Tema necazurilor si a asumarii lor, în opera Sfântului Ioan Gura de Aur: (10) Rabdarea lui Dumnezeu

Răbdarea lui Dumnezeu

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu face parte la fel de mult din perfecţiunile divine ca şi înţelepciunea, puterea sau sfinţenia, şi la fel de mult trebuie admirată şi respectată, gloria acestui har  strălucind pe aproape toate paginile Scripturii; pierdem mult dacă nu medităm în mod frecvent la răbdarea lui Dumnezeu.  Motivul pentru care aşa de puţini Părinţi şi Scriitori Bisericeşti  au sris despre  despre răbdarea lui Dumnezeu a fost dificultatea de a face diferenţa dintre acest atribut şi bunătatea şi mila divină. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este menţionată întotdeauna în legătură cu harul şi mila Sa, aşa cum putem vedea consultând Exodul 34:6, Numeri 14:18, Psalmul 86:15, etc. Că răbdarea lui Dumnezeu este într-adevăr o dovadă a milei Sale, de fapt este o cale prin care se manifestă frecvent, nu poate fi contestat, dar că ar fi una şi aceeaşi virtute‚ şi că nu trebuie să fie separate, nu putem fi de acord. S-ar putea să nu fie uşor să facem o deosebire între ele dar, cu toate acestea, Sfânta Scriptura ne dă motive să afirmăm unele lucruri despre una pe care nu le putem afirma despre cealaltă. Încetineala la mânie a lui Dumnezeu este o ramură a milei Sale: Domnul este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi plin de bunătate[62] Diferă de milă în următorul aspect: mila respectă creatura ca mizerabilă, răbdarea respectă creatura ca şi criminală; milei îi pare rău de creatură în mizeria ei, răbdarea îndură păcatul care a produs mizeria, şi dă naştere la mai mult. Răbdarea divină este puterea de control pe care Dumnezeu Şi-o exercită asupra Sa, făcându-L să îndure pe cei răi şi să rabde atât de mult încât să nu-i pedepsească încă . În Naum 1:3 citim: Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie. Dumnezeu este încet la mânie pentru că este de o mare tărie. El nu are mai puţină putere asupra Sa decât are asupra creaturilor Sale.Aici răbdarea lui Dumnezeu se distinge cel mai clar de mila Sa. Deşi creatura beneficiază din aceasta, răbdarea lui Dumnezeu Îl respectă mai ales pe El, este o anumită limită pusă deasupra faptelor Sale prin voia Sa; în timp ce mila Sa se îndreaptă toată asupra creaturii. Răbdarea lui Dumnezeu este acea virtute care îl face să sufere mult fără să se răzbune imediat. El are puterea de a răbda cât şi puterea de a judeca. Astfel cuvântul din ebraică pentru dumnezeiasca îndelunga răbdare se traduce prin încet la mânie în Neemia 9:17, Psalmul 103:8, etc. Asta nu pentru că ar exista patimi în natura divină, dar înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu îşi găsesc plăcerea să acţioneze cu demnitatea şi cumpătarea care se potrivesc cu solemnitatea măreţiei Sale. În sprijinul definiţiei noastre de mai sus vrem să arătăm că aceasta a fost virtutea din caracterul divin la care a apelat Moise când Israel a păcătuit foarte grav la Cadeş-Barnea, provocându-l pe Iehova. Domnul a spus slujitorului Său, îi voi lovi cu boală şi îi voi dezmoşteni. Apoi, mijlocitorul care Îl prefigurează pe Hristos, a pledat: Acum, să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: Domnul este încet la mânie [63] Astfel îndelunga sa răbdare este puterea Sa de stăpânire de sine. Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire…?[64] Dacă Dumnezeu ar fi spart îndată în bucăţi aceste vase osândite, puterea Sa de autocontrol nu ar fi fost atât de clar arătată. Îngăduind ticăloşia lor şi stăpânindu-Şi pedeapsa, puterea Sa de a răbda este manifestă.

Cel rău interpretează diferit îndelunga Sa răbdare. Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.[65] Dumnezeul răbdării (Rom. 15:5) este unul din titlurile divine. Divinitatea este astfel denumită, în primul rând pentru că Dumnezeu este atât Autorul cât şi Obiectul harului răbdării în omul sfânt. Răbdarea este una dintre perfecţiunile Sale, iar noi, creaţi după chipul şi asemănarea Sa, trebuie să tindem a realiza, prin ajutorul harului Său, această răbdare în fiinţa noastră:  Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu , sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare [66]. Răbdarea lui Dumnezeu se manifestă în atitudinea Sa faţă de păcătoşi. Când omenirea degenerase şi toată făptura fusese coruptă, Dumnezeu nu i-a distrus înainte de a-i avertiza. Răbdarea pe care Dumnezeu a manifestat-o asupra poporului Israel a fost extraordinară. În cele din urmă, când răzvrătirea lor a culminat prin crucificarea Fiului Său, El a aşteptat patruzeci de ani înainte de a-i trimite pe romani împotriva lor şi aceasta numai după ce ei s-au judecat singuri nevrednici de viaţa veşnică[67] Privin acum în prezent, în jurul nostru, vedem cu uşurină cât de minunată este răbdarea lui Dumnezeu cu lumea de azi. În toate părţile oamenii păcătuiesc, legea divină este călcată în picioare şi Dumnezeu Însuşi este dispreţuit. Este cu adevărat uimitor cum El nu-i loveşte de moarte pe acei care Îl sfidează cu neruşinare. De ce El nu distruge dintr-o dată pe necredinciosul îngâmfat şi blasfematorul obraznic aşa cum a făcut cu Anania şi Safira?  Pentru că omul a fost creat ca o fiinţă liberă iar Dumnezeu vrea ca întoarcerea sa pe calea mântuirii să fie expresia libertăţii omeneşti şi nu rezultatul ueni ameninţări, a unei constrângeri. Cele ce pătimim sunt, aşa cum am mai subliniat,  pentru îndreptarea noastră, pe când atunci, la sfârşitul veacurilor,  vor fi pentru pedepsirea noastră, aşa cum ne lasă să înţelegem şi Sfântul Apostol  Pavel: Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea [68]. Întotdeauna când suntem în postura de a răbda o nedreptate care ni se face, ori un necaz, să ne gândim o clipă la îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Dacă Stăpânul rabdă atât de mult păcatele şi rătăcirile noastre, cum oare nu vom răbda noi încercările la care suntem supuşi, pentru a fi aduşi pe drumul cel drept, pe calea mântuirii?

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, răbdarea necazurilor, suferinţa, este în strânsă legătură cu cununa răsplătirii : cu cât mai mult aurul arde în cuptor, cu atâta se face mai curat; cu cât mai îndelugat şi mai departe pluteşte neguţătorul cu corabia pe mare, cu atâta mai multe mărfuri adună. Şi tu ai acum cea mai grea luptă cu boala şi cu sărăcia. Socoteşte însă, că prin aceasta Lazăr a dobândit mântuirea. Fiindcă el cu atâta răbdare a suferit sărăcia, boala şi părăsirea, de aceea fu luat în sânul lui Avraam. Asa, răbdarea în suferinţă este o faptă bună atât de mare, încât ea chiar şi pe cei mai mari păcătoşi îi slobozeşte de datoria lor cea grea; iar când ea se află la un om mai dinainte drept, ea îi dă cea mai mare siguranţă despre fericirea cea cerească.Pentru cei drepţi răbdarea în suferinţă este o cunună strălucită, care luceşte mai luminat decât soarele; iar celui păcătos ea ii este de ajuns pentru iertarea călcărilor de lege ale sale.[69] Când se află în necazuri, omul vorbeşte urât despre Dumnezeu, neînţelegând pricina din care s-au abătut asupra lui nenorocirile. Dumnezeu ţi-a poruncit ţie să iubeşti încă şi pe vrăjmaşii tăi, dar tu batjocoreşti Insuşi pe Dumnezeu, care te iubeşte. El ţi-a poruncit ţie, ca să vorbeşti bine încă şi de prigonitorii tăi şi să binecuvântezi pe cei ce te clevetesc. Tu însă vorbeşti rău despre Însuşi Dumnezeu, binefăcătorul şi ajutătorul tău cel mai mare, fără ca să fi luat de la Dânsul altceva, decât haruri.[70]

 În cele mai multe cazuri, sărăcia atrage după sine deznădejdea şi hula faţă de Dumnezeu. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur ne aminteşte faptul că nu avem motive temeinice pentru această atitudine a noastră : Uitaţi-vă la Lazăr cel sărac. Chiar cea mai mare sărăcie   n-a putut aduce vreo vătămare sufletului său, n-a putut să-l împingă la cârtire asupra lui Dumnezeu. Ce zic eu, sărăcia? Nici chiar de s-ar aduna toate relele putincioase, n-ar putea zgudui sufletul unui om iubitor de Dumnezeu şi înţelept, nici a-l abate de la fapta cea bună. Martor la aceasta este Lazăr, pe când pe de altă parte îmbuibatului celui moleşit şi dezmierdat nu i-a putut ajuta nici bogăţia sa, nici sănătatea, nici bunul trai cel de-a pururi, nici orice alta.[71]

În toate relele pe care le trăim, cauza trebuie văzută nu la Dumnezeu ci înlăuntrul nostru : De aceea, iubiţilor, nu mai ziceţi, că sărăcia, boala şi primejdia ne silesc a cârti împotriva lui Dumnezeu şi a-L huli! Nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci obrăznicia, nu primejdia, ci lipsa de frica lui Dumnezeu ne îndeamă la huliri.[72]

Citind Cartea lui Iov, omul are predispoziţia să afirme că nu se poate asemăna cu acesta în răbdarea necazurilor. Dar Sfântul Ioan îl avertizează că el trebuie să fie mai mare ca Iov, de vreme ce el a trăit înainte de timpul harului, când viaţa nu era aşa de regulată, harul Sfântului Duh nu se revărsase încă asupra oamenilor, când încă era foarte greu de a birui păcatul, când domnea încă blestemul si moartea avea încă grozăvia sa. Acum însă pentru noi lupta s-a făcut mai uşoară, de când venirea lui Hristos a ridicat toate aceste piedici ale răbdării. De aceea, de când Dumnezeu ne-a dat atât de multe haruri nu mai avem nici o dezvinovăţire, când noi nu ne asemănăm lui Iov întru răbdare.[73]

Biblia este pentru creştini un prilej de întărire în viaţa de zi cu zi. Lectura textelor sacre ne aduce în minte, în suflet, o sumă de exemple vii, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul viilor iar nu al morţilor. Tocmai de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să cumpănim toate acestea şi să purtăm suferinţele noastre cu tărie de suflet şi cu mulţumire lui Dumnezeu, pentru ca şi noi asemenea lui Iov să dobândim cununa cea de biruinţă a răbdării, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnlui nostru Iisus Hristos. [74] Însă dincolo de toate cuvintele ce s-au spus, dincolo de citatele din Sfânta Scriptură, rămâne drumul nostru real, concret, pe care păşim întru mântuirea noastră. Şi, aşa cum spunea un gânditor român, este atâta drum cât s-a făcut, cât s-a parcurs. Pentru fiecare dintre noi contează, în ultimă instanţă etapa concretă pe care am reuşit să o parcurgem pe drumul ce duce la Hristos şi la vieţuirea împreună cu El. Oricât de înălţătoare ar fi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, ele devin cu adevărat importante doar când începem să le trăim.

(va urma)

Dan Iacob


[63] Num. 14:17,18

[64] Romani 9:22

[65] Eclesiast 8:11

[66] Coloseni 3:12

[67] Faptele  Apostolilor 13:46

[68] I Corinteni 11, 32.

[69] Sfântul Ioan Gură de Aur Cuvânt la Duminica a 31-a după cincizecime „Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”.(Luc. XVIII, 39)

[70] Op. cit.

[71] Op. cit.

[72] Sfântul Ioan Gură de Aur Cuvânt la Duminica a 31-a după cincizecime „Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”.(Luc. XVIII, 39)

[73] Op. cit.

[74]  Sfântul Ioan Gură de Aur Cuvânt la Duminica a 31-a după cincizecime „Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”.(Luc. XVIII, 39)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.