Particip la o manifestare Eminescu organizată pentru persoanele de vârsta a treia și la o alta de la liceul particular din Piatra-Neamț. Din nefericire pentru noi, la început de mileniul al III-lea am rătăcit drumul Eminescu. Dar Eminescu este un geniu răbdător; știe că nu vom redeveni noi înșine până când, după oricâte rătăciri, nu îi vom urma cărarea.

În temeiul codrului, cale nu-i, cărare nu-i
Că de-a fost vreodată cale, ea s-a prefăcut în vale
De-i cărare undeva, nu mi-o știe nimenea.

Așa glăsuiește către noi Eminescu. Spre a ne regăsi, trebuie să ajungem la intimitatea cărării, a drumului personal, a drumului cu suflet, cu sufletul nostru. Lumea ne asaltează cu o puzderie de drumuri, care mai de care mai tentante. Dar dacă suntem înțelepți, sau năzuim a fi, trebuie să încercăm să pășim doar pe drumul pe care se regăsește felul nostru de ființă. Altfel ne vom risipi, călcând pe străine căi. Mâine mai am o evocare Eminescu, sâmbătă două și luni una. E bine că începem anul sub semnul lui Eminescu.

Mi s-a confirmat încă odată faptul că tinerii nu știu să recite poezie și că în referatele lor abundă cuvinte căutate, grele, dar fără miez, cuvinte care în loc să-i apropie de Eminescu așază între ei și el un zid. De Eminescu trebuie să ne apropiem ca de fratele nostru înțelept și iubitor, ca de sufletul sufletului nostru. Cred că la Eminescu ajungi cu adevărat la maturitate, după ce ai simțit gustul iubirii, al singurătății, al disperării și al speranței, după ce ți-ai pus marile întrebări ale omului, dar nu este obligatoriu să ajungi la Eminescu, de vreme ce se poate trăi doar cu mâncare, cu căldură, cu micul confort pe care ți l-ai agonisit.

Este adevărat, se poate trăi și fără Eminescu, și fără Blaga, și fără Noica, și fără religie, filosofie ori artă. Se poate, dar mă întreb dacă cineva care trăiește astfel își merită numele de om.

Dan Iacob