Mântuitorul Hristos, modelul desăvârşitei răbdări

Întruparea rămâne marele mister, marea taină, a credinţei creştine. Chenoza este acţiunea prin care Fiul lui Dumnezeu s-a coborât până la nivelul condiţiei umane, a luat trup de om şi s-a smerit până la suferinţă şi moarte. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Auzind că s-a deşertat, să nu socoteşti vreo schimbare, prefacere sau nimicire a unei firi, ci rămânând ceea ce era, a luat ceea ce nu era, şi întrupându-se a rămas Dumnezeu.[33]

Coborând la nivelul omului, Fiul lui Dumnezeu a trăit îndelunga răbdare faţă de cei din jurul lui, cărora le deschidea poarta către Împărăţie şi faţă de suferinţele şi batjocoririle la care a fost supus în Săptămâna Patimilor. De aceea, deşi mesajul Evangheliei este unul al bucuriei,iar bucuria este chipul lui Dumnezeu în noi, răbdarea, îndelunga răbdare şi răbdarea necazurilor sunt dominantele ultimelor zile din viaţa pământească a Mântuitorului. Şi aceasta pentru că Învierea nu era cu putinţă fără boldul morţii, iar trupul tânăr al Mântuitorului nu putea fi dat morţii decât prin omor. Timpul de propovăduire a fost expresia bucuriei, a liniştei, a revărsării iubirii divine asupra Creaţiei. Dar a venit şi Săptămâna Patimilor, a trădării, a vinderii, a întunericului. Totul s-a petrecut cu îngăduinţă de sus, cu voia Tatălui şi cu încuviinţarea Fiului. Lucrând în acelaşi timp ca un om, El nu lăsa ca Divinitatea să stea ascunsă în El.[34] Şi totuşi, asumând până la capăt omenitatea noastră, El a trăit pe cruce părăsirea de către  Dumnezeu. În acest strigăt al Lui ne recunoaştem cu toţii când suntem încovoiaţi sub povara necazurilor, a situaţiilor limită, dar credinţa în Înviere ne ajută de fiecare dată să ieşim la lumină.

Nu se poate vorbi de răbdare în cazul Mântuitorului Hristos decât în momentul în care acceptăm chenoza, dubla Sa natură – umană şi divină – taina acestei uniri ipostatice. Dacă Iisus Hristos nu este decât om, El nu este decât un obiect de admiraţie, un binefăcător însemnat de umanitate, foarte presus faţă de ceilalţi fără îndoială, dar nestrăbătând frontierele neantului omenesc. Dacă Iisus Hristos nu este decât Dumnezeu, El n-a putut trăi ca noi, să devină frate îm mijlocul fraţilor Săi; El n-a putut să-şi dea lacrimile Sale şi sângele Său pentru mântuirea lumii. El rămâne Dumnezeu în îndepărtatul infinit al măreţiei Sale supreme. Noi nu mai avem mijlocitor între Dumnezeu şi noi. De asemenea chiar cu aceeaşi grijă şi cu aceeaşi stăruinţă cu care El făcea să apară deodată dumnezeirea Sa, Iisus Hristos îşi arăta şi făcea simţită realitatea naturii Sale omeneşti. [35]

Obiecţiei aduse de greci împotriva posibilităţii unirii a două naturi sau substanţe diferite într-o existenţă unică şi unitară, teologia Sfinţilor Părinţi şi a Sinoadelor Ecumenice răspunde: Această posibilitate există în ceea ce priveşte pe Dumnezeu şi pe om, deoarece atât dumnezeirea cât şi omenitatea au un mod comun de existenţă, care este persoana. Persoana precede fiinţa, ea ipostasiază fiinţa , o face ipostas, adică existenţă concretă.[36] Persoana istorică a Mântuitorului Hristos este o individualitate umană ca toate celelalte individualităţi în starea lor de după cădere, adică o individualitate ce ocupă un loc în spaţiu, trecătoare. Numai pentru câteva clipe, pe Tabor, Mântuitorul Hristos a descoperit consecinţa reală a unirii lui Dumnezeu cu omul – transfigurarea omului în slavă. Deşertarea de dumnezeire în persoana Mântuitorului este rodul libertăţii personale dumnezeieşti, al libertăţii Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Celui întrupat. Liber de orice determinare a Fiinţei sau a Naturii, Dumnezeu poate să ipostasieze în Persoana Sa nu numai propria Sa existenţă ( Fiinţa sau Natura Sa) ci şi existenţa omului, fiinţa omului. Ipostasiind în acelaşi timp cele două firi    într-un singur ipostas personal, păstrează însuşirile naturale ale fiecăruia, fără a Se supune niciunei necesităţi de realizare existenţială a acestor însuşiri. Aşa se şi explică faptul că poate să Se golească de slava dumnezeirii Sale, sau poate anula greutatea umanităţii Sale materiale, când merge pe apă ca pe uscat. Dacă numai Persoana  este aceea care ipostasiază fiinţa, atunci nicio necesitate a firii – dumnezeieşti sau omeneşti- nu o precede în aşa fel încât să limiteze manifestarea existenţială a libertăţii personale. [37]

Tema  chenozei este vastă şi despre ea s-au scris tomuri întregi. În aceste rânduri am dorit să o schiţăm pentru a putea înţelege fundamentul solid pe care este aşezată concepţia noastră creştin ortodoxă despre Mântuitorul Hristos, ştiut fiind faptul că modul în care îl percepi pe Mântuitorul influenţează întreaga viziune despre viaţa şi activitatea Lui, despre rolul pe care l-a avut şi îl are în salvarea oamenilor. Nu putem înţelege cu adevărat tema răbdării şi sensul duhovnicesc al răbdării necazurilor dacă nu limpezim mai întâi statura unică a Fiului lui Dumnezeu coborât în trup de rob. Creştinismul nu este o morală, morale pot fi multe, el este un nou mod de a fi adus în lume de întemeietorul său – Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, fără a înţelege deplin, cu mintea-inimă, viaţa şi mesajul Lui, nu putem înţelege nici paşii pe care trebuie să-i facem pentru a intra în Împărăţie.

(va urma)

Dan Iacob

[33] Sfântul Ioan Gură de Aur  Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 122

[34] Sfântul Ioan Gură de Aur Comentar la Evanghelia de la Ioan , omilia XXXI, I, p. 145

[35] Sfântul Ioan Gură de Aur Bogăţiile oratorice , p. 53

[36] Christos Yannaras Abecedar al credinţei, p 118

[37] Op. cit. p. 119