Cu opera lui Rudolf Steiner (1861-1925) m-am întâlnit la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, prin medierea Lilianei Dumitrescu şi a Getei Angheluţă. La acea vreme cărţile lui, sau fragmente din ele, circulau în România prin intermediul unor traduceri particulare, editurile statului comunist punând la index opera creatorului antroposofiei, alături de toate cărţile ce ţineau de o viziune spirituală asupra lumii. Aşa s-a făcut că după 1989, când librăriile au început să fie invadate şi de cărţi de spiritualitate, numele lui Rudolf Steiner fiindu-mi cunoscut, am început să cumpăr cărţile sale, aflând mai apoi că, pe lângă lucrările scrise şi publicate de Steiner, au fost editate numeroase volume ce conţin stenogramele conferinţelor şi cursurilor pe care creatorul antroposofiei le-a ţinut între anii 1900-1924. Iniţial el a dorit ca aceste conferinţe să nu apară tipărite dar ulterior a încredinţat soţiei sale Maria Steiner von Sivers misiunea de a le publica. Va trebui să se aibă în vedere, sublinia Steiner într-un rând, că în stenogramele nerevizuite de mine se găsesc greşeli. Maria Steiner von Sivers a murit în anul 1948, după aceea începându-se, conform indicaţiilor ei, tipărirea operelor complete ale lui Steiner, colecţie ce a ajuns să numere zeci de  volume. În ţara noastră, editura ce a preluat sarcina de a reda în româneşte opera amintită, dar şi pe aceea a discipolilor, este Univers Enciclopedic Gold.

Anul acesta, în urma întâlnirii cu o serie de oameni pentru care opera lui Steiner este singura în stare să ofere mijloacele corecte pentru înţelegerea lumii şi omului la început de mileniu trei, m-am hotărât să reiau o serie de lecturi mai vechi, completându-le cu altele noi, în ceea ce priveşte antroposofia. Problematica conturată de Steiner este vastă, dar în centrul ei stă Misteriul de pe Golgota şi etapele evoluţiei omului pe Pământ, aşa că am ales, spre a mă împrieteni cu marele antroposof, tema evoluţiei umanităţii. Trebuie amintit din capul locului că Steiner mizează în desfăşurarea doctrinei sale pe o percepţie a lumilor spirituale la care a avut acces, invitându-ne să nu luăm nimic de-a gata din mâna lui, încercând, la rându-ne, să urcăm treptele percepţiei spirituale, spre a ne convinge dacă ceea ce afirmă el este adevărat sau fals.

Născut la Kralievec, în Austro-Ungaria, ca fiu al unui funcţionar la căile ferate, încă de copil i se dezvăluie o înzestrare pe care, mai târziu, o va numi clarvedere. Deşi frecventează Şcoala Tehnică Superioară din Viena şi apoi Facultatea de Medicină (fiind pasionat de studiul anatomiei şi fiziologiei), este preocupat de filosofia lui Hegel şi de opera lui Goethe (la a cărei editare va participa mai târziu). La Viena îl cunoaşte pe teosoful Friedrich Eckstein, intrând într-un cerc ce studia doctrina Helenei Blavatsky, fondatoarea Teozofiei, dar, în pofida caracterului semioriental al cercurilor teozofice, el îşi îndrumă auditoriul pe calea ezoterismului creştin (ocultismul “creştin” rozicrucian). După ce devine secretarul general al Secţiei Societăţii Teozofice care cuprindea Germania, Austria şi Elveţia, încearcă să promoveze o sinteză între creştinism şi misticii orientali. În anul 1906 Steiner înfiinţează loja ocultă Mysteria Mystica Aeterna, ramură a ordinului O.T.O. – Ordo Templi Orientalis. În anul 1913 se produce ruptura de Annie Besant, conducătoarea Societăţii Teozofice, ruptură cauzată de prezentarea pe care aceasta o făcea tânărului Krishnamurti, ca fiind noul Mesia. Ca urmare a  acestei rupturi, împreună cu elevii săi, Steiner creează Societatea Antropozofică.

Antropozofia, afirmă el, este o cale a cunoaşterii ce poate face conştient spiritul uman de perfecta sa comuniune cu spiritul Universal. Există o lume spirituală, inaccesibilă simţurilor omului obişnuit şi ea stă la baza lumii noastre fizice. Antropozofia a oferit o nouă perspectivă medicinii, agriculturii, fizicii, artei, educaţiei. Sistemul educaţional creat de Steiner se numeşte Waldorf.

Iisus Hristos este văzut ca un “Dumnezeu solar”, o Fiinţă supremă şi sumă a Elohimilor Vechiului Testament (“Elohimii” sunt fiinţe solare) mai presus de Iahve; ca “Dumnezeu solar” este premergător a “Luminii hristice”, este “Logosul ce se face carne în corpul lui Iisus Hristos, dar care cunoaşte mai multe încarnări”. Când se referă la Iisus Hristos, antropozofii şi R. Steiner vorbesc despre “Hristosul Iisus” dorind să scoată în evidenţă separaţia între Iisus şi Hristos, Hristosul întrupat în Iisus. [1]

Hristologia este în centrul operei sale, însă nu hristologia Tradiţiei Creştine. Pentru el, evenimentul de pe Golgota este pivotul întregii evoluţii terestre: acesta ar corespunde pragului minim de coborâre a lumii spirituale în materie şi, deopotrivă, punctului celui mai puternic impuls pentru reaccederea omenirii şi a cosmosului către originea lor, lumea spirituală. Hristos este, într-adevăr, o fiinţă solară – reprezentând acelaşi soare înfăţişat, în vechime, sub trăsăturile lui Ahura Mazda şi ale lui Osiris – care a coborât ulterior în omul Iisus, în momentul botezului său, şi l-a salvat de la moarte, în momentul în care trupul său murea pe Golgota. De atunci, o epocă nouă începea pentru căutătorii spirituali: după ce Hristos a devenit Spiritul omenirii. “Ceea ce a înfăptuit el pe pământ, fiind încarnat în trupul lui Iisus din Nazaret, în timp de trei ani, omenirea poate înfăptui pe parcursul evoluţiei sale viitoare” Aceasta este calea mistică a antropozofiei. [2]

Steiner nu foloseşte noţiunea de profeţie, ci introduce noţiunea de “impuls cristic” venit din lumile spirituale pentru trezirea “conştiinţei”. Pentru el Hristos desemnează un principiu solar gnostic. Natura simbolică a harului în protestantism şi absenţa Tainelor îl duc pe Steiner la ignorarea lor completă; harul Duhului Sfânt este înlocuit cu un “impuls christic”, iar tainele cu imaginaţie, inspiraţie, intuiţie. Morala este creată de omul individual, iar cunoaşterea este soluţia mântuirii. [3]

Sinteză genială între efervescenţa şi posibilităţile protestantismului şi între forma cea mai închegată a misticii catolice (înţelese ca atitudini spirituale), antropozofia e singura disciplină ce se recomandă sufletelor care nu au găsit încă Biserica. [4]

De la început, trebuie să înlăturăm confuzia între teozofie şi Societatea Teozofică. E drept, teozofia s-a popularizat la sfârşitul veacului trecut prin Societatea Teozofică. Şi tot prin ea s-a compromis iremediabil. De fapt, însă, teozofia este o atitudine mistică, pe care o găsim în toate timpurile, de la Ammonius Saccas până la Böehme, Swedenborg, Fabre d’Olivet. Ba încă am putea socoti teozofi – şi vom vedea pentru ce – pe Empedocle sau Ferechide din Syros, cel cu “Pentemychos”.

Societatea Teozofică – de altfel, oarecum reorganizată sub conducerea d-nei Annie Besant – nu poate nimici valorile teozofiei. A fi teozof, înainte de Societatea Teozofică, însemna a poseda înţelepciunea divină, a filosofa ezoteric, în marginea dogmelor, fără a contrazice, însă, acele dogme. Mă gândesc mereu la Böhme, la ale sale “Taine cereşti şi pământene”, la “Aurora ce se naşte”, la obscura “Despre semnele lucrurilor”, şi la teozofii böhmenieni, Roth, Kuhlmann etc. Un amestec straniu de Evanghelie, alchimie şi ocultism metafizic – în cazul lui Böehme. Teozofia are o activitate spirituală ce nu cuprindea numai credinţa sau studiul formelor credinţei. Ci încă fantezie individuală, experienţă inedită nuanţată romanesc şi o vizine de cumplit misticism, aşa cum nu se prea îngăduie în cadrele Bisericii. De aici simpatia de care s-au bucurat teozofii în Bisericile reformate, în Nord. Teozofia iluminismului se apropie de cabală, îndeosebi asupra viziunii cosmice şi corespondeţelor dintre Om şi Univers.

Sub această formă de misticism, teozofia era încă acceptabilă, deşi cu multe rezerve. S-ar fi putut spune, aşa cum se spune despre orice formaţie spirituală în legătură cu creştinismul: că e preferabil să fii teozof, decât necredincios. Mistica teozofică, însă, e oarecum primejdioasă, dacă o conştiinţă se opreşte definitiv la ea.

Teozofia Societăţii Teozofice e primejdioasă sufletelor adâncite. Depărtează experienţa pur religioasă – graţia, iluminarea, etc. – şi nu aduce nimic în loc, în afara moralismului discret, al cosmologiei inutile, al terminologiei orientale aproximative. Religiozitatea Societăţii Teozofice, izvorând direct din protestantism, înlătură divinul, sacrul, acel nucleu incognoscibil, transcendent, imanent. Nimiceşte posibilitatea conştiinţei de a trece – prin experienţă religioasă – într-un plan de pur misticism. Teozofia “purifică religia, revelându-i înalta semnificaţie interioară a cutărei doctrine ajunsă eronată în prezenţa ezoterică pervertită de ignoranţă şi superstiţie”(H. P. Blavatsky). Se recunoaşte spiritul Reformei, care voia creştinismul primitiv, curăţat de formalism. De altfel, teozofia satisfăcea nevoia organică a misticismului formal, colorat fantast – care dispăruse din Bisericile reformate. Legăturile dintre spiritul protestant şi spiritul Societăţii Teozofice sunt multiple şi evidente.

“Pentru noi, omul lăuntric e singurul Dumnezeu pe care îl putem cunoaşte” (H. P. Blavatsky). Ruga, în teozofie, e un procedeu ocult, urmat de rezultate practice. Puterea voinţei e o putere vitală. Prin voinţă nu se exaltă sufletul ca să coboare asupra-i graţia – ci se mltiplică forţele vitale. “Credinţa e un cuvânt ce nu se găseşte în dicţionarele teozofice; noi vorbim de cunoaştere bazată pe observaţie şi experienţă” (H. P. Blavatsky). Majoritatea bibliografiei teozofice e lipsită de cel mai neînsemnat temei ştiinţific. Iar, asupra metodelor de a pătrunde în tainele sufleteşti, de a dezvolta germenii latenţi de cunoaştere – nu se întâlneşte nicio pagină cu sfaturi precise. Trebuie să aşteptăm cărţile domnului Steiner ca să căpătăm o disciplină şi o călăuză în cunoaşterea ocultă a lumii. [5]

Din vasta sa operă amintim volumele: Filozofia libertăţii (1894); Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii (1902); Cunoaşterea lumilor superioare (1905); Ştiinţa ocultă (1910); Despre enigmele omului (1912); Pragul lumii spirituale (1913).

Individualitatea lui Iisus a putut ajunge capabilă să împlinească acea faptă la care Evangheliile se referă atât de misterios prin evenimentul botezului lui Ioan şi pe care ele, în felul cum fac acest lucru o descriu totuşi atât de clar ca pe ceva important. Personalitatea lui Iisus a devenit capabilă să primească în propriul suflet pe Hristos, Logosul, aşa încât acesta se făcu în ea trup. De la această primire, “Eul” lui Iisus din Nazaret este Hristos, personalitatea exterioară fiind purtătorul Logosului. Evenimentul acesta,  prin care”Eul” lui Iisus devine Hristos, este reprezentat prin botezul lui Ioan. În epoca misteriilor, “unirea cu spiritul” era pentru puţini oameni chestiunea candidaţilor la iniţiere. La esenieni, o întreagă comunitate trebuia să se străduiască timp de o viaţă, pentru ca astfel membrii ei să poată ajunge la “unire”; prin evenimentul hristic, în faţa întregii omeniri trebuia pus ceva – tocmai faptele lui Hristos -, aşa încât “unirea” să poată fi o chestiune de cunoaştere aparţinând întregii omeniri.

Ceea ce înainte era împărţit asupra întregii lumi, acum era întrunit într-o singură persoană. Iisus a devenit singurul om – Dumnezeu. Odată, în Iisus a fost prezent ceva, ce trebuia să-i apară omului drept cel mai mare ideal cu care, în viitor, prin repetatele sale vieţi, omul o să se unească tot mai mult. Iisus a luat asupra sa îndumnezeirea întregii omeniri. În el era căutat ceea ce înainte putea fi căutat doar în propriul suflet. 

 În primele veacuri ale creştinismului, căutarea căii divine era o chestiune personală într-o măsură mult mai mare decât în veacurile de mai târziu. Îi putem considera gnostici pe toţi scriitorii din primele veacuri creştine, care căutau un sens mai adânc, spiritual, al învăţăturilor creştine. Îi înţelegem pe aceşti gnostici, dacă îi considerăm îmbibaţi de vechea înţelepciune a misteriilor şi doritori să pătrundă creştinismul din punctul de vedere al misteriilor. Pentru ei Hristos este Logosul. Ca atare, el este în primul rând spiritual. Prin esenţa sa primordială el nu se poate apropia de om din afară. El trebuie deşteptat în suflet. Dar Iisus cel istoric trebuie să aibă o legătură cu acest Logos spiritual. Aceasta este problema gnostică fundamentală. Unul putea să o rezolve într-un fel, altul în alt fel. Important rămâne faptul că nu pura tradiţie istorică trebuia să ducă la o înţelegere reală a ideii de Hristos, ci înţelepciunea misteriilor sau filosofia neoplatonică, inspirată din acelaşi izvor şi înfloritoare în primele veacuri creştine. Se manifesta încredere în înţelepciunea umană şi se credea că ea ar putea naşte un Hristos, cu care poate fi măsurat Hristosul istoric. Abia în acest fel ar putea fi el înţeles în lumina cea adevărată. El este cel prin care pot urca în mine către Prea-Înaltul. Creştinismul ca fapt mistic este o treaptă de evoluţie în procesul de devenire al omenirii; iar evenimentele din misterii şi efectele determinate prin ele sunt pregătirea pentru acest fapt mistic. [6]

Iniţierea creştină a existat chiar de la începuturile Creştinismului, din vremea apostolilor, şi a rămas aceeaşi în Evul Mediu şi până în zilele noastre, la o serie de ordine religioase şi la Rosicrucieni. Această iniţiere este alcătuită din exerciţii spirituale care provoacă efecte identice şi invariabile. Asociaţiile care o practică într-un profund secret sunt adevăratul focar de viaţă spirituală şi sursa progresului religios al omenirii. Iniţierea creştină este, în anumite privinţe, mai dificilă decât iniţierea antică. Aceasta ţine de esenţa şi de misiunea Creştinismului care a venit în lume în timp ce omul săvârşea cea mai profundă coborâre în materie. Iată de ce maestrul creştin cere de la discipolul său un grad mai mare de umilinţă şi devoţiune. Iniţierea creştină a cuprins dintotdeauna şapte etape din care patru corespund cu patru etape ale Calvarului. Acestea sunt:

1. Spălarea picioarelor
2. Flagelarea
3. Încununarea cu spini
4. Purtarea crucii
5. Moartea mistică
6. Punerea în mormânt
7. Învierea[7]

 “Legea a fost dată prin Moise, devotamentul, harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan,1,17). Dacă înţelegem bine acest pasaj, sesizăm, de asemenea, cezura care s-a produs în istoria omenirii datorită apariţiei lui Hristos. Creştinismul, care vrea să pună devotamentul în locul Legii, este încă în zorii devenirii sale. Cu cât Pământul progresează în evoluţia sa, cu atât se va consolida mai mult influenţa creştinismului asupra omenirii. Omenirea trebuie să se ridice la un nivel de convieţuire în cadrul căruia omul va stabili o relaţie frăţească cu aproapele său, printr-un impuls emanând din fiinţa sa interioară.

Pentru a atinge acest scop trebuia să intervină acea putere care este Hristos, înţeles în sensul dat de Evanghelie. Despre cel care, prin propria sa forţă, este în stare să se ridice la o asemenea relaţie cu toţi semenii săi, integrându-se în mod armonios, fără nicio constrângere, în şcolile oculte se spunea: “El poartă pe Hristos în el”. Armonia interioară este noul impuls pe care omenirea l-a primit de la Hristos. Omul trebuie să dobândească facultăţile lui Hristos, adică să dezvolte pe Hristos interior. Dar, aşa cum, după expresia lui Goethe, “Ochiul este format de lumină pentru lumină”, tot astfel armonia interioară, acest Hristos interior, este trezit prin prezenţa lui Hristos exterior, istoric, înainte apariţia căruia nu i-ar fi fost posibil omului să atingă acestă treaptă de dezvoltare spirituală.

Evanghelia lui Ioan arată calea spre Hristosul istoric, spre acel Soare care aprinde lumina interioară a omului, cum Soarele fizic aprinde lumina ochiului. Autorul Evangheliei lui Ioan nu putea relata viaţa lui Hristos decât aşa cum o descrie codul iniţiatic. Cel care parcurge Evanghelia lui Ioan în mod activ trezeşte forţa clarvederii. Cel care o trăieşte, frază după frază, se află din punct de vedere spiritual ochi în ochi cu Hristos. Evanghelia lui Ioan este calea care duce la Hristos. [8]

Oricărei realităţi materiale din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice realitate spirituală din Univers primeşte la un moment dat expresie în lumea materială. Această afirmaţie a lui Rudolf Steiner  poate fi considerată ca fiind unul principiile de bază ale Antroposofiei. Şi cum în lumea spirituală totul este într-o continuă transformare, atunci şi lumea materială – înţelegând prin lume materială şi doctrinele, organizaţiile (bisericile de exemplu), sistemele filosofice, artele – trebuie să ţină pasul cu transformările din lumea spirituală; altfel, mişcările ce se încăpăţânează să se revendice de la trecut, risca să dispară.

Fiinţa omenească, afirmă Steiner, este alcătuită din patru părţi: corpul fizic, corpul vieţii, corpul astral şi purtătorul Eului. „Eul” lucrează înăuntrul celorlalte trei părţi şi le transformă, luând astfel naştere sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Pe o treaptă superioară a existenţei omeneşti se formează Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul spirit. Există o legătură între evoluţia omului şi aceea a Pământului, acesta din urmă evoluând, la rându-i, de la o stare pur spirituală, la aceea pe care o vedem astăzi. Omul, în constituţia sa actuală, afirmă Steiner, apare abia în a patra reîntrupare planetară. În ştiinţa spirituală prima întrupare a Pământului este numită Saturn, a doua Soare, a treia Lună, a patra Pământ. Corpul fizic  este partea cea mai veche a omului, lui adăugându-i-se, pe măsura evoluţiei, celelalte corpuri.

Odată cu Christos apăru în făptura omenească ceea ce Înalta Fiinţă solară pregătise drept marele prototip pământesc al fiinţei omeneşti. Evenimentul de pe Golgota este punctul central pentru evoluţia omenirii. Cele ce s-au revărsat în evoluţia omenirii prin apariţia lui Christos au acţionat ca un germen ce se dezvoltă treptat. În omul ce poartă numele Christos trăiesc forţele Înaltei Entităţi solare, în care fiecare Eu omenesc îşi are originea. Astăzi se anunţă zorile epocii a şasea de cultură postatlanteeană, ce va uni cultura materială cu viaţa în lumea spirituală. Ca să putem evolua din punct de vedere spiritual trebuie să acceptăm încarnarea fizică, în Iisus din Nazaret, a Individualităţii Supreme, conducătorul Spiritelor Focului, din Epoca solară, cel care şi-a exercitat acţiunea creatoare asupra evoluţiei planetei noastre, putând fi numit, din acest motiv şi Spiritul Pământului.  Iar Logosul s-a făcut carne şi a trăit printre noi. Hristos n-ar fi putut fi ceea ce este fără cei 12 apostoli cărora, dovedindu-le recunoştinţa, le spală picioarele. Iniţierea creştină este o scară de trăiri ale cărei trepte sunt ascultarea, devoţiunea, lepădarea de sine. Evangheliile sunt relatări despre Misteriuul de pe Golgota dobândite prin clarviziune. În fiinţa Apostolului Pavel s-a născut, printr-o iluminare apărută la o vârstă înaintată, starea de clarviziune datorită căreia el s-a putut convinge de autenticitatea Misteriului de pe Golgota. Dar treptat s-a renunţat la viaţa spirituală bazată pe vederea ocultă, lăsând loc unui imperiu clerical-politic, extins asupra celei mai mari părţi a europei. Dar se mai putea vorbi încă în simboluri şi un asemenea simbol este liturghia, cu Cina cea de taină, pe care credinciosul o putea trăi în Biserică. În sec. al XIX-lea impulsul lui Christos, ca fapt spiritual, s-a pierdut complet, iar teologia modernă nu mai vorbea decât despre omul Iisus.

Atâta timp cât există ca trăire, nici un fapt nu este disputat, afirmă Steiner, iar legătura cu Misteriul de pe Golgota se pierde dacă evangheliile nu sunt înţelese în sens spiritual. Ceea ce trebuie salvat astăzi este Misteriul de pe Golgota.Trebuie făcută pregătirea ca acest Misteriu să se arate din nou imaginaţiunii oamenilor, singura ce poate ieşi în întâmpinarea clarvederii conştiente a lumii spirituale.

Orice religiozitate care se va dezvolta în viitor se va baza pe faptul că în fiecare om va fi recunoscut ca adevărat, în practica nemijlocită a vieţii, nu numai teoretic, chipul divinităţii. Atunci nu va mai exista, nu va mai fi necesară nicio constrângere religioasă, căci orice întâlnire a unui om cu oricare alt  om va fi dinainte o faptă religioasă, o taină, şi nimeni nu va avea nevoie, pentru menţinerea vieţii religioase, de o biserică specială care are aranjamente  exterioare, pe plan fizic. Dacă se înţelege corect pe sine, Biserica nu poate urmări decât să devină inutilă în plan fizic, întrucât întreaga viaţă va deveni expresia supranaturalului. La baza lucrării îngerilor stă intenţia de a revărsa libertate deplină în viaţa religioasă a oamenilor. Acum ne aflăm în perioada sufletului conştienţei, etapă în care îngerii acţionează în corpul astral omenesc, în timpul somnului.

Numai creştinismul adevărat face posibilă libertatea religioasă absolută. 

Dar, din păcate, există în evoluţia cosmică entităţi ahrimanice şi luciferice, care au interes să abată omul din drumul său, străduindu-se să răspândească învăţături (darwinismul de exemplu), ce ascund originea dumnezeiască a omului. 

Omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit sau Duh. Perioada istorică actuală a început, aşa cum consideră antroposofia, în sec. al XV-lea, când viaţa sufletească a omenirii a devenit aşa cum este astăzi. Perioada ce s-a încheiat atunci, în anul 1413, începuse în anul 747 î. Chr. , perioadă în care a avut loc Misteriul de pe Golgota. 

Dar pentru a putea cunoaşte, astăzi, Misteriul de pe Golgota, omenirea trebuie să urmeze calea ce duce la suprasensibil. 333 este un moment foarte important în evoluţia umanităţii, anul 333 d. Chr. Fiind mijlocul perioadei 747 î.Chr – 1413 după Chr., mijlocul epocii greco-romane. Către anul 333 d. Chr., omul s-a apropiat de înflorirea maximă a sufletului raţiunii, dar era departe de înţelegerea naturii Misteriului de pe Golgota cu forţe umane obişnuite. Abia în sec II, către III, oamenii au ajuns să înţeleagă, în împărăţia spirituală, ceea ce trăiseră cu două trei secole înainte pe Pământ, în preajma lui Christos şi au început să-i inspire pe cei de pe pământ. Aşa au început să scrie Părinţii Bisericii, dar limbajul lor este de neînţeles pentru omul actual.

333 de ani după 333 înseamnă 666, număr despre care vorbeşte autorul Apocalipsei. Atunci forţele răului voiau să dea omului sufletul conştienţei, dar acea implantare i-ar fi făcut imposibilă găsirea căii spre sinea spirituală, spre spiritul vieţii, spre omul spirit, anticipând un proces ce urmează să aibă loc mult mai târziu, la mijlocul perioadei noastre, adică în anul 2493, când omul va fi avansat în ceea ce priveşte cuprinderea conştientă a propriei sale personalităţi. Împăratul Iulian a fost sluga acestor entităţi pozitive când a închis şcoala filosofilor de la Atena în anul 529, astfel că tot ce mai rămăsese din erudiţia greacă a fost expulzat împreună cu înalta ştiinţă platonician-aristotelică şi a emigrat în Persia.

Aici, în cadrul academiei din Gondishapur propovăduiau învăţături cei ce erau inspiraţi de forţele luciferic-ahrimanice. Acea cultură care trebuia, odată ajunsă în Europa, să instaureze sufletul conştienţei, a ajuns, ca resturi, în ceea ce învăţaţii arabi au adus în Spania. În locul acestei acţiuni eşuate a rămas mahomedanismul, a rămas Mahomed cu învăţătura sa şi a rezultat Islamul în locul a ceea ce ar fi trebuit să pornească din  academia de la Gondishrapur, care adunase, în jurul anului 666 cea mai aleasă clasă de erudiţi proveniţi din vechea cultură greacă şi care nu dăduseră nicio atenţie Misteriului de pe Golgota.

Atunci a fost inoculată totuşi omenirii acea boală care, dacă se manifestă, conduce la negarea lui Dumnezeu-Tatăl, astfel încât omenirea are azi în corp un spin despre care Sfântul Pavel vorbeşte mult. El îl avea din vremea sa, dar omenirea îl va avea din sec. VII.

 Biserica catolică, puternic influenţată de resturile impulsului academiei de la Gondishapur, a hotărât. Dogmatic, la Conciliul de la Constantinopol (869), că nu trebuie să credem în Duh, ci numai în trup şi suflet, sufletul având îl el ceva asemănător spiritului.

 Dar prin Misteriul de pe Golgota omul a devenit mai înrudit cu spiritul.

Misticii cred că dacă putem spune: În Eul meu am găsit Eul superior, Eul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă creştinism. Dar ei se înşală. Creştinismul trebuie să se bazeze pe adevărul: Crucea de pe Golgota nu te poate mântui de cel rău, dacă nu este înălţată şi în tine.

 Când oamenii întreabă, în prezent: Cum îl găsesc pe Christos? Trebuie să li se răspundă că la Christos nu se poate ajunge printr-o scormonire intelectuală oarecare sau printr-o mistică comodă; el poate fi atins  numai când ai curajul să pătrunzi direct în viaţă. Nu cuvinte vrem să răspândim prin intermediul antroposofiei, ci un nou spirit, în orice caz acel spirit care trebuie să fie, începând din sec. al XX-lea, spiritul creştinismului.[9]

În creştinismul esoteric a existat convingerea că reîncarnarea există, dar la popoarele de provenienţă semitică ea era tăinuită. Astăzi creştinismul trebuie să asimileze din nou învăţătura despre reîncarnare şi karmă, învăţătură ce provine din Misteriul de pe Tabor, când ucenicii au fost conduşi în lumile superioare, unde le-au apărut Ilie, Moise şi Iisus, spaţiul şi timpul fiind învinse. Ilie este Calea, Iisus este Viaţa şi Moise Adevărul. 

Marii Învăţători nu predau niciodată, ca învăţătură, ultimele adevăruri, ci doar ceea ce este favorabil unei epoci. Învăţătura despre reincarnare n-ar fi fost justă pentru acel timp. Concepţia antropozofică este justă astăzi, dar în viitor oamenii vor urmări adevărul într-un alt mod, într-o sferă mai înaltă.

Pentru ca omul să uite cunoaşterea despre reincarnare i-a fost dat vinul. De aceea, astăzi, cine vrea să se ridice în sferele înalte ale existenţei, trebuie să se abţină de la orice picătură de alcool. 

Introducerea vinului în evoluţia omenirii este înfăţişată într-o formă măreaţă în povestirea nunţii din Cana Galileii. Este vorba de a arăta că apa este superioară vinului, dar, fiindcă omul trebuia să fie condus în jos în planul fizic, a fost transformată apa în vin. Dar dacă alături de cultura planului fizic nu funcţionează şi o cultură morală, atunci cuceririle de pe planul fizic acţionează distructiv. Creştinismul trebuia să-i conducă pe oameni mai întâi în jos, acum trebuie să conducă omenirea în sus; de aceea vinul trebuie transformat iarăşi în apă. Prin consumul de vin omul este despărţit de cunoaşterea principiilor superioare.

Casa în care a avut loc Cina cea de Taină era o casă de iniţiere.

Creştinismul are o profunzime infinită, astfel încât evoluţia sa este complet imprevizibilă. Creştinismul este ultima religie. El poartă toate posibilităţile de evoluţie. Teosofia este doar un slujitor al creştinismului. În celelalte religii se crede în ceea ce învaţă fondatorii lor; în creştinism omul crede în ceea ce este Christos.

Christos trebuie înţeles ca Spiritul comun al Pământului. Pământul este trupul său. Prin scurgerea sângelui lui Christos în Pământ, întreaga umanitate a devenit o sine comunitară. Prin sângele curgând al lui Christos a fost dobândită capacitatea iubirii care învinge frăţia de sânge, seminţia şi naţiunea. Odată cu apariţia lui Iisus Christos a fost întipărit ceva complet nou în istoria evoluţiei spirituale a omenirii. El a devenit al şaselea corp al nostru, Christos cel lăuntric.

Cuvintele “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera” desemnează o perspectivă din viitorul creştinismului. Creştinismul se află la începutul evoluţiei sale.

Iubirea care trăieşte în omenire este hrana zeilor.

Cei ce năzuiesc către lumină sunt copii lui Lucifer. Copiii lui Lucifer sunt copiii luminii lăuntrice, nu copiii credinţei în revelaţie. Când Biserica catolică a stabilit dogma infailibilităţii papale, a apărut, ca pol tendinţa opusă, proclamarea principiului luciferic. Numele Lucifer înseamnă: purtătorul luminii.  [10]

Dan D. Iacob

---

[1] Pr. Dr. Pompiliu Nacu, Ereziile primelor veacuri creştine şi dăinuirea lor la începutul mileniului trei, Editura Partener, Galaţi, 2010, p. 411.

[2] Jean Vernett,  Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc, Editura Corint, Bucureşti, 2003, pp. 116 – 117.

[3] Dan Bădărău, Împărăţia răului: New Age. Originile, istoricul, doctrina şi consecinţele sale din perspectivă ortodoxă, Editura Christiana, Bucureşti, 2001, pp. 191 – 192.

[4] Mircea Eliade, Profetism românesc, Vol. I, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti,1990, p. 57.

[5] Mircea Eliade, Profetism românesc, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, pp. 48 – 51.

[6] Rudolf Steiner, Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

[7] Rudolf Steiner, Esoterismul creştin. Propunere de cosmologie psihologică,  Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1994, pp. 56 – 57.

[8] Rudolf Steiner, Cunoaşterea lui Hristos. Antroposofie şi Rosicrucianism. Evanghelia lui Ioan, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, Conferinţa a V-a, Conferinţa a VIII-a.

[9] Rudolf Steiner, Noua Spiritualitate şi Trăirea lui Christos, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010

[10] Rudolf Steiner, Misterul Creştin, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2015.