Cartile care ne fac oameni: Nebunia de a gândi cu mintea ta – Gabriel Liiceanu

liiceanu-nebunia-de-a-gandi-cu-mintea-taAbia după vârsta de şaizeci de ani, nota într-un rând filosoful Constantin Noica, îţi dai măsura în filozofie, pentru că filosofia este o alergare de cursă lungă, în timpul căreia acumulările joacă un rol foarte important. Născut în anul 1942, Gabriel Liiceanu a împlinit şaizeci de ani în anul 2002 şi dacă ne uităm în biografia sa observăm că în acel an el a publicat cartea Uşa interzisă, urmată de paisprezece cărţi, cea mai recentă, apărută în acest an, purtând titlul Nebunia de a gândi cu mintea ta. Scrisă în jurul vârstei de şaptezeci şi patru de ani, cartea reuneşte teme de care filosoful s-a lăsat locuit de-a lungul vieţii, năzuind să le dea limpezimea ultimă.

De la Noica, mărturiseşte Gabriel Liiceanu, am vrut să învăţ să gândesc, să acced la nebunia de a gândi pe cont propriu. Dar ce înseamnă a gândi, se întreabă el? Filosofia aboleşte zeii homerici, afirmă Hanah Arendt, şi Fiinţa devine (acum) adevărata divinitate.

Noi, oamenii, observă Liiceanu, gândim – şi grecii din cetăţile Greciei antice nu făceau defel excepţie  – cu gândurile tuturor, cu gândurile tradiţiei sau ale opiniei publice. Dar, continuă filosoful, din când în când, foarte rar, apar oameni care nu pot trăi fără să-şi pună pe cont propriu problema complicată a lui a înţelege lumea în care au fost aruncaţi. Aşa au fost, la noi, Vasile Conta, Lucian Blaga, Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Mircea Florian, spre a nu da decât câteva nume de filosofi.

Iar Gabriel Liiceanu încearcă să ajungă, după atâţia ani (Jurnalul de la Păltiniş apărea în 1983) la înţelesurile însoţirii sale şi a câtorva prieteni (între care amintim pe Andrei Pleşu, Vasile Dem. Zamfirescu, Sorin Vieru) cu filosoful Constantin Noica.

Nu cine eşti interesează, nota Noica, ci care-ţi este sinele. Căci sinele tău e mai vast decât tine şi adevărul tău devine, într-un sens, dezminţirea ta.

Şi iată-ne ajunşi, afirmă Liiceanu, la marota vieţii lui Noica, la educaţie şi cultură. Cum să facem, aşadar, să nu lăsăm viaţa să se rezume la “puţinătatea eului”, cum să facem să ne mântuim prin deschiderea către sine şi, astfel, să ne dăm un destin?

Tot ce trebuie să facem spre a ne mântui, spre a ieşi din puţinătatea eului, este să ne punem eul în condiţia de primitor al spiritului lumii ca spirit al culturii. Dialogului sacru de tip augustinian cu sinele propriu (fă-i loc în tine lui Dumnezeu!), i-a luat acum locul dialogul laic cu sinele propriu (fă loc în tine acumulărilor culturii!). Toată viaţa lui Noica şi toată esenţa paideei sale au ţinut de această  descindere în sine, de această coborâre laică în “pivniţele” sale, unde are loc bacanala neîntreruptă a culturii.

Iar finalitatea culturii este iluminarea minţii proprii înţeleasă ca ieşire din minoratul gândirii: omul trebuie să se slujească de inteligenţa sa “fără a fi îndrumat de altul”. Dar, observă Liiceanu,  libertatea gândirii tale se obţine prin supunerea prealabilă la gândirea liberă a unui maestru. (…) Retrăgându-se la Păltiniş, Noica nu era singur. Se dusese la întâlnirea cu predecesorii săi pentru ca, astfel, să poată da de urma gândului propriu. Gândul propriu, “ ideea ta“, era aşadar pentru Noica taina finală a vieţii. A da un sens vieţii înseamnă tocmai a o înfrunta cu un gând care e al tău  şi numai al tău, a o cuprinde şi a o tălmăci în el. (…) Ai rătăcit, spune Noica, “pe la toate şcolile pentru a afla ce ai în pivniţele tale”. Iar acum a venit momentul “să ieşi din pătimirea, altminteri binecuvântată, a culturii”, spre a intra în gândul tău. De la acest nivel filosofia e mai mult decât cunoaştere, este leac şi mântuire prin împlântarea spiritului în materia amorfă a evenimentelor vieţii. Iar cu verticala “gîndului propriu”, Noica se a aşază în punctul opus “devenirii întru deveniere”, se aşază în “devenirea întru fiinţă”.

Există o familie nespus de mică, aceea a reformatorilor omenirii, din care fac parte, de exemplu, Socrate şi Iisus, iar în cultura noastră, crede Gabriel Liiceanu, Constantin Noica. Reformatorul omenirii nu este neapărat un personaj religios, deşi reforma cu care vine în lume este însoţită uneori de un gir divin. (…)

La Noica, adâncul din noi se opreşte la nivelul culturii. Ea nu-şi caută justificările în ceva mai adânc decât ea. Altfel spus, cultura nu bate până la stratul ultim pe care se poate edifica o omenire  purificată, o “rasă” mai bună de oameni.

Spre sfârşitul cărţii  Gabriel Liiceanu trece în revistă premisele naşterii Occidentului, dar şi dereglările contemporane în raport cu subminarea cestor premise. Merită să repetăm la nesfârşit că Occidentul este singura civilizaţie din istorie care a reuşit să execute cu succes ritul de trecere de la un spaţiu religios fondator la unul laic intens creator. Ieşirea din religie simultan cu păstrarea premiselor ei morale a fost marea reuşită a Occidentului. Aceste răspunsuri sunt astăzi abolite de istoria corectitudinii politice universitare a  ultimelor cinci decenii. (…) Corectitudinea politică este refugiul intelectualilor de stânga care, în anii ’90, s-au pomenit orfani odată cu prăbuşirea comunismului. Ea este un surogat al ideologiei comuniste, forma ei “paşnică”  de a constrânge şi teroriza. Se regăsesc în ea toate temele preferate ale acestei ideologii: tema egalitarismului, ura faţă de elite, ura faţă de tradiţie, ura faţă de “cultura burgheză” şi, până la urmă, ura împotriva a ceea ce o contrazice în esenţa ei, adică ura împotriva gândirii pe cont propriu. (…)

Cel mai greu lucru pare să fie împlinirea dezideratului kantian: ieşirea din minoratul gândirii. Dar cum devii major? A ajunge la “mintea proprie” este pesemne travaliul cel mai greu pe care-l cere viaţa de la noi.

Dar reformatorii omenirii (sfinţii, martirii şi eroii), cei care reuşesc să trăiască un legato între gând şi purtare, se numără pe degete, noi, ceilalţi, trăind în compromis, scuzându-ne cu formula cel mai des folosită: “Oameni suntem!”. Dar atunci, se întreagă Gabriel Liiceanu, la ce bun sfinţii, martirii şi eroii, dacă ei nu pot transforma în regulă exemplul vieţii lor? Ei sunt, spune filosoful, catalizatori ai dialogului cu noi, declanşatori ai acelui disconfort interior care nu ne dă voie să trăim împăcaţi cu lenea noastră morală. Fără aceste figuri umane ieşite din scara umanului (Socrate, Iisus, Buddha, Confucius, Moise), viaţa ar fi lipsită de puncte orientative şi, etic vorbind, nespus de săracă. Ei ne dau măsura.

“Dar ce periculos şi dificil e să iei în serios încercarea de a afla ce e cu tine!”, îşi încheie Gabriel Liiceanu cartea, citând un gând al lui Alexandru Dragomir, de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta o sută de ani şi memoriei căruia îi este dedicat volumul la care am făcut referire în aceste rânduri. Cartea aceasta a lui Gabriel Liiceanu mi se pare cea mai profundă dintre cărţile scrise de el după împlinirea vârstei de şaizeci de ani.

Din ea se desprinde clar miza filosofiei, a vieţuirii în mările calde ale culturii, cu năzuinţa de a ajunge la performanţa de a gândi cu mintea ta lumea şi omul: punând între paranteze revelaţia divină (Vechiul şi Noul Testament), filosofia este, până la urmă, povestea omului care, ajutat de lungul şir al filosofilor, de la Socrate, Platon şi Aristotel, la Martin Heidegger,  ajunge la gândul propriu, la ideea sa, în stare să contureze o viziune originală despre lume şi om. Dar vremea sistemelor de filozofie a trecut, Constantin Noica fiind considerat ultimul filosof de sistem din istoria filosofiei europene, singura care a cunoscut, ca să folosim tot o sintagmă a lui Constantin Noica, “miracolul grec” şi “miracolul german”, cele două paradigme prin care a fost privită lumea şi omul, dincolo de textele revelate.  Filosofia aboleşte zeii homerici, afirmă Hanah Arendt, şi Fiinţa devine (acum) adevărata divinitate.   Dar filosofia a abolit, odată cu ieşirea din Evul Mediu, şi pe Dumnezeu cel Unu ca fiinţă şi întreit ca persoană (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), tema fiinţei, redescoperită şi pusă pe tapet de Martin Heidegger, nemaiavând atingere cu divinul.

Aflat, în anul 1971, la Piatra Neamţ împreună cu Sandala Stolojan, după un periplu pe la mănăstirile din Bucovina, Constantin Noica asistă la constatarea acesteia: Şi totuşi, tu care ai vibrat în faţa mănăstirilor, tu nu eşti credincios. În ce speri? Către ce trimiţi? «Credinţa este optarea într-o direcţie care te hotărăşte, te defineşte, te condiţionează… Filosofia este disponibilitate, cu riscul de a rămâne în felul acesta neeficace». «Tu ce faci cu filosofia ta?». «Moşesc, pun pe lume fapte, idei, oameni. Acesta este rolul meu – aşa am conceput eu rolul meu filosofic. Un rol de punere în discuţie – cu tot neîmplinitul pe care îl implică. De unde, poate, nesatisfacţia – poate funciarul eşec al filosofiei – eşec indispensabil însă».

Asta a ajuns să facă şi Gabriel Liiceanu, prin cărţile sale: să moşească, să pună pe lume fapte, idei, oameni. Şi nu este puţin lucru, într-o Europă copleşită, pe zi ce trece,  de corectitudinea politică ce tinde să niveleze totul, pedalând pe tema egalitarismului, ura faţă de elite, ura faţă de tradiţie, ura faţă de “cultura burgheză” şi, până la urmă, ura împotriva a ceea ce o contrazice în esenţa ei, adică ura împotriva gândirii pe cont propriu.

Într-o cultură ca a noastră, în care accentul cade, firesc, pe traducerea autorilor importanţi ai planetei, o cartea ca aceea a lui Gabriel Liiceanu îţi dă sentimentul reconfortant că lucrurile esenţiale pot fi spuse şi din aşezarea trăirii şi gândirii româneşti, că un filosof precum Constantin Noica ori Alexandru Dragomir se ridică la nivelul oricărui mare gânditor european al secolului XX şi că prin medierea cărţilor discipolilor lor, în cazul acesta ale lui Gabriel Liiceanu, paradigma de gândire conturată de ei este ţinută vie, întru pragul suprem, acela al nebuniei de a gândi cu mintea ta.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.