Atlas de sunete fundamentale: Biblia si fantomele sale

bibleDidier Dumas  (1943- 2010) a fost un important psihanalist (continuând linia teoretică deschisă de Françoise Dolto) şi scriitor francez. S-a ocupat şi cu acupunctura şi neoşamanismul.  În conformitate cu cercetările pe care le-a făcut, fiind unul din pionierii abordării pe generaţii a problemelor psihiatrice, el ajunge să afirme că  este nevoie de trei generaţii pentru a crea un psihopat. Concluziile sale sunt şi rezultatul practicii, ca terapeut,  într-un spital pentru  copii psihopaţi. Dintre cărţile sale aminitim: Îngerul şi Fantoma. (1985), Barbaţii şi  sexualitatea (1990), Fără tată, fără a vorbi. Locul tatălui în echilibrul copilului (1999),  Biblia şi fantome sale, Paris (2001), Dar dacă noi încă nu am înţeles sexualitatea? (2004).

Didier Dumas  a năzuit, folosind ce s-a scris în ultimul secol despre psihoză şi nevroză, să ajute sexualitatea occidentală să se maturizeze, oferind o alternativă spirituală materialismului care n-a reuşit să explice cum ajunge copilul să înţeleagă sexualitatea şi moartea. Utilizând conceptul de „fantoma“, elaborat de Nicolas Abraham şi Maria Torok, si pe cel de „proces originar“, propus de Piera Aulagnier, Didier Dumas îşi fundamentează abordarea în cunoaşterea limbajului, a corpului şi a rezonanţei lor transgeneraţionale; taoiştii chinezi măsurau destinul pe durata a noua generaţii, iar Biblia pe durata a trei-patru. El propune astfel o nouă abordare a mitologiei biblice, mai precis a primelor unsprezece capitole ale Genezei  (de la Facere, la Turnul Babel, de la Adam la Noe), în viziunea sa Biblia constituind fundamentul patriarhatului transgeneraţional. Asemenea creării omului de către Dumnezeu, zămislirea unui copil este neapărat dublă, mentală şi corporală, materială şi imaterială, conceperea imaterială a copilului fiind tot atât de fundamentală ca şi conceperea materială. Pentru că, aşa cum psihanaliza demonstrează continuu, cuvintele şi fantasmele cu care ne-au conceput părinţii noştri ne marchează mai mult în ceea ce suntem decât actul sexual în care şi-au materializat ei această dorinţă. (op. cit. p. 62).

Şarpele este o divinitate intermediară a Edenului, această grădină a desfătărilor, suspendată între Cer şi Pământ.  Divulgându-i femeii secretele vieţii, el o iniţiază într-o capacitate tipic feminină, aceea de a-l mobiliza pe bărbat. (op. cit. p. 70).

Sexualitatea este prezentată în acest mit ca fiind poarta către cunoaştere (op. cit. p. 72).

Copilul îşi cunoaşte mama deschizându-se în faţa sânului ei care îl penetrază. Şi cum dorinţa carnală se constituie după acest model, a cunoaşte persoana iubită înseamnă, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie, a se lăsa pătruns de ceea ce vine dinspre ea. Erotismul se bazează pe o cunoaştere care, în noi, este proprie bebeluşului; ea se dezvăluie însă doar făcând dragoste, pentru că, până în momentul acela, a rămas necunoascută, uitată sau inconştientă. Neascultarea le permite (lui Adam şi Evei) să se elibereze de dependenţa infantilă faţă de Dumnezeu.

La  baza tulburărilor copiilor stau propriile tulburări.

Biblia consideră că tulburările minţii au drept primă cauză absenţa cuvintelor referitoare la sex şi la moarte, prin care părinţii şi-au conceput şi crescut copilul. Identificându-se cu părinţii, copilul alege, în mod inconştient, identificarea care-l avantajează cel mai mult.

Există numeroase cazuri în care, pentru a înţelege originea unei tulburări, este necesar să ne întoarcem în timp cu mai mult de patru generaţii.

Copii autişti se află aici pentru a face dovada impasurilor noastre, a greşelilor noastre în sens biblic al cuvântului, a neputinţei noastre de a ne asuma ca fiinţe ale limbajului. Şi, atunci când această neputinţă de a vorbi se referă la sex şi la moarte, aşa cum o enunţă Biblia, în mod incontestabil ea va avea efecte nefaste care vor dăinui de-a lungul a cel puţin trei sau patru generaţii. (op.cit. p. 121).

În istoria lui Cain şi lui Abel, Biblia ilustrează ce anume li se întâmplă copiilor psihotici, arătând că un copil care a fost conceput în afara limbajului şi numai în inconştientul părinţilor nu se poate încarna corect în existenţa sa psihică.

Contrar a ceea ce lasă să se înţeleagă traducerile religioase, „El-Dumnezeii” nu declanşează Potopul ca să-i pedepsească pe oameni pentru depravarea în care i-ar fi cufundat descoperirea sexualităţii. El face acest lucru pentru a-i proteja de capcana pe care ajunge să o reprezinte corpul când ei îl percep ca fiind unica lor realitate şi când, uitându-şi originea divină, oamenii riscă, asemenea lui Cain, să se piardă în vicisitudinile acestei periculoase aventuri pe care o constituie incarnarea, fără a mai putea să regăsească vreodată calea Cerească. (op. cit. p. 138).

 Dan D. Iacob

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.