Jurnalul unui bibliotecar: Umbre suntem…

Ieri dimineață a murit directorul adjunct de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, în urma unei boli ce-l măcina de doi ani. O veste ca oricare alta, de vreme ce mor și se nasc, zilnic, mii de oameni. Moartea, s-a spus, transformă o viață într-un destin de vreme ce, drumul fiind încheiat, poți privi înapoi și contura, abia acum, calea acelui om. Nu știu ce părere au alții despre omul care tocmai a plecat din lumea noastră dar eu știu că și din cauza lui am pătimit nouă ani la Teatrul Tineretului, ca în final să plec la bibliotecă, pierzând o mie de lei la salariu. Despre morți numai de bine, ne îndeamnă o vorbă din popor, dar să nu confundăm iertarea cu uitarea. Omul a murit, l-ai iertat, dar în suflet îți rămâne urma trecerii lui prin viața ta. La un moment dat se va desface și această urmă, se va risipi, dar nu la comandă și nu printr-un simplu gând. Ce ușoare ar fi viețile noastre dacă am reuși să turnăm, în carne și în suflet, tot cea ce, la nivelul teoretic, la nivelul intelectului, știm din marile cărți ale omenirii, de la marii oameni: iertarea, iubirea, acceptarea, împăcarea. Aseară am fost să depun o floare pe sicriul lui. Moartea, nu-i așa, dă la patime repaos, după cum ne învață Eminescu: la orgoliu, la mândrie, la apetitul sexual, la invidie, la gelozie. Mă uitam la trupul întins în sicriu și mă întrebam unde este acum acea energie ce-i mișca buzele și ochii, ce-l făcea să gândească și să rostească vorbe, ce nu-l lăsa să stea locului. Unde este surâsul cu subînțeles, felul cum trăgea aer pe nări când se enerva, dorința de a ține totul sub control, lauda de sine, unde sunt toate amintirile ce mi le spunea, de zeci de ori, când întârziam, în noapte, la protocolul de după vreo premieră?

În anul 2000, când m-am angajat la teatru, el avea 58 de ani, era viguros, plin de viață, năzuind să stăpânească toate situațiile. De tânăr fusese prins în munca de partid, la început în U.T.C. și apoi în P.C.R, reușind să urce treptele ierarhice până la aceea de șef de cabinet, funcție în care l-a și prins Revoluția din decembrie. Îmi povestea cum a stat apoi câteva luni fără serviciu, cum s-a angajat ca muncitor și cum, un prieten, secretar literar la teatru, ajuns vremelnic director, i-a creat un post de administrator. În tinerețe jucase în echipele de amatori (îmi povestea adesea de spectacolul Sosesc diseară cu care repurtase succese) făcuse pregătire la Școala Populară din Bacău, cu actorul George Motoi, încercase la institut și, ajuns în partid, a răspuns mulți ani de teatrul din Piatra-Neamț. Așa se face că se cunoștea cu cei mai vechi din teatru. Angajarea lui din anul 1990 a stârnit proteste pe fondul atmosferei anticomuniste de după 1989, dar intrând clădirea în renovare și fiind nevoie de un om care să se ocupe de partea administrativă, lucrurile s-au calmat. Anii au trecut, poziția lui s-a consolidat, culminând cu numirea, în anul 2001 în funcția de Director adjunct. Sunt sigur că traseul pe care l-a avut el l-au avut mulți dintre foștii lideri comuniști. Școala pe care o deprinseseră i-a ajutat să se strecoare, să-și folosească relațiile și să acceadă, ușor, ușor, în funcții de conducere, sau să intre în afaceri. Și ne mai mirăm de ce, după 21 de ani de la Revoluție, România arată așa cum știm. Vechiul sistem, vechea plasă de rezistență, s-a adaptat la noile reguli democratice, născând un capitalism după chipul și asemănarea ei.

Dar astăzi, încet, încet, toți cei care la Revoluție aveau în jur de 50 de ani, trec în lumea umbrelor. Procesul va mai dura încă 10, 15 ani. Trist este că le iau locul alții formați (deformați) de ei. Și astfel, se vor rotunji cei 40 de ani, cifra biblică, necesari trecerii unei națiuni dintr-o lume în alta. Dar până atunci și mulți dintre noi, cei care la Revoluție aveam aproape 30 de ani, vor fi trecut în lumea umbrelor.

Umbre suntem, umbre abia, ne spune Shakespeare.

Umbre… Vise întrupate…

Văd vise-ntrupate gonind după vise
Pân’ dau de morminte ce așteaptă deschise
,

Ne spune Mihai Eminescu…

Ce binecuvântare să ajuți pe cel de lângă tine să-și împlinească visul și ce tristețe să fii obsedat doar de visul tău și să încerci să-i anexezi și pe ceilalți proiectului tău de viață, amăgindu-te că lumea există doar pentru a te împlini tu, doar pentru a rosti, cu orgoliu, mândrie și autosuficiență: Asta-i pofta ce-am poftit-o eu!

Dan Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.