Deşi pasiunea mea pentru a şti s-a concretizat, la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, pe cărţile de filozofie şi eseuri, am cumpărat şi romane celebre ori cărţi de critică literară. Între cele din urmă, alături de câteva titluri semnate de Eugen Simion ori George Călinescu, s-a numărat şi cartea lui Romul Munteanu, “Profiluri literare”, apărută în anul 1972 la Editura Univers. Mă interesa să aflu din aceste volume (“Întoarcerea autorului” a lui Eugen Simion, sau “Istoria literaturii române” a lui George Călinescu, de exemplu) amănunte despre un scriitor sau altul şi despre opera lui ; pentru că urmam studii politehnice, iniţierea mea întru literatură a fost făcută nesistematic, umplerea diferitelor goluri continuând şi astăzi, la mai bine de trei decenii de când am început să citesc masiv. De-a lungul anilor, de câte ori am scos cărţi din bibliotecă spre a le duce la anticariat, cartea lui Romul Munteanu a scăpat. Nu ştiam prea multe despre autor, dar în vara acestui an, într-un anticariat, mi-a atras atenţia volumul “O viaţă trăită, o viaţă visată: memorii-jurnale, 1993-2001”, apărut în colecţia de biografii a Editurii Libra din Bucureşti, în anul 2001. Iată, mi-am spus, un prilej de a cunoaşte pe omul Romul Munteanu.

De pe internet am aflat că a trăit între anii 1926 – 2011, supravieţuind încă zece ani după încheierea paginilor de memorii şi de jurnal în posesia cărora tocmai intrasem prin volumul amintit, că ultimii ani din viaţă a fost orb (din cauza efectelor unui diabet), că a absolvit Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj (1950), şi-a luat doctoratul la Universitatea din Leipzig, că a fost profesor la Catedra de literatură comparată a Universităţii din Bucureşti şi director al Editurii Univers, între anii 1971 – 1990.

În momentul în care începea să scrie aceste memorii (octombrie 1993), toate acestea erau de domeniul trecutului, cartea trebuind să apară cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, adică în 1996.

După 1944, îşi aminteşte, “am ales “partida” celor care s-au supus şi, în 1950, am fost recomandat pentru învăţământul superior de la Cluj. Scopul meu fundamental era să ajung un bun profesor.”

Într-un interviu acordat lui George Arion şi publicat în revista “România literară” în anul 2003, mărturisea: “Am ieşit din scenă ca un personaj mediocru ce s-a strecurat printre evenimente şi printre oameni ca să rămână în picioare”. Cei  mai mulţi dintre noi ieşim astfel de pe scena vieţii, dar nu avem sinceritatea de a recunoaşte. În paginile de memorii şi de jurnal ale lui Romul Munteanu este multă sinceritate, ele fiind “o amplă spovedanie în faţa cititorului”, chiar dacă anumite episoade enigmatice n-au fost relatate, din decenţă intelectuală, aşa cum spune autorul în prefaţa cărţii scrisă în anul 2000.

Am să reproduc în continuare o serie de fragmente din memorii şi jurnal, ele ilustrând, după sintagma lui Nicolae Iorga, “o viaţă de om aşa cum a fost”.

Memorii

Marţi, 23 octombrie 1993, 1 şi 22 de minute (noaptea), Bucureşti

Nopţi la rând, mai ales în ceasurile de insomnie şi depresiune nervoasă, am imaginat diferite variante ale începutului acestor mărturisiri. (…) Cu toate că îmi recitesc unele cărţi cu plăcere, cred tot mai puţin în puterea lor de dăinuire. Am sentimentul că trăiesc într-un pustiu imens, când cuvântul nu mai bate la poarta nici unei inimi, placa turnantă a istoriei îngropându-mă şi pe mine şi pe alţii în mod prematur. Asist, aşadar, la :”sfârşitul meu de partidă”, înainte de a muri. (…) Am citit prea multe cărţi.

5 septembrie 1994

Mărturisesc superficialitatea de care am dat dovadă în relaţiile cu femeile, aspectul cel mai stupid al întregii mele vieţi. Îndrăgostit de profesia mea într-un mod aproape aberant, pentru mine femeile erau partenere formale de viaţă, camarade, obiecte de plăcere, exponate publice. Căsătoria cu Maya în anul 1955 (studentă, anul II, Institutul Pedagogic Bucureşti) a fost o hazardare pe care nu ştiam cât de scump a s-o plătesc.  (…) Deşi eram mai mare ca fosta mea soţie cu vreo 8-9 ani, n-am avut nici o experienţă de om-pereche, fiind mereu singur.

11 septembrie 1994

După o lună la mare cu Lucia Ruxandra Niculescu (în 1962), mă gândeam la o nouă căsătorie. (…)Lucia Ruxandra a fost cea mai mare iubire a vieţii mele, o iubire mai mult sufletească decât trupească. N-au trecut nici doi ani de la căsătoria noastră şi nepotrivirile noastre sexuale au început să se vadă. (…) Ea s-a îndrăgostit de un medic şi am ajuns la divorţ. A fost pentru mine cel mai mare şoc din viaţă. La primul divorţ am simţit o eliberare, o separare de un demon. Dar acum… Ei bine acum, am început să beau. Aveam whisky din belşug. Beam şi până atunci ca să mă fortific ca să scriu. Dar de atunci am început să măresc doza încetul cu încetul. După acel şoc am ieşit din real şi nu m-am mai echilibrat psihic niciodată. Fără+ să-mi dau seama am devenit un “beţiv nevrotic”. După atâta Kafka, Ionescu, Beckett, după atâta consum de existenţialism, am început să simt pe pielea mea ce este alienarea, anxietatea, trăirea în existenţă ca un străin. (…)

Am devenit, după mari eforturi, buni camarazi. (…) Până şi concediile le-am făcut mereu separat. (…) Preocupat obsesiv de cărţile mele, care mi-au impus o documentare imensă, realizată cu mari dificultăţi, am neglijat soţia, fiica, dar şi părinţii de la ţară, deşi i-am iubit extrem de mult. Dar iubirea mea a fost una abstractă, interiorizată, fără manifestări doveditoare prea elocvente. (…)

Arareori cărţile mele au fost supuse unor dezbateri ample de presă. Târziu mi-am dat seama că nu eram iubit de colegi, iar critica exercitată de profesionişti ca Eugen Simion sau Nicolae Manolescu mă ignora sistematic. (…)

Dacă francezii din avangardă muriseră de absint, românii s-au distrus cu votcă şi coniac foarte prost. De la Nichita, Hagiu, Velea, Mazilescu, până la genialul grafician Pucă, toţi aceştia au fost ucişi de alcool. Aşa a fost şi destinul lui Gheorghe Pituţ. Eu mă obişnuisem să beau singur, la Capşa sau la restaurantul Bucureşti. Beam vin şi intram într-o stare de reverie, în acel tunel negru din care am ieşit uneori cu greutate, iar alteori exista riscul să nu mai ies. Manifestările mele de intensă nevroză erau periodice. Atunci beam mult şi mă expuneam ridicolului faţă de străini ca şi faţă de membrii familiei. Salvarea era, de obicei, intrarea în spital, unde scriam, iar vara plecarea la ţară. Mai grav era că beam în editură cu prietenele (apropiate) bine alcoolizate, ca Denisa sau altele. (…)

Nu sunt un credincios, dar îmi închipui că mă găsesc în faţa unei divinităţi mute, faţă de care simt nevoia să mă confesez. Nu mă mai aştept la nici o recunoaştere publică la împlinirea vârstei de 70 de ani. Pentru mine, Academia Română este închisă, iar Uniunea Scriitorilor mi se pare total indiferentă la faptul că mai exist. De cinci ani  nu am fost invitat la nici o manifestare culturală mai importantă, în vreme ce o adevărată plevuşcă, vitală şi activă, a acaparat toate revistele importante, destinate fenomenelor literare de avangardă.

24 iulie 1995

Ce bine era când lectura unor cărţi mari îmi producea o stare de bucurie excepţională. Până la urmă, cărţile lui Kafka, Camus, Sartre, Hesse, Beckett rămân pentru mine lecturile preferate.

Reîntâlnirea cu Cioran şi Noica nu-mi  mai dă cutremurul din tinereţe. Nu mai dorm de mulţi ani cu cărţile lor în pat. Acum nu mai am nici un autor  preferat.

Tot ce nu-i trăire în actul lecturii nu e nimic. E la fel cu numele femeilor iubite de care nu-mi mai aduc aminte. Oricum, sfera realului se îngustează pe măsura trecerii anilor, iar ceea ce este absorbit de canalele reveriei din actualitate mi se pare a fi extrem de puţin. (…)

Când stau singur mă cuprind stări subite de disperare şi frică de moarte.

30 iulie 1995

Mă îngrozesc dacă voi ajunge să nu mai pot merge sau să orbesc. Zilnic mă uit cu tristeţe la biblioteca mea. Mai am unele cărţi necitite, ţinute pentru bătrâneţe. Dar nu cred că le voi mai studia pe toate.

19 septembrie 1995

Recunosc că sunt la o vârstă când mă preocupă mai mult stările mele sufleteşti decât evenimentele din exterior. N-am fost un tip extravertit. (…) Petrec prea mult timp singur, doar cu pisicile şi căţeluşa Şoşo. Vorbesc tot mai puţin şi încep să pierd o anumită fluenţă a conversaţiei, dar mai ales a gândirii spontane, a spiritului de vervă. Pe de altă parte, când vine lume la noi mi se pare o agresiune împotriva singurătăţii mele.

24 decembrie 1995

Am trăit, începând de la 50 de ani, întreaga mea existenţă ca o aventură. Am împins totul spre limitele trăirii biologice şi afective. (…) Cred că prin alcool se pot atinge adâncuri ale infraconştiinţei ce nu pot fi explorate într-un fel. Nu e vorba de beţia paralizantă. Ci de acea euforie, dictată de supraexcitarea simţurilor şi a inteligenţei, de capacitatea de intrare şi ieşire din marele “tunel al timpului”, când existenţa   aceasta ademenitoare este periculoasă şi puţini oameni pot s-o suporte. Ea seamănă cu acea faimoasă “dereglare a tuturor simţurilor” de care vorbea Rimbaud  în călătoriile lui prin stările de vis.

27 decembrie 1995

Primele mele iubite au fost cărţile, după care a venit profesia. Erotismul a jucat un rol secundar, decenii de-a rândul. Alcoolul nu a fost niciodată o plăcere. Multora le va fi greu să creadă că n-am iubit băuturile niciodată, cu toate că până acum 3-4 ani le-am consumat ca pe nişte medicamente în doze mari. Lupta aceasta cu diavolul a fost grea şi de lungă durată. Dar nu am fost niciodată de acord cu ceea ce făceam. Acum, mai mult ca oricând, prefer să văd lumea prin frumuseţea sau urâţenia ei reală, nu încălzit sau stimulat de artificii. Cunoaşterea lumii prin “tunel” s-a terminat, pentru mine, pentru totdeauna.

Simt însă un trecător reviriment al pulsiunilor erotice pe planul reveriei. (…)

Mă îndrept tot mai insistent spre genul de scrieri filosofice concepute ca un reflex al trăirii, nu ca un produs abstract al erudiţiei. Prefer scrierile lui Kierkegaard şi Ortega Y. Gasset în faţa lui Gabriel Marcel, Marleau Pontty sau Heidegger, pe care acum vreo 20 de ani l-am îndrăgit atât de mult. Şi dacă unele scrieri ale lui Cioran sau Noica mi-au încântat tinereţea, acum mi se par o invitaţie la un banchet al spiritului de unde mă întorc cu sufletul gol.

Libidoul în toată complexitatea lui mi se pare însă a fi un motor al vieţii, indiferent sub ce formă mai acţionează asupra mea. (…) Sunt convins că omul nu este monogam. Şi de aceea trebuie să dispună de libertate.

Jurnale

27 august  1994

Toată ziua scriu şi citesc. Uneori până la ore foarte târzii.

16 aprilie 1997

Ca şi la vechii romantici, nu mă consolează decât nopţile, când rămân singur în camera mea. Citesc, visez, reflectez în cercuri, adun, risipesc, intru în transă, apoi adorm. Cred că aceasta este experienţa oamenilor slabi, pe care îi refuză fapta.

15 iunie 1997

Manolescu nu are operă, ci doar câteva cărţulii, legate de modele critice, “Arca lui Noe” fiind de la început pe plan teoretic perimată şi confuză, deşi analizele de operă sunt bune.

31 decembrie 1997

Cărţile nu-şi mai pot face singure destinul. Sunt multe şi se pierd prin rafturile librăriilor dacă nu li se face o reclamă cât mai persuasivă în public, în diverse oraşe din ţară.

7 februarie 1998

Scriu şi văd foarte vag literele şi cuvintele. Mâna se mişcă mai mult mecanic. Nu ştiu câtă vreme se va mai putea aşa. Cititul devine şi mai dificil. Am insomnii lungi pe parcursul nopţii dar lectura nu mai este posibilă.

20 mai 1998

Seara încerc să mă gândesc la Dumnezeu, perceput de mine ca o inteligenţă cosmică. Îi cer anumite lucruri, s-ar putea să mă înţeleagă. Comunicarea aceasta extatică mă revigorează. (…)

A murit poetul Dan Laurenţiu. A fost un mare talent. Dar acel alcoolism al disperării, o rupere de lume, l-a dus prematur la un sfârşit tragic. Mă gândesc că dacă nu mă opream la timp acum eram terminat. (…) Trăiesc exclusiv din amintiri şi vise.

23 octombrie 2000

Atracţia mea din acei ani mergea spre iubirile extraconjugale. Au fost numeroase, durabile şi pline de satisfacţii erotice. Cred că maturizarea mea sexuală s-a produs târziu, în afara căsătoriei, prin prieteniile amoroase cu alte femei. Numai cu acestea relaţiile mele erotice erau ingenioase şi lipsite de inhibiţii. Unora le port chiar recunoştinţă pentru bucuriile produse la începutul senectuţii.

22 ianuarie 2001

Memoriile mele din “O viaţă trăită, o viaţă visată” au atins cel mai înalt grad de subiectivitate pe care l-am realizat vreodată în cariera mea.

M-a impresionat sinceritatea autorului în aceste pagini memorialistice, observaţiile privitoare la viaţa privată, la relaţiile cu femeile ori cu cercul de scriitori şi de critici literari  cu care a fost contemporan, tristeţea că volumele lui nu mai sunt citite astăzi, că lumea îşi schimbă scara de valori, iar în noua grilă cultura are un rol minor, accentul căzând pe bani, pe trăirea clipei. M-au impresionat gândurile acestui bărbat trecut de 70 de ani despre viaţă, oameni, cărţi, viaţa literară, despre receptarea cărţilor, despre autorii consacraţi. Deşi am descoperit-o acum, la 15 ani de când a fost publicată, această carte va rămâne una la care voi reveni, iar autorul ei va rămâne, pentru mine, unul din oamenii a căror viaţă şi operă merită atenţie.

Dan D. Iacob