Jurnalul unui bibliotecar: De n-ai fi tu…

jurnalul unui bibliotecarSpune Mihai Eminescu:

De n-ai fi tu, ce-ar folosi viața
Speranțele-i, și binele, și tot!

Purtam înlăuntrul nostru și femininul și masculinul (anima și animus) iar întâlnirea cu celălalt în iubire nu face decât să trezească femininul din noi, dacă suntem bărbați, sau masculinul, dacă suntem femei. De aceea, o iubire adevărată este un sfânt noroc și, dincolo de dezamăgire, lacrimi, gânduri, ea te ajută să te cunoști mai bine pe tine însuți, să pășești pe un teritoriu al ființei pe care nu-l bănuiai. Din nefericire, bărbații și femeile se alătură unii altora doar din dorința de a-și potoli setea sexuală. Acest gen de întâlniri nu sunt luminate de raza iubirii și ele rămân simple descărcări energetice, odihniri de ființa socială, cum îmi place să spun. Dar iubirea este altceva. Este înfiorare la gândul că-l vei vedea pe celălalt, umplere de prezența lui, așteptarea unui surâs, a unei priviri sau îmbrățișări.

Exact ca în Sara pe deal a lui Eminescu, iubirea înseamnă, în primul rând, freamătul apropierii celuilalt și abia mai apoi întâlnirea trupurilor. Iar pentru asemenea iubiri s-au abandonat imperii, s-a renunțat la averi fabuloase, s-a pășit în moarte. Suntem, pe această planetă, la școală și iubirea este lecția supremă pe care o putem primi. Ea este, spune o vorbă din înțelepciunea populară, ca focul. Dacă e un foc mic, un foc de paie, vântul îl stinge, dar dacă e un foc mare, vântul, oricât de puternic ar fi, îl întețește. Mă întreb câteodată câte iubiri au trecut, cu adevărat, proba vântului…

Dan Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.