a fost prinsă România după anul 1944, context prea puţin prezentat în volumul pe care-l semnaţi.

În viziunea (de sorginte leninistă) a partidelor comuniste (aflate în subordinea Moscovei), subliniază Eugen Negrici în cartea sa Literatura română sub comunism (1948-1964),  literatura, ca şi cultura în general, intră în categoria instrumentelor eficace de cucerire şi de consolidare a puterii. (…) În 1948 se tipăreşte broşura “Publicaţii interzise până la 1 mai 1948”, care cuprindea într-un volum de 500 de pagini listele cu numărul uluitor de nume de autori sau de titluri de cărţi, ce numărau 8779 de titluri. O listă, fireşte, deschisă care creşte terifiant cu câte o mie de titluri pe an prin sesizări, denunţuri şi iniţiative personale. (…) Impactul acestei epurări de proporţii apocaliptice asupra stării de spirit a intelectualităţii române a fost copleşitor. (…) Pe scurt, se triază şi se elimină, într-un crescendo aiuritor, tot ce nu convine ocupantului sovietic (servit de agentura de spionaj cu nume de partid şi cu misiunea distrugerii sentimentului naţional). Datele de pe buletinul de identitate al poporului român sunt spălate cu grijă de câteva ori, ca să nu se mai vadă nimic din ce i-ar mai da acestuia sentimentul siguranţei şi statorniciei.

Născut în anul 1936, aţi făcut studiile superioare începând cu anul 1954, în plină revoluţie socialistă, când închisorile comuniste gemeau de deţinuţi politici, mare parte din ei constituind, până în anul 1944, elita culturală, religioasă, politică şi economică a ţării. Respingându-vi-se studenţia la Drept (din cauza dosarului cu probleme), aţi urmat Facultatea de Filologie, Istorie şi Filozofie din Iaşi, primind o repartiţie în comuna Stăniţa din raionul Roman. (1958).

În acest context, recunoaşteţi, cea mai dificilă şi stânjenitoare obligaţie, în afara orelor de la catedră, în afară de cele administrativ-gospodăreşti şi cele culturale, era “datoria” de a participa, sub îndrumarea şi supravegherea  unor “cadre” locale sau venite de la “raion” sau „regiune”, dimineaţa devreme, seara şi uneori chiar noaptea, la “opera” de „lămurire” a sătenilor pentru a intra în “întovărăşirea” agricolă şi apoi în “gospodăria agricolă colectivă”, calvar finalizat “glorios” la Stăniţa abia în 1962, odată cu “victoria  colectivizării” în întreaga ţară.

Ne dăm lesne seama că adevăratul scop al partidului în acea vreme era colectivizarea, nu culturalizarea. Procesul educativ al tinerilor era strict controlat prin programa de învăţământ, iar activităţile culturale (cântec, joc şi voie bună), erau doar o supapă de refulare a energiilor ce mocneau în rândul ţăranilor obligaţi să renunţe la dreptul de proprietate asupra pământului. S-a procedat, desigur, la alfabetizarea satelor, lucru foarte bun, dar, după alfabetizare a urmat îndoctrinarea. Nu aduc o acuză, nici dumneavoastră nici celor apropiaţi de vârsta dumneavostră, pentru că, vorba lui Constantin Noica (vorbă pe care mi-a spus-o la Păltiniş, în vara anului 1986), nu se putea face nimic având la graniţă tancurile ruseşti. Cât despre istoria pe care o predaţi atunci la şcoală, îmi dau lesne seama ce mesaj eraţi constrâns să transmiteţi prin lecţii. Repet, nu este vina dumneavoastră, aşa au fost vremurile, dar nu trebuie idealizată o perioadă cumplită din istoria modernă a României.

E bine totuşi să nu se uite că, imediat, spuneţi în carte, din anul următor (1954), va începe şi o anume, “limitată”, perioadă de “deschide” politico-ideologică, inaugurată de Gheorghiu-Dej şi (oarecum) “continuată” apoi de Ceauşescu, concretizată în retragerea trupelor sovietice de ocupaţie, eliberarea deţinuţilor politici din închisori şi alte câteva “gesturi”, între care  şi “formidabila” declaraţie din august 1968. Regiunea Bacău dispunea de numeroase aşezăminte culturale la oraşe şi sate: case de cultură şi cămine culturale, biblioteci orăşeneşti şi comunale, iar, în oraşul Piatra Neamţ, de un al doilea Teatru de Stat.

Adevărat, dar ce activităţi culturale se desfăşurau acolo, ce cărţi erau în biblioteci, în librării, ce spectacole se montau în teatre, asta nu ne mai spuneţi. Amintiţi trei mari manifestări demarate în acei ani, sub egida “Comitetului Regional pentru Cultură şi Artă”: Primul Festival de Teatru Folcloric, Sărbătoarea Războienilor şi Sărbătoarea Muntelui Ceahlău.

Adevărat, dar  aceste manifestări culturale, mizând pe folclor, nu erau periculoase pentru regimul comunist. În anii puterii socialiste, spune Nicolae Steinhardt într-un rând, se aprobau teze de doctorat în istorie despre epoca lui Ştefan cel  Mare sau Mihai Viteazu, în timp ce istoria modernă era rescrisă, falsificată. Or, spune Steinhardt, a avea curajul să spui că unu şi cu unu fac doi, însemna să ai curajul să vorbeşti despre istoria recentă a României. Dar, despre istoria modernă nu se aprobau teze de doctorat. Aşa şi cu manifestările culturale: cântec, joc şi voie bună pentru masele largi, populare, în timp ce, în  zeci de mii de familii (printre care şi familia mea), tocmai sosise acasă un fost deţinut politic, în timp ce alţi  foşti deţinuţi trăiau deportaţi în Bărăgan, sau, întorşi în societate, erau marginalizaţi. Abia după ce, acum câţiva ani, am văzut Memorialul de la Sighet,  am realizat dimensiunea revoltei faţă de comunism care a cuprins ţara noastră după anul 1944, dar şi dimensiunea opresiunii. Noi, românii, afirmă Lucian Pintilie, într-o scrisoare deschisă adresată Memorialului Durerii la 10 ani de la prima difuzare, am stat aproape jumătate de veac la adăpostul unei imagini mincinoase şi convenabile, o imagine impostură, a dulce imagine mioritică din care am muls toate beneficiile posibile. Care este acea imagine impostură, matcă proteguitoare a bunei noastre conştiinţe? Românul e un om blând, n-a opus nicio rezistenţă sălbaticei agresiuni comuniste, nu e în firea lui să răspundă la violenţă prin violenţă. Mitul acestei supuneri a convenit şi astfel a început producţia industrială de conştiinţe româneşti, cu minciuna bine însuşită. (…) „Memorialul Durerii” revizuieşte integral această imagine umilitoare şi nedreaptă. Este absolut răvăşitor să afli că românii au avut una dintre cele mai consistente rezistenţe anticomuniste din Est. (…) Sunt gata să revizuiesc, la rându-mi, unghiul de băşcălie dureroasă din care mi-am îngăduit să privesc destinul poporului român. Poate că, la urma urmei, nu Mitică este eroul nostru naţional. Cine ştie?

Desigur, nu Mitică este eroul nostru naţional, deşi astăzi, anesteziaţi cum suntem, aşa pare, dar cu mitici s-a făcut colectivizarea, miticii au fost propagandişti, miticii au ieşit în faţă (bucurându-se de toate privilegiile momentului), spre a construi socialismul în ţara noastră şi tot cu mitici s-a vândut şi se vinde, pe bucăţi, după 1989, România.

Între piesele prezentate la Primul Festival de Teatru  Folcloric (teatru de amatori), din octombrie-decembrie 1966, amintiţi Legenda  Ceahlăului, Măştile, Urşii, Valerica şi Bujorul, tot piese inofensive pentru sistemul politic. În acel an, 1966, murea bunicul  meu, fost deţinut, după ani de temniţă grea şi de domiciliu obligatoriu, în Bărăgan; asemenea lui s-au stins mulţi în acei ani ai „victoriei socialismului la oraşe şi sate”. Mai norocoşi, mai longevivi, fiind mai tineri decât bunicu, Grigore Caraza, Nicolae Popa, părintele Iustin Pârvu, alţii asemenea lor, ieşiţi, la rându-le, din temniţele comuniste, aveau să trăiască, marginalizaţi de sistem, mult după 1989. Vă daţi seama cum ar fi arătat România astăzi dacă elita care a înfundat puşcăriile după 1944, ar fi fost lăsată să-şi dedice viaţa creşterii economice, industriale, dar mai ales spirituale şi culturale a ţării?

Celelalte două sărbători amintite de dumneavoastră (a Războienilor şi a Muntelui Ceahlău), puneau accentul, firesc, tot pe folclor şi pe o istorie repovestită din aşezarea puterii socialiste.

Ajuns la Piatra Neamţ de la Bacău, odată cu constituirea noului judeţ, alături de Constantin Potângă şi Nicolae Acrâşmăriţei (pentru domeniile artă, cultură, ştiinţă, învăţământ), Pavel Pantea (ziarul Ceahlăul) şi de alţii, care răspundeau de domeniile financiar-economice şi industriale, aţi preluat frâiele culturii nemţene, având mână liberă de la Ştefan Boboş, Preşedintele Comitetului Judeţean de Partid, să vă formaţi echipa cu care urma să lucraţi.

De-a lungul anilor,  aţi îndeplinit funcţiile:

• 1968-1973, preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură şi Artă;
• 1973-1977, şef al secţiei de propagandă a Comitetului Judeţean Neamţ al P.C.R;
• 1977-1980, preşedinte al Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă;
• 1980-1986, director al Teatrului Tineretului
• 1986-1997, director al Centrului Judeţean de Librării, devenit, după 1989, S.C Sedcom Bibliopolis – Petrodava S.A.

Numai funcţii de vârf pe linie de cultură şi propagandă, timp de treizeci de ani. Foarte bine, dar, aşa cum spune cronicarul, nu sunt vremurile sub om, ci omul sub vremi, cu alte cuvinte să nu minimalizăm influenţa politicului în actul cultural, din moment ce, literatura, ca şi cultura în general, intră în categoria instrumentelor eficace de cucerire şi de consolidare a puterii.

Cât priveşte o altă manifestare amintită – Petrodava 2000 – ea a fost o prelungire a protocronismului din epocă. Să ne amintim că, în dezvoltarea sa, protocronismul a luat o valenţă puternic naţionalistă, instrumentată politic de regimul Ceauşescu, care promova un trecut idealizat al ţării, trecând peste regulile cercetării ştiinţifice şi recurgând la date şi surse îndoielnice, care puteau legitima mai uşor teoriile protocroniste.

În 1974, citim într-un articol postat pe Wikipedia,  Edgar Papu publică în revista culturală  “Secolul 20” un eseu intitulat „Protocronismul românesc”, susţinând prioritatea cronologică românească în cazul unor inovaţii europene. Foloseşte ca exemple „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, care ar fi anticipat literatura barocă europeană, îl consideră pe Dimitrie Cantemir un scriitor romantic „avant la lettre”, iar pe Mihai Eminescu un predecesor al existenţialismului şi sociologiei. Concluzia lui Papu este că „protocronismul este una din trăsăturile dominante şi definitorii ale literaturii noastre în context mondial”. A fost suficient ca această teorie să fie făcută publică, pentru ca unii oameni de ştiinţă şi unii ideologi de partid să înceapă să accentueze glorioasele realizări sau descoperiri româneşti, primele în cele mai diverse domenii. Toate acestea au fost dublate de o glorificare extensivă a realizărilor culturale şi politice româneşti. Ideea a fost imediat adoptată de regimul naţionalist al lui Ceauşescu, care a încurajat şi amplificat discursul cultural şi istoric, afirmând superioritatea culturii autohtone în faţa oricărei influenţe străine. Ideologia ceauşistă dezvoltă un concept aparte după 1974, când la al XI-lea Congres al Partidului Comunist din România ataşează protocronismul marxismului oficial, afirmând că dacii fondaseră „un stat neorganizat” permanent.

Vedem astfel cum toate manifestările culturale, toate “deschiderile” lor, erau subordonate unei concepţii clare, impusă de la Bucureşti, libertăţile din teritoriu fiind extrem de limitate.

Demnitatea supravieţuirii prin cultură, sintagmă pe o folosiţi des, nu are acoperire, de vreme ce aşa zisele libertăţi erau orchestrate de la Centru, ca nişte supape de refulare, ori spre a servi intereselor de partid şi de stat. Afirmaţi că ideia-forţă a cărţii dumneavostră este:  necesitatea autenticei deveniri prin cultură / necesitatea adevăratei implicări prin cultură!

Devenirea întru ce, implicarea întru ce, prin cultură, de vreme ce cultura acelei perioade avea în spate concepţia materialist dialectică despre lume şi om, ateismul?

Referindu-vă la prezent, afirmaţi că  societatea românească are nevoie de o concretă implicare a autenticilor intelectuali, pentru (re)devenirea moral-culturală a unei cât mai numeroase părţi a generaţiilor contemporane şi viitoare.

Cultura, domnule profesor, este, după vorba lui Andrei Pleşu, o modalitate de a aştepta o soluţie pe care nu o ai încă. Cultura nu este un scop în sine, nu este mântuitoare, iar devenirea moral-culturală la care faceţi referire trebuie să aibă, spre a fi cu adevărat de folos omului, o direcţie. Lumea de astăzi, societatea românească de astăzi arată aşa pentru că a pierdut direcţia în care să îndrepte devenirea moral-culturală, rămânând într-o devenire rotitoare, de tipul anotimpurilor (încă un festival de teatru, încă un târg de carte, încă o ediţie a Vacanţelor Muzicale, etc).

Deschizând o paranteză, voi spune că un filosof de talia lui Constantin Noica a prins momentul prielnic din anii ’60 ai secolului trecut spre a reveni, după ani de temniţă şi de domiciliu obligatoriu, pe scena culturii româneşti, tocmai pe fondul naţionalismului şi umanismului încurajat de partid. Iată-ne ajunşi la marota vieţii lui Noica, la educaţie şi cultură, spune Gabriel Liiceanu în volumul  Nebunia de a gândi cu mintea ta, apărut anul acesta la Editura Humanitas.  Cum să facem, aşadar, să nu lăsăm viaţa să se rezume la “puţinătatea eului”, cum să facem să ne mântuim prin deschiderea către sine şi, astfel, să ne dăm un destin? Tot ce trebuie să facem spre a ne mântui, spre a ieşi din puţinătatea eului, este să ne punem eul în condiţia de primitor al spiritului lumii ca spirit al culturii. Dialogului sacru de tip augustinian cu sinele propriu (fă-i loc în tine lui Dumnezeu!), i-a luat acum locul dialogul laic cu sinele propriu (fă loc în tine acumulărilor culturii!). Toată viaţa lui Noica şi toată esenţa paideei sale au ţinut de această  descindere în sine, de această coborâre laică în “pivniţele” sale, unde are loc bacanala neîntreruptă a culturii. (…) La Noica, adâncul din noi se opreşte la nivelul culturii. Ea nu-şi caută justificările în ceva mai adânc decât ea. Altfel spus, cultura nu bate până la stratul ultim pe care se poate edifica o omenire  purificată, o “rasă” mai bună de oameni.

Tocmai pentru că nu vede, deasupra cerului culturii, un cer mai înalt (religia), cărţile lui Noica au putut fi tipărite şi în timpul regimului comunist în tiraje mari, iar Păltinişul a putut fi, chiar sub supravegherea strictă a securităţii, un loc de pelerinaj pentru cei interesaţi de salvarea prin cultură. Dar, din fericire, Noica avea capacitatea de a-ţi deschide poarta spre marea cultură a lumii, de la Socrate, Platon şi Aristotel, la Kant, Hegel şi Heidegger, pe când cultura oficială avea la bază concepţia ateistă despre lume.

Dar să revenim la viaţa culturală din Ţinutul Neamţ, din perioada pe care o evocaţi. Amintiţi, în câteva rânduri, de realităţile politico-sociale (deloc favorizante) ale timpului în care am acţionat, dar nu intraţi în amănunte, nu conturaţi tabloul politico-social de atunci, lucru care lasă să se înţeleagă faptul că manifestările culturale de care vorbiţi pluteau în “eter”.  Prezentaţi lucrurile după binomul Noi (cei buni) – Ei (cei răi). Un generic “Ei”, care încercau să gâtuie România (realităţi politico-sociale deloc favorizante, spuneţi, cu mare blândeţe), şi un generic „Noi” (adică dumneavoastră şi echipa pe care o aveaţi), care pledaţi, expunându-vă la mari pericole, pentru necesitatea autenticei deveniri prin cultură / necesitatea adevăratei implicări prin cultură!

Dar atât dumneavoastră cât şi subalternii eraţi activişti de partid şi, mai mult, între anii 1973-1977, aţi fost şef al secţiei de propagandă a Comitetului Judeţean Neamţ al P.C.R. Oamenii de vârsta mea şi mai mari ca mine ştiu foarte bine ce însemna propaganda comunistă şi că, de fapt, activităţile culturale erau doar un simplu vagon la locomotiva propagandei comuniste. Folosirea propagandei ca mijloc de manipulare a „oamenilor muncii” era esenţială pentru autoreproducerea sistemului comunist. Scopul este clar: diseminarea unor opinii, atitudini, comportamente care să fie în concordanţă cu linia directoare a partidului. Propaganda se infiltra în toate mediile şi debuta încă din frageda pruncie. Astfel, educaţia era cea mai eficientă modalitate de inculcare a „principiilor sănătoase”. Nu contest valoarea oamenilor din echipa de la Neamţ care se ocupa de cultură dar, aşa cum am mai spus, eraţi, cu toţii, sub vremi.

Născut în anul 1960, am prins şi eu o parte din activităţile culturale de după anul 1973, când am început să activez în echipa de teatru a Casei Pionierilor, culminând cu selecţia mea, în anul 1988, în grupul de recitatori (luasem un premiu pe ţară la recitări în cadrul Cântării României) ce l-a urat pe Ceauşescu în iarna anului 1988. Eram stagiar, la Piatra Neamţ, am fost chemat la partid şi mi s-a comunicat că voi fi scos din producţie două săptămâni (pentru activităţi sociale), urmând să merg la Bucureşti spre a mă alătura grupului ce pregăteau pluguşorul prezidenţial. N-am fost întrebat nicio clipă dacă doresc acest lucru (eram căsătorit de mai bine de un an şi soţia era gravidă), doar mi s-a comunicat. Aşa se întâmpla şi cu majoritatea “activităţilor culturale”, erau impuse de sus, spre a sluji orientarea partidului. Să ne amintim de grandioasele spectacole, pe stadioane sau în marile pieţe publice, pregătite la Bucureşti sau cu ocazia vizitelor şefului statului în judeţele ţării. Cei de vârsta mea îşi amintesc grandiosul spectacol (repetiţii, megafoane, copii ţinuţi în frig) organizat în Piatra-Neamţ în anii ’80, cu ocazia unei astfel de vizite, defilările de 23 august, care aveau şi o componentă culturală, panourile cu lozinci etc, etc, etc.

Nu contestă nimeni faptul că în acei ani au fost ridicate multe clădiri moderne ce au servit ca sedii pentru cămine culturale, biblioteci, case de cultură a sindicatelor, muzee. Trebuie să nu uităm însă ce tip de activităţi se desfăşurau acolo, cum funcţiona propaganda culturală, ce cărţi apăreau, ce piese de teatru primeau acceptul pentru a putea fi puse în scenă. Cum nicio dictatură nu poate controla absolut tot, mai scăpau de cenzură câteva spectacole sau câteva cărţi ce făceau senzaţie în rândul spectatorilor, cititorilor, dar asta era excepţia, nu regula.

Asemenea activităţilor editoriale, recunoaşteţi, erau “atent” supravegheate (cenzurate) repertoriile teatrale şi muzicale (profesioniste sau de amatori), programe expoziţionale, conţinuturile manifestărilor destinate “răspândirii” cunoştinţelor cultural-ştiinţifice. (…) …în anii ’80 această “supraveghere” a cunoscut chiar forme paroxistice, ajungându-se (de exemplu), ca “vizionarea”  unei noi premiere teatrale să devină un adevărat coşmar pentru realizatori şi instituţie. Cu toate acestea şi în pofida constrângerilor ce s-au accentuat de la un an la altul în timpul dictaturii naţional-comuniste, viaţa a demonstrat că prin voinţă şi pricepere – acei care au îndrăznit cu adevărat – au şi reuşit să facă din autentica slujire a culturii o adevărată operă de supravieţuire, în condiţiile de atunci.

Culegerea de folclor era încurajată, la fel  dansurile populare (dar să nu uităm de folclorul nou, cu versuri trucate, cântate pe melodii consacrate), pe fondul protocronismului de care am amintit; conservarea patrimoniului, organizarea de expoziţii tematice se făcea spre a contura trecutul glorios şi seria de mari bărbaţi ai neamului, de la Burebista şi Decebal la Cuza, spre a sublinia importanţa naşterii “Geniului Carpaţilor” – tovarăşul Nicolae Ceauşescu –  făuritorul Epocii de Aur a României – Epoca Ceauşescu. Constituindu-se, in corpore, într-un Ioan Botezătorul colectiv, marii bărbaţi ai neamului erau prezentaţi ca şi cum ar fi anunţat, prin isprăvile lor, naşterea unui Mesia românesc – Nicolae Ceauşescu – căruia nu erau vrednici să-i încheie nici cureaua încălţămintei, ca să parafrazez un verset evanghelic.

Toate manifestările culturale din acea perioadă, afirmaţi, au contribuit la formarea şi consolidarea spiritului uman conştient şi elevat, spre care am tins şi în această parte de ţară, spre cinstea noastră.

Ce să înţelegem, domnule profesor, prin spirit uman conştient şi elevat, când ştim bine cum, timp de aproape ’50 de ani, ideologia comunistă, care s-a lipit ca nuca în perete de fiinţa neamului românesc, a pervertit-o, născând, de-a lungul anilor, un om duplicitar, care una vorbea la şedinţele de partid şi de sindicat şi alta acasă, care se cununa şi-şi boteza copii pe ascuns, dacă avea o funcţie publică.

Spiritul uman conştient (de ce?) şi elevat, înălţat, întru ce?

Adevărul este că, în marasmul societăţii româneşti de atunci, care s-a accentuat an de an, manifestările culturale erau ca o dulce sărutare între câteva perechi de palme. Au existat, desigur şi medii mai puţin ostile (mediile studenţeşti, de exemplu, dar şi acestea atent supravegheate), dar oaze de libertate n-au fost nici în societatea civilă nici în Biserică (în mediul preoţesc şi monahal), lucrurile apărându-ne în adevărata lor lumină imediat după 1989. Pe vremea lui Ceauşescu, spunea poeta Ana Blandiana într-un rând, toţi eram reduşi la tăcere şi această tăcere ne unea. Savuram, îmi permit să completez, în tăcere, şopârlele de prin piesele de teatru, sau din programele tv de revelion, apariţia romanului “Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Marin Preda, volumele de poezii ale lui Nichita Stănescu, cărţile lui Constantin Noica, Marin Sorescu, traducerea Istoriei ideilor şi credinţelor religioase a lui Mircea Eliade, apariţia Istoriei literaturii române a lui George Călinescu, îi admiram pe cei care, în condiţiile date, încercau să se manifeste liber. După 1989, continuă Ana Blandiana, am început să vorbim şi ne-am trezit dezbinaţi, realizând că, de fapt, fiecare dintre noi tăcea despre altceva. Unu, îmi permit, iar, să continui, tăcea despre Doina lui Eminescu, altul despre închisorile comuniste, unul despre  partidele politice istorice, altul despre teologie sau despre filosofia nemarxistă, etc.

Dacă astăzi, la 27 de ani de la Revoluţie, ne confruntăm cu probleme deosebit de grave în ceea ce priveşte nivelul de trai al populaţiei, cu abandonul şcolar, cu incultura, ignoranţa, mitocănia, este şi pentru că au trecut peste noi aproape 50 de ani de comunism. Vă închipuiţi cum ar fi arătat astăzi România, dacă după 1944 n-ar fi pus piciorul aici bocancul bolşevic ?

Da, s-au desfăşurat manifestări de amploare în zona Neamţ : festivaluri de teatru, de folclor, târguri de carte, întâlnirii cu scriitorii, Vacanţele Muzicale. Ce folos, dacă ele n-au reuşit să modeleze cu adevărat oamenii, în concurenţa lor, inegală, pierzătoare din start, cu mijloacele perfide de manipulare, de îndoctrinare ale partidului, cu propaganda comunistă care căpăta, an de an,  dimensiuni monstruoase.

Remintesc o frază din cartea lui Eugen Negrici : În viziunea (de sorginte leninistă) a partidelor comuniste (aflate în subordinea Moscovei),  literatura, ca şi cultura în general, intră în categoria instrumentelor eficace de cucerire şi de consolidare a puterii.

Iar Partidul Comunist asta îşi dorea: puterea absolută asupra neamului românesc.

S-a vorbit şi se vorbeşte de fenomenul teatral de la Piatra Neamţ. Pe bună dreptate, teatrul din urbea noastră a avut o trupă de actori de elită, s-a bucurat de colaborarea unor regizori şi scenografi renumiţi, a participat la festivaluri internaţionale, dar, aşa cum amintiţi, repertoriul era bine supravegheat, chiar dacă se mai scăpa, într-un spectacol sau altul, câte o aluzie la netrebnicia vremurilor de atunci.

Copil fiind, am avut ocazia, în anul 1974, să joc rolul Balthazar în spectacolul Romeo şi Julieta de W. Shakespeare, cunoscând, pe viu, mulţi dintre actorii de aur ai T.T-ului.

Dar tot T.T-ul era obligat, pe linie de partid, să susţină ideologia oficială. Pe când, după anul 2000, lucram la teatru, am găsit, într-o debara, un Tabel nominal cu actorii ce se vor deplasa cu recitaluri de versuri în cinstea alegerilor. (este vorba de alegerile din cadrul Frontului Unităţii Socialiste). Era pe vremea directoratului lui Ioan Coman, “părintele” T.T-lui. Recitalul Tinereţea pământului natal era girat de actorii Dumitru Petroff, Alexandru  Lazăr şi Cornel Nicoară, care-i aveau în echipă, între alţii, pe Valentin Uritescu, Dan Borcea şi Carmen Galin, iar recitalul Partidului îi sunt dator era girat de actorii Mitică Popescu, Adria Pamfil şi Mihai Dobre, din grupele lor făcând parte, între alţii, Handi Cerchez, Constantin Cojocaru, Eugenia Balaure. Deplasările, se specifică în materialul amintit, începeau, pe grupe, miercuri 12.02.1969, pentru primul recital şi vineri 14.02.1969 (eu tocmai împlineam în acea zi 9 ani), pentru al doilea recital. Urmează apoi programarea plecărilor, pe localităţi: Costişa, Podoleni, Dumbrava Roşie, Zăneşti, Săvineşti, Tazlău, în total 70 de comune. Organizare ca la carte: şase grupe a câte trei-patru actori, cu un conducător de grupă, care să acopere 70 de comune. În textul ce trebuia citit înainte de fiecare recital se accentuau realizările politice şi sociale nemaiîntâlnite până azi, în cei 25 de ani de la eliberarea patriei, poporul nostru, urmând liniile directoare stabilite de Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, înaintând  ferm pe calea desăvârşirii construcţiei socialiste. (…) Societatea noastră acordă o importanţă deosebită literaturii, artei şi culturii, ca mijloc de ridicare a conştiinţei maselor, de educare a cetăţenilor în spiritul idealurilor socialismului, de înnobilare spirituală a oamenilor. Condiţiile existente în ţara noastră oferă teren de afirmare a personalităţii tuturor scriitorilor. În recitalul poetic care urmează veţi găsi mărturiile unor artişti ai epocii pe care o trăim şi ataşamentul faţă de patrie şi faţă de Partidul Comunist Român şi de conducerea sa înţeleaptă, mărturii inspirate de frumuseţea şi noua dimensiune a vieţii la a cărei construcţie suntem cu toţii părtaşi.

Urmează apoi repertoriul, cuprinzând poezii scrise de 20 de poeţi, dintre care amintim pe Nicolae Tăutu, Maria Banuş, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Ion Bănuţă, Ana Blandiana, Ioan Crânguleanu, Mihai Beniuc, Horia Zilieru, Marcel Breslaşu,  fiecare poezie (recitare) fiind urmată de un mic comentariu, de genul: trup din trupul poporului nostru, suflet din sufletul poporului nostru, poetul a îmbrăţişat marea operă de construcţie a socialismului, cu acelaşi entuziasm cu care muncitorul a înălţat furnale şi blocuri, cu acelaşi entuziasm cu care ţăranul a îmbrăţişat pământul devenit al său pentru totdeauna, cu acelaşi entuziasm cu care toată intelectualitatea din patria noastră a răspuns chemării partidului pentru desăvârşirea spirituală şi culturală a omului noii societăţi.

Limba de lemn: desăvârşirea spirituală şi culturală. Dar despre ce fel de spiritualitate este vorba? Spiritualitatea atee, desigur…

Sunt poezii selectate din 20 de poeţi, din creaţia Anei Blandiana, de exemplu,  fiind aleasă poezia Partidului:

Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv
Întâiul plâns în curtea şcolii sub castani,
Când clasa mea primea cravata roşie festiv,
Şi sufeream respinsă grav de colectiv
Că nu-mplinisem încă nouă ani.
………………………………..
Candoarea scrijelită de mâna ta lucid
În ochii mei, dramatic deschişi spre mâna ta,
Oricâte mâluri s-ar sedimenta,
Nu-mi vor putea-o şterge. Candoarea ca un rid
Va măsura maturitatea mea, Partid!

Sau, din poezia Partidului îi sunt dator, semnată de Ion Bănuţă:

De-adun puteri de fluvii mari,
Spumoase-n val, de simt că-s jar,
De merg pe drum înnoitor –
Partidului îi sunt dator.

De liber versul mi-l deschid
Sub flamuri roşii de partid,
De gândul la înaltul zbor-
Partidului îi sunt dator.

De-i fără frâu iubirea mea,
Precum e-n zbor o rândunea,
De-n zbor cu şoimii mă măsor,
Partidului îi sunt dator.

Sunt selectate, cu atenţie, şi poezii din creaţia lui Lucian Blaga (Stihuitorul, Poeţii), George Călinescu (Eram bărbatul care…), Victor Tulbure (Ţării mele), A.E. Baconsky (Cu tot ce am).

            Am insitat pe acest episod din viaţa T.T-ului pentru a ilustra faptul că în România comunistă n-a existat nicio oază, nici un loc privilegiat care să scape de amprenta ideologică, de la fabrici şi uzine, la biblioteci, teatre şi mănăstiri. Desigur că recitalurile de poezie patriotică, participarea la spectacolele omagiale de mai târziu, erau o mică parte din activitatea teatrului, acest gen de activităţi fiind susţinut mai ales de formaţiile de amatori din fabrici şi uzine.

În viziunea pragmatică a lui Lenin şi a urmaşilor lui, aminteşte Eugen Negrici, literatura nu a reprezentat nimic altceva decât “o rotiţă şi un şurub” în cucerirea  şi păstrarea puterii. Oricum a fost sau va mai fi numită (“literatură proletară”, “literatură militantă”, “realism socialist”, “revoluţie culturală proletară”), literatura aservită propagandei a avut ca suport o dictatură bine constituită, căreia, la rândul ei, i-a devenit un instrument indispensabil. Aparţine secolului XX ideea bolşevicilor şi a fasciştilor de a aservi întreaga producţie artistică a timpului lor.

            Lucrurile s-au mai îndulcit după 1965, dar, în esenţă, obiectivele de atins – între care crearea omului nou, constructor al comunismului – au rămas aceleaşi.

Pe la pagina 220 a cărţii, precizaţi:

1. în pofida constrângerilor de tot felul, politice şi economico-sociale din anii totalitarismului comunist, (…) a existat şi s-a consolidat o puternică evervescenţă cultural-educativă, ceea ce a făcut (…) să ne situăm totuşi între judeţele reprezentative şi chiar cu una dintre cele mai ridicate cote ale vivacităţii culturale din România acelor ani;
2. am beneficiat (spre deosebire de multe alte locuri din ţară), cu precădere în primul deceniu de după constituirea judeţului (…) de o anumită “autonomie”, deloc de neglijat şi pe care, cu modestie declar, am ştiut să o valorificăm.

Nu este la îndemâna oricărui colţ de ţară să poată declara că a gândit, organizat şi impus în viaţa culturală naţională “Primul Festival al Spectacolelor de Teatru pentru Tineret şi Copii”, „Primul Festival de Artă Plastică LASCĂR VOREL”, „Primele Cursuri Estivale Studenţeşti” şi „Festivalul Anual VACANŢE MUZICALE LA PIATRA NEAMŢ”, …sau, „Primul Salon-Târg de Carte LIBRIS”. Şi, le place unora sau nu, sunt toate acestea dovezi peremtorii ale supravieţuirii demne prin CULTURĂ în judeţul Neamţ, ce au onorat şi onorează pe toţi cei care au fost părtaşi la aceste cu adevărat reuşite iniţiative şi demersuri culturale! La rându-mi, sunt şi eu mândru că, în acele împrejurări, nu am fost un simplu martor!

            De acord, s-au făcut toate aceste activităţi, dar ele nu acopereau, puse cap la cap, decât vreo două luni din an, în restul timpului Secţia de Propagandă a Comitetului Judeţean de Partid sau Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă având sarcini concrete pe linia creării “omului nou”, educat în spiritul materialismului dialectic şi istoric, în spiritul ateismului,  constructor al societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Cartea se încheie cu capitolul Au prezentul nu ni-i mare?… Şi da…Şi NU!

După ce recunoaşteţi că după 1989 am redobândit sentimentul libertăţii, a conţinutului şi sensurilor acesteia, constataţi, cu tristeţe, faptul că Educaţia şi Cultura nu au avut, aşa cum ne-am fi aşteptat, un rol de prim plan. Amintiţi, totuşi, de Festivalul Enescu, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, despre Festivalul Shakespeare de la Craiova, despre cel de Film de la Cluj-Napoca, despre mutaţiile culturale din ultimul sfert de veac, ce au avut loc în ţara noastră. (…) Conchid: am încheiat un sfert de veac în care, după hiatul provocat de dominaţia propagandei naţional-comuniste asupra culturii, nu beneficiem încă de o autentică şi atât de necesară politică a culturii (la nivel naţional şi local), bazată pe o la fel de autentică strategie culturală.

            Păi, după aproape 50 de ani de inautenticitate comunistă, de unde, brusc, accesul la autentic? Recuperarea este grea, ca de pe urma unei boli foarte grave care ne-a bântuit zeci de ani, dar semnele însănătoşirii se văd. Şi aşa cum Moise i-a rătăcit prin pustiu, timp de 40 de ani, pe evreii scoşi din robia egipteană, spre a muri toţi cei născuţi în sclavie (pe pământul făgăduinţei neavând îngăduiala să calce decât cei născuţi în libertate) şi noi mai avem, teoretic, de parcurs un drum de 14 ani, spre a ajunge la o România făgăduită, visată, la Revoluţia din decembrie 1989. Moise însuşi, născut, la rându-i, în sclavie, nu s-a bucurat de privilegiul de a călca pe Pământul Făgăduinţei. Repet, semnele bune se văd, sunt din ce în ce mai multe şi vor fi din ce în ce mai multe pe măsură ce vor ajunge la maturitate cei născuţi în jurul anului 1980 şi după aceea.

Pe când se afla student, în anii ’60, la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, povesteşte Gabriel Liiceanu, cursul de istorie a filosofiei suna cam aşa: Platon n-a înţeles, Aristotel a greşit când, Hegel era în eroare afirmând că, iar Kant…Dar, deodată, li se spunea studenţilor, au apărut Marx, Engels şi Lenin care (ca prin minune, concluziona Liiceanu) au înţeles, au descoperit adevărul, au conturat singura filozofie adevărată care, vezi bine, este piscul atâtor sute de ani de trudă filosofică, dar pe căi greşite, a omului. Dar, se întreba studentul Liiceanu, cum se face că, după atâtea sute şi sute de ani de rătăciri, adevărul le-a fost “revelat” numai lor, tocmai lor?

Aşa şi cu activităţile culturale. Ele trebuie, pe de o parte, să aibă un legato dar, pe de altă parte, trăim într-o lume cu totul alta decât cea comunistă, iar renaşterea  poporului român va dura, aşa cum arată toate semnele, 40 de ani, socotiţi de la momentul 1989.

Printre concluziile obligatorii ale cărţii amintiţi:

• a discuta despre rezistenţa prin cultură în România acelor ani (1968-1989), ni se pare la fel de stupid ca atunci când am vorbi despre… “rezistenţa prin cercetare”, “rezistenţa prin ştiinţă”, “rezistenţa prin şcoală”, sau… şi mai şi… “rezistenţa prin muncă”.
• a declara cultura ca fapt concret al rezistenţei (sau dizidenţei) anticomuniste este, mai ales în condiţiile României acelor ani (1968-1989), mai mult decât ilariant şi nu facem decât să discredităm oameni valoroşi şi curajoşi, dar şi concepte pe care ar trebui să le cunoaştem înainte de a le comenta.
• am considerat Cultura, în pofida condiţiilor politice, economico-sociale şi mai ales propagandistico-ideologice din perioada 68.89 (anii totalitarismului ceauşist), nu ca pe un atribut militant al rezistenţei sau dizidenţei (şi nici nu a putut să fie aşa), ci ca pe un autentic factor real şi posibil de supravieţuire şi de salvgardare a existenţei spiritual morale tradiţionale a societăţii româneşti, dar şi a demnităţii individuale a fiecărui cetăţean.

Da, cultura a fost, de cele mai multe ori, înainte de 1989, o supapă, o gură de aer proaspăt într-o atmosferă care devenea, an de an, tot mai irespirabilă. An de an viaţa noastră sub comunism a ajuns tot mai apăsătoare, culminând cu anii în care nu se mai găsea mâncare suficientă, când se oprea lumina, apa, când îngheţam, iarna, în apartamente, când cultul personalităţii lui Ceauşescu atinsese apogeul, când programul tv era de două ore, când presa scrisă era de necitit. La un oraş ca Piatra Neamţ, de 100 de mii de locuitori, dintre care câteva zeci de mii erau muncitori (numai pe platforma Săvineşti şi Roznov  lucrau, în acea vreme, în jur de 15 mii de oameni), trebuie spus că manifestările culturale, deşi se voiau “de masă”, nu puteau angrena decât o mică parte a populaţiei. În jurul T.T-ului gravita un grup format din intelectuali (medici, ingineri, economişti, preoţi) dar şi unul de tineri, iar festivalurile de teatru atrăgeau mai ales acest grup. La fel Vacanţele Muzicale, sau expoziţiile de artă. Cultura de calitate a fost întotdeauna, chiar şi atunci când se punea accentul pe “cultura de masă”, un privilegiu al elitelor. Ca să poţi gusta  un spectacol de teatru, un concert, ca să poţi admira un tablou sau o sculptură trebuie să ai o anumită educaţie, o anumită iniţiere. Pentru aceşti oameni, puţini în comparaţie cu numărul locuitorilor din oraşul nostru, toate acele manifestări culturale au fost, aşa cum spuneţi, un factor real şi posibil de supravieţuire şi de salvgardare a existenţei lor, de prezervare a demnităţii lor, într-un context politic tot mai apăsător, degradat şi degradant. Dar dincolo de aceste manifestări de vârf, au existat sutele de manifestări organizate sub umbrela numită Cântarea României: fiecare întreprindere avea brigadă artistică, cele mai mari aveau şi echipe de teatru de amatori, la căminele culturale de prin comune activau formaţii de dansuri populare, cântece, obiceiuri populare, meşterii populari erau încurajaţi, acest Tot fiind angrenat în competiţii ce începeau la nivel local şi culminau cu fazele te ţară, organizate pe secţiuni şi pe vârste. Nu intru în amănunte, dar pot spune că în urma acestor mobilizări impresionante de fonduri băneşti (transport, cazare, masă, premii), doar o mică parte a populaţiei ţării era angrenată, respectiv mica parte ce manifesta aplecare către dans, cânt, pictură, teatru, recitare, într-un cuvânt, pentru  cultură.

Vă referiţi la cultură ca factor real şi posibil nu numai de chinuită supravieţuire, ci, în primul rând, de autentică trăire spirituală. Da, dar, aşa cum am spus, acesta este apanajul unei elite. Cultura nu poate fi făcută pentru mase, nici de mase, aşa cum a încercat partidul comunist să demonstreze, ci ea este o expresie a omului creator, a individului.

Merită să repetăm la nesfârşit, afirmă Gabriel Liiceanu în cartea Nebunia de a gândi cu mintea ta,  că Occidentul este singura civilizaţie din istorie care a reuşit să execute cu succes ritul de trecere de la un spaţiu religios fondator la unul laic intens creator. Ieşirea din religie simultan cu păstrarea premiselor ei morale a fost marea reuşită a Occidentului. Aceste răspunsuri sunt astăzi abolite de istoria corectitudinii politice universitare a  ultimelor cinci decenii. (…) Corectitudinea politică este refugiul intelectualilor de stânga care, în anii ’90, s-au pomenit orfani odată cu prăbuşirea comunismului. Ea este un surogat al ideologiei comuniste, forma ei “paşnică”  de a constrânge şi teroriza. Se regăsesc în ea toate temele preferate ale acestei ideologii: tema egalitarismului, ura faţă de elite, ura faţă de tradiţie, ura faţă de “cultura burgheză” şi, până la urmă, ura împotriva a ceea ce o contrazice în esenţa ei, adică ura împotriva gândirii pe cont propriu.

Iată cum, sub o haină nouă, s-a reîntors în lume neomarxismul. În aceste condiţii, la început de mileniu, trebuie să încercăm să ne manifestăm creator, să ne apărăm credinţa creştină, să apreciem şi să cultivăm elitele, performanţa, excelenţa în cultură, să ducem în lume felul românesc de a fi, luptând împotriva încercării corectitudinii politice de a nivela totul.

În cartea Istoria politică a literaturii române postbelice, Petre Anghel afirmă: Pentru ocupanţi şi pentru slujitorii lor autohtoni nu exista decât o cale de manifestare a artei: proletcultismul. Bazele lui teoretice fuseseră fixate imediat după succesul revoluţiei din Rusia, în anii 1918-1922. Conţinutul era simplu: arta trebuie să slujească poporul, aşa cum o concepea proletariatul. Proletariatul o concepea aşa cum şi-o închipuiau politrucii, aparatul de propagandă. Scopul proletcultismului era falsificarea  realităţii. (…) În anul 1934, la congresul scriitorilor sovietici desfăşurat la Moscova, I.V. Stalin şi consilierul lui, Jdanov, au dat indicaţii devenite obligatorii pentru toţi artiştii din imperiu. Odată ocupată România, scriitorii ei au primit aceleaşi sarcini. Nu altceva a făcut Gheorghe Gheorghiu-Dej după ce a ajuns liderul partidului comunist şi nici Ceauşescu după ce l-a înlocuit.

Aşa că, domnule profesor, prins cum aţi fost în mrejele vieţii de partid (aveaţi 53 de ani la Revoluţia din decembrie 1989 şi, începând cu anul 1968, aţi ocupat funcţii importante, pe linie de partid, legate de cultura şi propaganda din judeţul Neamţ) aţi făcut cât bine aţi putut, împreună cu echipa pe care v-aţi format-o, culturii de pe aceste meleaguri, în condiţiile politice date. Lucrul este meritoriu, dar trebuie să accentuăm faptul că el a fost, din păcate,  doar o picătură de miere, într-un ocean de amar.

Din nefericire, acest ocean de amar se simte, sub alte forme, şi astăzi, după un sfert de veac de la revoluţia din decembrie, iar semnele unei vieţi trăite cu bucurie, cu demnitate, de cât mai mulţi români, abia se întrezăresc. Cultura a rămas tot un privilegiu al elitelor, deşi edituri mari au împânzit librăriile cu cărţi la care, înainte de 1989 nici nu visam, nici nu ştiam că există, teatrele pot ataca orice repertoriu, filmele orice subiecte, pictorii şi sculptorii la fel, iar scriitorii pot fi traduşi în limbi străine, pot participa la târguri internaţionale de carte. A apărut Institutul Cultural Român, pe lângă ambasade sunt şi ataşaţi culturali, există manifestări culturale de respiraţie naţională, tineri talentaţi şi-au făcut apariţia în arena culturii, dar, cu toate acestea, încă mai aşteptăm apariţia (şi nu numai în domeniul culturii) oamenilor excepţionali şi a celor providenţiali, singurii care pot să împingă înainte un popor şi o ţară.

În cartea Existenţa prin cultură: Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist, semnată de Gabriel Andreescu (Editura Polirom 2015) citim: Tema rezistenţei prin cultură a fost văzută ca indicând, “de fapt, o criză permanentă a conştiinţei civice, obscură în resorturile sale profunde” (Ştefan Borbely). Noţiunea a dat semnificaţie competiţiilor politice şi simbolice de dinainte de 1989, în care se confruntau occidentaliştii şi protocroniştii, Consiliul Uniunii Scriitorilor şi echipa revistei Săptămâna, etc. Eticheta rezistenţei prin cultură a devenit un „capital” în chiar sensul propriu al cuvântului, “bun” din care se poate scoate un profit. În funcţie de definiţia pentru cafre se opta, rezistenţa prin cultură putea fi reclamată de o comunitate de interese sau alta. Marea schismă dintre pro-iliscieni şi anti-iliscieni, de după revoluţie, a dus şi la înfruntarea unor variante ale noţiunii.

Promovarea excesivă a trecutului, s-a spus, (a trecutului istoric, cultural, religios, economic, industrial), poate paraliza o societate, prin deturnarea energiilor ei vitale. Dar, aşa cum consideră şi Gabriel Andreescu, pentru eliberarea din această formă de captivitate este necesară epuizarea temelor încă ambigue privitoare la istoria recentă. Şi tocmai în acest spirit am simţit nevoia să scriu rândurile de mai sus.

Cercetarea, afirmă Gabriel Andreescu, ne-a arătat că ideea rezistenţei prin cultură are consistenţă, dar revelanţa ei este restrânsă. Am propus deplasarea interesului spre un concept mai bogat şi mai adaptat, cel care dă titlul volumului şi al capitolului al doilea: existenţa prin cultură. În prelungirea acestei idei am analizat tema “nişei culturale a existenţei”. Am distins între “nişele culturale” ale existenţei şi “nişele politice” ale oamenilor de cultură. (…) Ne-am ocupat de dimensiunea comunitară a existenţei prin cultură. Am folosit drept studii de caz Grupul de acţiune Banat, Cenaclul de Luni, Şcoala de la Păltiniş în opoziţie cu Grupul de la Iaşi, Uniunea Scriitorilor. (…) Există pericolul ca, printr-o tratare superficială a contextelor de viaţă şi a condiţiei umane, să se ajungă la contrariul eticii: denaturarea sensului Memoriei.

Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, afirmă Iisus Hristos în Evanghelia după Luca, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, după ce am analizat trecutul, faptele, conjuncturile, trebuie să scăpăm din captivitatea lor, spre a făptui noi înşine, aici şi acum, spre a pregăti ziua de mâine.

În toamna aceasta aţi împlinit, domnule profesor, 80 de ani. Vă urez să trăiţi mulţi ani de acum înainte, atât de mulţi încât, în jurul vârstei de 95 de ani, să vedeţi noua Românie economică, politică şi, mai ales, culturală.

În rest, “vreme trece, vreme vine”.

 

Dan D. Iacob