Tema necazurilor si a asumarii lor, în opera Sfântului Ioan Gura de Aur: (3) Despre rabdare si necazuri

Despre răbdare şi necazuri

În Dicţionarul Limbii Române moderne  găsim următoarea definiţie: Faptul de a răbda; capacitatea firească de a suporta greutăţi şi neplăceri fizice sau morale; putere de a aştepta în linişte desfăşurarea anumitor evenimente.[16] Dar viaţa omului transcende definiţiile, iar religia creştină are o viziune mult mai nuanţată despre răbdare. Cei care au călcat pragul chiliei părintelui Cleopa de la mănăstirea Sihăstria din Munţii Neamţului, ori i-au citit opera, sunt obişnuiţi cu felul în care punea el acentul, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Biserici, pe răbdare. În faţa câte unui grup de creştini ce aşteptau un cuvânt de folos, îl auzeai strigând, în timp ce bătea tactul cu mâna pe masă: Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare iar când nu mai poţi o iei de la capăt cu răbdare, răbdare, răbdare. Şi asta nu până la prăşit, ci până la sfârşit. Pe drumul anevoios al zidirii de sine întru lumina Mântuitorului Hristos, fără răbdare nu poţi face prea mulţi paşi. Cuceririle duhovniceşti sunt lesne de pierdut şi, de fiecare dată trebuie să iei totul de la capăt. Sunt pline vieţile sfinţilor de istorisiri despre răbdare.  Răbdarea, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este o virtute minunată, care scapă sufletul de aceste valuri ale mării furtunoase a duhurilor rele. [17] Se ştie că Sfântul Ioan a purtat o bogată corespondenţă pe vremea când era în exil. În aceste epistole el întăreşte pe Sfânta Olimpiada şi pe cei rămaşi credincioşi, vorbindu-le adesea despre răbdare. Ştii bine că nimic nu egalează răbdarea, care este regina virtuţilor, temelia faptelor bune, portul cel neînviforat, pacea în războaie, seninul în vijelie, siguranţa în uneltiri, care-l face pe cel pe care o realizează mai tare decât diamantul şi pe care nu o vor putea vătăma nici armele puse în mişcare, nici armatele puse în linie de bătaie, nici maşinile de război aduse, nici săgeţile, nici lăncile, nici înseşi armatele demonilor, nici falangele întunecoase ale puterilor potrivnice. [18] Dar răbdarea nu ţine doar de puterile noastre omeneşti. Răbdarea necazurilor ţine şi de o şocuire a harului lui Dumnezeu. Această virtute, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, se formează şi creşte în noi, atunci când cuvântul lui Dumnezeu şi-a înfipt rădăcinile în inima noastră; şi, la fel ca şi vântul care cu  toată violenţa şi furia sa, nu poate răsturna un copac care are rădăcinile adânc înfipte în pământ, aşa nimeni nu va putea răsturna un suflet pe care frica l-a legat strâns de Dumnezeu.

Căci, a fi ţintuit, este mult mai tare decât a fi înrădăcinat. [19]  Având răbdare de la Dumnezeu, atunci ni se deschide şi orizontul nădejdii Lui. Amândouă acestea – răbdarea şi nădejdea – se sprijină una pe alta şi la un loc vin din Scripturi.[20] De obicei oamenii îşi pierd răbdarea pentru că judecă lucrurile după mintea lor, din aşezarea intereselor lor . Ori, ne atrage atenţia Sfântul Ioan, trebuie să încercăm a vedea lucrurile din aşezarea lui Dumnezeu. Iubiţilor, toate să le răbdăm cu mulţumire; şi sărăcie, şi orice de acest fel, căci adevăratele nostre interese numai El le ştie.[21] Răbdarea ocupă un loc important în omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur . Fără ea drumul creştinului prin această lume a încercărilor, a durerii, a ispitelor nu poate fi dus; cei îndelung răbdători şi milostivi sunt adesea ispitiţi de a cădea în mândrie, dar, ne atenţionează Sfântul Ioan Gură de Aur, dragostea doboară şi această răutate.[22]

Referitor la noţiunea de necaz, în Dicţionarul Limbii Române moderne  găsim următoarele definiţii: 1.Necaz-supărare, amărăciune, suferinţă.La necaz-în momente de supărare;într-un moment critic, în primejdie.Neajuns, neplăcere, impas. 2.Mânie, furie, ciudă, pică. Local, prepoziţia „În necazul (cuiva )”-cu intenţia de a supăra (pe cineva).
Expresia „A avea necaz (pe cineva )”- a fi supărat (pe cineva ), a purta (cuiva ) pică.
„A-i fi (cuiva ) necaz”- a-i fi ciudă , a-i părea rău (de ceva ).
„A (-i ) face (cuiva ) în necaz – a supăra (pe cineva ) intenţionat.
[23]
Noţiunea de necaz se leagă cel mai mult de supărare, suferinţă, primejdie, necazul neputând fi atribuit decât persoanei umane, care-l conştientizează şi care îl simte în toată plinătatea lui. Filosofia, morala, etica au încercat de-a lungul timpului să înţeleagă noţiune de necaz şi să contureze viziuni pentru a-l ajuta pe om să lupte cu el. Dar adevărata rezolvare a problemei ne-a dat-o Mântuitorul Hristos, întreaga Sfântă Scriptură fiind o carte de pedagogie a răbdării necazurilor.

Începând cu Cartea lui Iov, care istoriseşte viaţa unui om ce s-a făcut pildă de răbdare , Sfânta Scriptură este înţesată cu îndemnuri la răbdarea necazurilor.În Vechiul Testament la II Paralipomena 1, 5, 7, se spune: Dar voi înstăriţi-vă şi să nu vă obosească mâinile, pentru că veţi avea plată pentru faptele voastre!Mai departe , la Pilde 14,14 Dumnezeu încurajează prin gura lui Solomon: Nelegitimul se va sătura de căile sale şi omul bun de roadele sale, îndemnându-ne la răbdare , apoi, la 18, 20: Din rodul gurii omului se satură pântecele lui; din ceea ce dă buzele lui se îndestulează îndemnându-ne la muncă. La Isaia 3,10, se spune: Fericit omul drept, că el va mânca din rodul lucrurilor lui” îndemnându-ne mintea la răsplata de dincolo. Mai departe la 11,4: Ci va judeca pe cei săraci întru dreptate şi după lege va mustra pe sărmanii din ţară.Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui îl va omorâ pe cel fară de lege , înfricoşându-ne la răbdare cu frica de pedepse.Apoi la 58, 8 , ne arată răsplata răbdării: Atunci lumina te va răsari ca zorile şi tamăduirea sa se va grăbi.Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. La Daniel 12,12: Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la o mie trei sute trei zeci şi cinci de zile.La Înţelepciunea lui Solomon 2,12 se spune : Să vânăm pe cel drept , fiindcă ne stinghereşte şi se impotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi în copilărie, arătând ura duşmanilor (diavolilor şi oamenilor răi) împotriva dreptului ce rabdă necazurile.

Psalmii sunt plini de mângâieri pentru răbdare.Astfel în psalmul 36, se spune: Şi va scoate ca lumina dreptatea şi va judeca ca lumina de amiază arătând rasplata de dincolo a răbdării, iar Psalmul 71,4 continuă: Judeca-va pe săracii poporului şi va milui pe fiii săracilor şi va umili pe clevetitori, arătând că cei ce au fost săraci sau clevetiţi sau în orice fel prigoniţi vor avea milă de Domnul.

În Noul Testament, Mântuitorul spune direct că răbdarea necazurilor e cheia mântuirii.Astfel la Matei 10,22 El afirmă: Şi veţi fi măriţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela va mântui, sfinţii Evangheliţi punând tocmai în evidenţă importanţa virtuţii răbdării. La Luca 21, 19 Mântuitorul spune : Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.Mântuitorul spune cu alte cuvinte acelasi lucru. Oare de ce subliniază Mântuitorul necesitatea răbdării necazurilor? Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să înţelegem atitudinea faţă de lume a spiritualităţii creştine.

Pentru spiritualitatea creştin ortodoxă, atitudinea faţă de lume şi faţă de lucrurile ce o compun este fundamentală în planul mântuirii şi al eshatologiei.Un prim pericol, urmare a păcatului originar, îl constituie acela de a înţelege creaţia deformat, ca sursă de provocare a plăcerii, ceea ce o aruncă într-o existenţă paranaturală, făcând din ea o cale spre iad. Contemplată însă în raţiunile ei divine, duhovniceşti, ea devine o adevărată arenă sau stadion, cum o numesc Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului ortodox, loc de exersare a puterilor spirituale superioare, o cale spre rai, un drum spre îndumnezeire şi spre unirea cu Dumnezeu-Iubire. Învăţătura creştină nu priveşte doar aspectul exterior al lumii şi nici nu o consideră un simplu cadru sau mediu al vieţii raţionale, ci îi acordă acesteia o înaltă valoare educativă şi soteriologică. Lumea, în învăţătura creştină, este drum sau cale spre desăvârşire. Alături de om şi prin el, ea este chemată să participe la viaţa duhovnicească, să fie restaurată şi recapitulată ontologic, mântuită, să pătimească îndumnezeirea. Deşi vorbeşte uneori, în sens negativ despre lume, sensul pe care îl dă acesteia spiritualitatea ortodoxă este pozitiv, lumea fiind chemată să devină un laborator al desăvârşirii şi sfinţeniei, pentru că îşi descoperă adevăratul rol şi adevărata semnificaţie doar în legătură cu omul şi acesta, nu în starea de cădere, ci în aceea de restaurare.

Creaţia are un rol fundamental, este indispensabilă omului, nu doar din punct de vedere fizic, material, ci şi spiritual. Ea este locul, mediul în care omul îşi lucrează mântuirea, urcându-i variatele trepte, pe calea raţiunilor lucrurilor, deci este absolut necesară desăvârşirii omeneşti, după cum nici ea nu-şi dobândeşte adevăratul ei sens decât în legătură cu omul, cel care o mântuieşte. Tot astfel, mântuirea nu se obţine în izolare, ci în cadrul cosmic. Mântuindu-se pe sine, omul înalţă lumea la treapta de materie înduhovnicită şi ridicând lumea, se exersează duhovniceşte pe sine.

Teologia necazurilor îmbracă două aspecte: ispitele din partea poftelor şi încercările prin dureri şi necazuri. Ambele noţiuni, de ispită şi încercare, sunt redate prin grecescul peirasmós. Asociem necazul cu întristarea, cu judecata divină, cu părăsirea (pedagogică sau lepădarea) omului de către Dumnezeu, dar, poate, niciodată cu “darul”. Ori teologia necazurilor, fără o teologie a darului şi a harului primit sau refuzat, a recunoştinţei sau nemulţumirii şi uitării ce le acompaniază, nu poate fi înţeleasă. Nu poate fi alcătuit un inventar complet al ispitelor şi încercărilor care se abat asupra noastră. Sfântul Ioan Gură de Aur enumera în epistolele Către Staghirie câteva necazuri prin care suntem trecuţi de Dumnezeu: boală, sărăcie, nedreptăţi, decese repetate în familie, ne mor părinţii, ne mor copiii, suntem aruncaţi de colo-colo fără a ni se da nici o importanţă, suntem acuzaţi de fapte rele de care nu avem ştiinţă şi împovăraţi cu faimă rea. Nenorociri sunt şi acelea când nu ne înţelegem cu soţul, când nora şi soacra se urăsc din suflet, când suntem bătrâni şi singuri sau când nu ne găsim de muncă, dar avem de întreţinut o familie, când soţul ne forţează să avortăm un prunc despre care doctorii ne-au informat că se va naşte cu handicap. Suferim când iubim şi suntem respinşi când nu ne putem hotărî dacă suntem pentru căsătorie sau monahism. Suferim în calitate de colecţionari fuduli de diplome, care credem că ni se cuvin anumite favoruri din partea celorlalţi, fără a trece şi pe la şcoala vieţii, a uceniciei şi a slujirii smerite pe lângă un mentor din domeniul de activitate în care ne pregătim.

Meritul suferinţelor este cu mult mai mare decât al faptelor bune.[24]  Acest sfânt părinte, cel mai mare geniu al creştinătăţii în arta vorbirii, a avut curajul să atace ca nimeni altul păcatele oamenilor de rând, dar mai ales ale curţii împărăteşti, din cauza aceasta fiind depus de două ori din scaunul de patriarh al Constantinopolului şi trimis în surghiun. Modul în care a răbdat sfântul toate acestea ni le descrie în cele şaptesprezece scrisori adresate către o femeie văduvă, diaconeasă cu viaţă sfântă, pe care o chema Olimpiada. Vederea nenorocirilor de acum nu mă împiedică să nădăjduiesc în zile mai bune[25], îi scrie el.  Toate amărăciunile sau bucuriile vieţii de acum, punctează Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt neînsemnate faţă de primejdia păcatului, deoarece acesta ameninţă viaţa şi fericirea noastră veşnică. [26] Trecând în revistă exemplele de răbdare amintite în Sfânta Scriptură, sfântul înfăţişează pe cei trei tineri care au schimbat cuptorul de foc în casă de rugăciune, apoi pe Mântuitorul Hristos, care a fost răstignit, în vreme ce Baraba a fost eliberat. Sfântul Ioan Gură de Aur descrie în cuvinte vii şi mişcătoare suferinţele Domnului, de la naştere până la răstignire. Răbdarea suferinţei e culmea virtuţii, proba curajului şi ultimul cuvânt al lepădării de sine. Cine suferă e răsplătit: a fost răsplătit dreptul Iov, tânărul Iosif, marele model al fecioriei (castităţii), tot aşa cum, frumos, cât şi dur, tare ca diamantul; a fost răsplătit săracul Lazăr. Sf. Pavel, prin câte încercări şi dureri a trecut şi totuşi se laudă în suferinţe (2 Corinteni. 11:23-28) şi necazuri(Romani 5:3) Pentru suferinţe sunt gătite cele mai frumoase cununi şi premii. Restul nu e decât umbră, pânză de păianjen şi fum. [27] Adesea însă oamenii îndureraţi sunt lipsiţi de mângâiere şi sunt copleşiţi de tristeţe. Pentru ei, Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte că fericirea nu depinde de întâmplări şi evenimente, de situaţia socială sau financiară pe care o are o anumită persoană ci de voinţa şi sentimentele pe care omul le nutreşte în sufletul său. Astfel, observă sfântul, există cârmuitori ai lumii ce-şi blestemă viaţa şi oameni simpli ce sunt fericiţi. Tristeţea este tortura sufletului, zbucium ce depăşeşte toate chinurile, vierme ce consumă trupul şi roade sufletul. Este un război fără răgaz. O boală orbitoare. Limpezimea cerului pare a plictisi sufletul întristat şi amiaza mare este tot aşa de tristă pentru el ca şi adâncurile nopţii.[28] Dar omul nu trebuie să deznădăjduiască, pentru că virtutea este mai tare ca moartea, iar forţa nebiruită a sufletului virtuos este superioară tuturor armelor. Aceasta este deosebirea dintre rău şi virtute. Primul atacă şi se sfarmă; a doua primeşte lovitura şi iese din ea mai frumoasă [29] Din scrisorile sale  se desprinde statura unui om plin de credinţă şi bărbăţie, chiar atunci când se află în mijlocul celei mai mari suferinţe, un om de convingere neclintită în biruinţa şi încoronarea finală a virtuţii. Dar trebuie amintit faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur nu s-a ocupat de problema suferinţei doar în perioada exilului. Aceată temă l-a urmărit întreaga lui viaţă, mai ales după ce a fost hirotonit diacon (anul 380) apoi preot ( anul 386) şi patriarh ( anul 397). Predica lui a fost tot timpul împletită cu ajutorul concret, arătat celor în suferinţă.

(va urma)

Dan Iacob


[16] DEX p. 887

[17]  Sfântul Ioan Gură de Aur Comentar la Evanghelia după Ioan , omilia LXXXIV,1, p 441

[18] Sfântul Ioan Gură de Aur Scrisori din exil, scrisoarea XIII în vol Scrisori din exil. Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă p. 220-221

[19]  Sfântul Ioan Gură de Aur Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LIV, 1, p. 263

[20]  Sf. Ioan Gură de Aur Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXVII, pp. 493-494

[21]  Sfântul Ioan Gură de Aur Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXXXIII., p 380.

[22] Sfântul Ioan Gură de Aur Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXXIII, p. 380

[23] DEX p. 676

[24] Sf. Ioan Gură de Aur Epistola IX

[25] Sf. Ioan Gură de Aur Epistola  VII

[26] Sf. Ioan Gură de Aur Epistola XI

[27] Preot Ilarion Felea Spre Tabor vol II p. 261

[28] Sf. Ioan Gură de Aur Epistola IX

[29] Sf. Ioan Gură de Aur Epistola XIV

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.