Jurnalul unui bibliotecar: Noul mister…

agoraSe vorbește adesea despre puterea cuvântului. Zilele trecute am terminat de citit cartea lui François Brune, Noul mister al Vaticanului, în care este discutată ipoteza că părintele Pellegrino Ernetii ar fi reușit să construiască un aparat cu ajutorul căruia putea vizualiza, pe ecranul unui monitor, imagini din trecutul umanității, dar nu doar imagini statice, asemenea unor fotografii, ci secvențe dinamice, ca și când, prin fața ochilor s-ar derula un film artistic. Aparatul a fost numit cronovizor, el fiind pus la punct la mijlocul anilor ‚ 50 ai secolului trecut. Imaginile captate erau holograme, în alb negru, cu sonor. Se putea alege un personaj pe care doritorul dorea să-l urmărească și, bineînțeles, a fost ales Iisus.

Am încercat să ne întoarcem și mai mult în timp, până la ultima Cină. Aici am reușit! Și din acel moment nu l-am mai părăsit. Era în anul 36 era noastră, iar acele scene au fost captate în zilele de 12 și 14 ianuarie 1956. Am văzut totul: agonia de pe Măgura Măslinilor, trădarea lui Iuda, procesul, Calvarul. Iisus era deja desfigurat când a fost adus în fața lui Pilat. Am urmărit urcarea pe Golgota, Drumul Crucii. Însă perioada medievală a deformat întrucâtva evenimentele, adăugând și episoade noi. Hristos nu a căzut niciodată, de altfel nici nu purta întreaga cruce. Ar fi fost mult prea grea. Nu ducea decât bara orizontală pe umăr, așa-numitul „patibulum”. Picioarele îi erau legate de ale celorlalți doi condamnați care au fost crucificați odată cu el. Era complet desfigurat, repetă părintele Ernetti. În urma flagelării carnea îi fusese sfâșiată. În unele porțiuni se vedea chiar osul. Dar cum, conform legii romane, condamnatul trebuia să ajungă viu la locul execuției, soldații i-au cerut unui om din mulțime, zis Simon, din Cirene, să-l ajute. (…)

Ajuns pe Golgota, Hristos îi privește pe toți cei care îl înconjoară și îi aruncă insulte. Se petrece atunci același lucru ca pe Muntele Măslinilor. Toată făptura celui chinuit emană o asemenea măreție încât toți cei prezenți, evrei, greci, romani, se trag înapoi în fața lui, se înghesuie unul în altul și în cele din urmă se prăbușesc la pământ. Rămân în picioare doar Maria (mama lui Hristos), Ioan și celelalte două Marii. Lângă cruce, nici maria, mama Lui, nici Sfântul Ioan nu plâng. Celelalte două Marii plâng. Deci Maria (mama) nu era „lacrimosa”.

Există câteva cuvinte care nu au fost reținute în Evanghelii. De exemplu, la un moment dat, Hristos a spus: „Aceasta este ora voastră”. Aflat răstignit pe cruce, spune ceva care sună cam așa: „Acum sunt proslăvit, îi voi atrage pe toți la mine.” Cuvintele rostite de Hristos pe cruce reproduse de Evanghelii sunt exacte. De fiecare dată când vorbește El privește în jurul lui și, atunci, toți tac. Chipul Lui exprimă durerea dar rămâne nobil, hieratic.

Când El spune: „Mi-e sete!” de pildă, evreii l-au înțeles greșit, crezând că dorește să bea. El se referea însă la o sete spirituală. Chiar spusese: „îi voi atrage pe toți la mine.” Se gândea la setea față de sufletele noastre. De asemenea, când îi spune tâlharului cel milos: „Adevăr îți spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai”, eu am înțeles că Raiul despre care vorbea era El însuși.

Ați văzut și Învierea?

Da! Însă este ceva foarte greu de descris. Era ca o siluetă, o formă zărită printr-o placă subțirea de alabastru iluminat, sau printr-un cristal… Încetul cu încetul am văzut apoi tot restul vieții lui Hristos, aparițiile sale după Înviere…[1]

Tot pe cronovizor se povestește scena prinderii lui Iisus de pe Multele Măslinilor. Când, întrebat de un soldat roman, dacă el este Iisus, la răspunsul Lui: Eu sunt!, toți cei prezenți au căzut la pământ. Iată adevărata putere a Cuvântului! Mântuitorul Hristos avea, așa cum ne relatează Evangheliile, cuvânt cu puterea multă, Cuvântul care potolea furtuna pe mare, învia morții, preschimba apa în vin, ierta păcatele, vindeca de boli. Noi, simpli oameni, rostim tot felul de cuvinte care, din păcate, nu fac decât să-i amăgească pe ceilalți, să-i manipuleze, să ascundă adevărul și, mai mult, să-și bată joc de adevăr.

Dan Iacob


[1] François Brune, Noul mister al Vaticanului, Editura Artemis, București, 2003, pp. 21 – 22.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.