Tema necazurilor si a asumarii lor, în opera Sfântului Ioan Gura de Aur: (11) Rabdarea si îndelunga-rabdare

Răbdarea şi îndelunga-răbdare

Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la prigoană. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor. Pe deasupra, avea de înfruntat batjocura şi vorbele haine. De toate năpastele a fost lovit. Şi cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit. Căci cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile. De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricât de mare ar fi durerea sa, găseşte mângâiere în cei care i-au rămas.

Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi. Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urât  mirositoare, din vârful capului până la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea. Mirosul greţos al rănilor sale şi suferinţele nealinate ale sufletului său îi alungau orice dorinţă de a mânca. Aşa cum atletul care aleargă la maraton este obligat să îndure frigul şi arşiţa, praful şi transpiraţia, ca până la urmă să câştige laurii victoriei, la fel şi omul drept, care concurează la maratonul duhovnicesc, trebuie să îndure multe suferinţe, ca să primească în viaţa viitoare cununa biruinţei. Şi dacă este demn de admiraţie trupul care poate să îndure chinuri şi suferinţe, cu atât mai vrednic de laudă este sufletul care poate, cu răbdare şi bărbăţie, să îndure orice nenorocire, neabătându-se de la scopul său. De aceea, nu este răsplătit numai cel care face binele, ci şi cel care îndură cu răbdare răul. Lucrul acesta este dovedit de dreptul Iov, ale cărui virtuţi au devenit mult mai cunoscute decât nenorocirile sale.[75] Omul, de obicei, atâta timp cât viaţa îi merge bine este indiferent faţă de Dumnezeu. Revolta lui apare doar atunci când intervin necazurile. Dacă cei care s-au îmbogăţit prin nedreptăţi şi furturi sunt cuprinşi de o mare tristeţe şi deznădejde atunci când pierd fie şi o parte mică din averea lor, câte laude nu i se cuvin lui Iov, care chiar dacă a pierdut dintr-odată tot ce agonisise prin muncă cinstită, nu şi-a pierdut nădejdea în Dumnezeu şi nu a încetat să-I mulţumească? Şi credeţi că a avut vreo vorbă bună din partea cuiva? Chiar şi femeia sa, înnebunită de durerea pierderii copiilor ei, îl biciuia cu vorbe amare şi pline de deznădejde. Îi zicea: „Până când vei mai avea răbdare? Până când vei aştepta şi vei nădăjdui să treacă această încercare? Numele tău a fost şters de pe faţa pământului. Fiii şi fiicele tale, pe care cu atâta durere i-am născut şi pe care cu atâta greutate i-am crescut, au murit! Iar tu stai acum zi şi noapte pe gunoi, plin de viermi. Eu umblu ca o cerşetoare din loc în loc, din casă în casă, şi aştept apusul soarelui, ca să îmi trag răsuflarea după toate chinurile şi suferinţele de peste zi. Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! (Iov 2, 9).[76] Când suferim o pierdere, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să ne gândim la acei semeni ai noştrii care au suferit pierderi înzecit şi însutit mai mari şi nu au deznădăjduit. Poate că îmi vei spune că tu petreci mereu în sărăcie şi nefericire. Ei, atunci uită-te la un om sărac evlavios, la un om şchiop evlavios, la un om nenorocit care este evlavios şi învaţă de la el să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Aşa cum aceia nu se revoltă, nu deznădăjduiesc şi nu blestemă, ci îşi ridică crucea cu răbdare, la fel să faci şi tu: ridică-ţi crucea şi ai multă răbdare. Şi nu uita niciodată că nu eşti tu cel care suferă cel mai tare pe lumea asta. Nu ai un ochi? Să ştii că există oameni orbi cu desăvârşire. Ai de ani de zile o anumită boală? Alţii suferă de boli aducătoare de moarte. Ţi-ai pierdut copilul? Altul şi-a pierdut amândoi copiii. Ai suferit vreo pierdere mare? Altul a ajuns să cerşească pe drumuri.[77]

O încercare foarte grea pentru un om este pierderea averii. Şi în acest caz Sfântul Ioan Gură de Aur are un sfat înţelept care ne face că conştientizăm că totul este în mâinile lui Dumnezeu. Este mai vrednic de laudă cel care îşi pierde averea şi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, decât acela care nu îşi pierde averea ci face milostenie, mulţumindu-I lui Dumnezeu. Pentru că cel de-al doilea, pe de o parte, se bucură de laudele celorlalţi, de mulţumirea conştiinţei şi de nădejdea răsplăţii, iar pe de altă parte, împarte banii cu voia sa, după ce s-a pregătit sufleteşte pentru aceasta. Însă cel dintâi pierde totul dintr-odată, cu violenţă şi fără voia sa, fiind nepregătit sufleteşte pentru această pierdere. Şi aşa cum îţi dai seama, oferirea de bunăvoie nu este amară şi grea, ca pierderea fără voie. Şi nici nu este o aşa de mare izbândă să dispreţuieşti banul după ce te-ai pregătit vreme îndelungată pentru aceasta, cum este să suferi cu răbdare pierderea venită pe neaşteptate.[78]

Viaţa celor ce au păşit pe drumul asemănării cu Dumnezeu nu este presărată doar cu flori. Să nu uităm, de altfel, că sfinţii, proorocii, drepţii, apostolii, mucenicii, cuvioşii şi mărturisitorii nu au dus o viaţă liniştită şi fericită, plină de plăceri şi desfătări, de cinstire şi slavă omenească, ci de sărăcie şi lipsuri, de tristeţe şi supărare, de batjocură şi dispreţ, de chinuri, terminată prin moarte amară. În toate epocile, oamenii lui Dumnezeu, care au vrut să ţină poruncile Sale şi să trăiască după voia Sa, au primit săgeţile invidiei şi răutăţii trimise de la diavol.[79] Sfântul Ioan Gură de Aur ne aminteşte apoi de Sfântul Apostol Pavel care, la filipeni, a fost întemniţat, după ce a fost biciuit fără milă, cu picioarele strânse în butuci. Cu toate acestea, sleit de puteri cum era, la miezul nopţii, când ceilalţi dormeau, el înălţa imnuri de slavă lui Dumnezeu (Fapte 16, 16-25). Câtă îndrăzneală! Câtă răbdare! Nu ne bucură atât faptele sale minunate, pe care le citim în Scriptură, cât ne bucură răbdarea sa în suferinţe, la biciuiri, la batjocură, la bătăile cu pietre. Bătând pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, gândind că a murit, citim în Faptele Apostolilor (Fapte 14, 19). Iar în altă parte: După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă (Fapte 16, 23).Câtă cinste, câtă mulţumire pentru Pavel să ştie că a fost lovit şi întemniţat pentru Hristos! Şi iată minunea care s-a săvârşit după aceea: Deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat (Fapte 16, 26). Vezi ce fel de lanţuri erau cele cu care era legat Pavel, dacă prin ele i-a slobozit şi pe ceilalţi? Deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit (Fapte 16, 27). Ce a făcut atunci Pavel? A strigat tare către temnicer: Să nu-ţi faci nici un rău, că toţi suntem aici (Fapte 16, 28).[80] Apoi Sfântul Ioan face o afirmaţie care multora li se va părea ciudată : Dacă ar trebui să aleg între însoţirea cu îngerii şi însoţirea cu Pavel înlănţuit, aş alege să fiu şi eu în închisoare. De ce? Pentru că nu este un dar mai mare pe lumea aceasta decât să înduri suferinţe pentru Hristos. Nu îl fericesc pe Pavel pentru că s-a ridicat până la al treilea cer şi în rai (2 Cor. 12, 2-4), cât pentru faptul că a fost aruncat în închisoare. Nu îl fericesc pentru că a auzit cuvinte pe care limba omenească nu are puterea să le rostească, cât pentru că a fost lovit şi legat. Pentru mine este mai bine să pătimesc din pricina credinţei mele în Hristos, decât să mă bucur de cinstire pentru această credinţă. Numai astfel îl urmez pe Pavel. Numai astfel Îl urmez pe Însuşi Hristos, Care a lăsat slava cerească şi a venit pe pământ ca un om smerit, ca să fie slăvit şi mai mult prin dispreţ, batjocură şi moarte. De lucrul acesta ne-a încredinţat Domnul în rugăciunea pe care a adresat-o Părintelui Său, cu puţin timp înainte de moarte: Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte (Ioan 17, 5).[81]

Nimic nu este egal, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, cu îndelunga răbdare. Cel ce îndelung rabdă, niciodată nu poate fi dispreţuit, ci după cum trupurile cele vânjoase nu pot fi lovite, tot aşa şi astfel de suflete, care sunt mai presus de săgeţi. Cel ce îndelung rabdă este atât de înalt, încât nu-l poate ajunge săgeata ca să-l rănească.[82]

Omul trebuie să-şi transforme fiinţa sa de trup şi suflet într-o cetate clădită pe Piatra Hristos, o cetate care poate rezista tuturor asediilor, tuturor furtunilor. Nu întâmplător, viaţa creştinului a fost asemuită cu o mare învolburată şi nu întâmplător fiinţa lui s-a asemănat cu cetatea de piatră de pe malul mării, de care valurile furioase ale acesteia se sparg neputincioase. Dar până la a fi noi înşine o cetate de nepătruns, trebuie să vină peste noi încercările, trebuie ca plămada fiinţei noastre să fie lămurită în foc, spre a ajunge la tăria diamantului. Altfel, valurile mărilor vieţii ne vor spulbera, iar fiinţa noastră nu-şi va putea găsi mântuirea. Să ne amintim că în creştinism se vorbeşte de o materie spiritualizată, că la Judecata de Apoi ne vom căpăta trupurile devenite nestricăcioase, cu atât mai străluminate cu cât viaţa noastră a fost mai aproape de Hristos. Şi cum oare vom putea dobândi lumina, dacă nu avem acum şi aici, în această viaţă, răbdare şi îndelungă răbdare, în încercările la care suntem supuşi?

(va urma)

Dan Iacob


 

[75] Sfântul Ioan Gură de Aur Cuvânt la Duminica a 31-a după cincizecime „Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”.(Luc. XVIII, 39)

[76] Sfântul Ioan Gură de Aur Cuvânt la Duminica a 31-a după cincizecime „Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă” (Luc. XVIII, 39)

[77] Op. cit.

[78] Op. cit.

[79] Sfântul Ioan Gură de Aur Cuvânt la Duminica a 31-a după cincizecime „Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”.(Luc. XVIII, 39)

[80] Op. cit.

[81] Sfântul Ioan Gură de Aur Cuvânt la Duminica a 31-a după cincizecime „Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”.(Luc. XVIII, 39)

[82] Sfântul Ioan Gură de Aur Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXII, p. 273

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.