Joi 1 septembrie, începând cu ora 17.00, am fost prezent în sala cinematografului “Pietricica”, unde Asociaţia “Christiana” a organizat o dezbatere teologică în legătură cu Sinodul din Creta, moderatorul întâlnirii fiind doctorul Pavel Chirilă, iar pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc (Facultatea de Teologie Sibiu), conf. univ. dr. Patriciu Vlaicu (Facultatea de Teologie Cluj), pr. prof. dr. Ciprian Bahrim (Seminarul Teologic Iași), fiind invitaţi să răspundă la întrebările credincioşilor prezenţi în sală.  Din păcate, marea majoritate a celor prezenţi nu a venit pentru dialog, pentru lămurire, ci pentru a afirma credinţa lor, după care Sinodul din Creta este o trădare a credinţei creştin ortodoxe, a Bisericii Creştin-Ortodoxe, singura care deţine plinătatea adevărului creştin. În aceste condiţii nu a mai putut fi vorba de dialog, întâlnirea degenerând adesea în strigăte lansate de cei din sală către cei de pe scenă, culminând cu: “lăsaţi-ne, plecaţi!”.

Nu sunt în măsură să analizez eu hotărârile Sinodului din Creta, dar atmosfera din sală, zelul cu care era apărată “dreapta credinţă”, m-au pus pe gânduri, gânduri pe care vreau, ca un simplu credincios, mădular al Bisericii Ortodoxe, să vi le împărtăşesc, tocmai în orizontul libertărţii de exprimare pe care-l invocau cei din sală. În timpul gălăgiei generale, mi-au venit în minte cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie: “Cine are îndârjire nu-l vede pe Dumnezeu”. Şi câtă îndârjire era la cei care, din sală, îi apostrofau ce cei de pe scenă, invitaţi să răspundă la întrebări.

Alături de alţi oameni de bună credinţă, am venit la această dezbatere cu gândul că distinşii invitaţi vor lămuri o serie de probleme referitoare la hotărârile Sinodului din Creta dar, aşa cum am spus, marea majoritate a celor prezenţi nu au venit pentru dialog, pentru lămurire, ci pentru a acuza, pentru a trage la răspundere. Nu sunt teolog, dar m-am preocupat, de-a lungul a treizeci de ani, să citesc volume referitoare la tema Iisus Hristos, Creştinismul, Biserica, spre a înţelege câte ceva.

Majoritatea celor din sală nu venise să discute, ci să se răfuiască, să (se) certe, tonul pe care vorbeau aducându-mi aminte de cele două moduri de vieţuire care s-au conturat în rândul Părinților pustiului din primele secole creștine: calea unei spiritualități încordate, posomorâte, încrâncenate, negativiste, în care nu știi dacă precumpănește ura față de păcat sau iubirea aproapelui şi calea unei spiritualități luminate, în care predomină bucuria, inocența, compasiunea pentru aproapele, blândețea, dialogul.

Aceste două căi au fost ilustrate, de-a lungul secolelor, şi de sfinţi. Sfântul Ignatie Briancianinov (1807-1867), de exemplu – aristocrat și inginer, convertit la monahism – , care a văzut totul prin prisma pesimismului, ilustrează calea spiritualităţii încordate. Pentru el lumea materiei e supusă stricăciunii, știința și religia sunt în conflict, drumul cunoașterii lui Hristos are ca prim pas respingerea falsei și înșelătoarei cunoașteri lumești, vedeniile demonilor sunt o realitate curentă a vieții monahului, la fel suspiciunea față de femei. Influența sa asupra monahismului rus al secolului al XIX-lea a fost foarte puternică, înclinând balanța spre calea spiritualității încordate, iar după 1989 cărţile sale au fost traduse masiv şi în ţara noastră, alimentând curentul antieuropean din rândul creştinilor şi monahilor de pe la noi, suspiciunile asupra ştiinţei şi a evoluţiei tehnologiei.

Cealaltă cale a fost magistral ilustrată, în secolul al XIX-lea, de Sfântul Serafim de Sarov (1759-1833). Este drept, după 1989 s-au tradus şi cărţi referitoare la viaţa şi predania Sfântului Serafim de Sarov, exponent al spiritualităţii luminate, dar ele n-au putut clinti, firesc, pe cei de pe cealaltă cale.

Stând în sală, am avut sentimentul că asist la o demonstraţie de forţă a adepţilor spiritualităţii încordate care astăzi, în Moldova, se manifestă în rândul unor credincioşi prin refuzul occidentului, a Europei Unite (“De ce nu sunt trimişi teologii noştri la studii la Moscova, nu în occidentul eretic?”, s-a strigat din sală, în aclamaţiile aprobatoare ale mulţimii), a dialogului cu celelalte biserici creştine, a refuzului de a accepta că există pe pământ şi alte biserici creştine, demonstarţie de forţă împotriva celor de la prezidiu, adepţi ai spiritualităţii luminate, ce emană blândeţe, deschidere către dialog, toleranţă.

Apoi, atmosfera din sală m-a dus cu gândul la cartea lui Pierre-André Taguieff,  Iluminaţii. Esoterism. Teoria complotului. Extremism, apărută la Editura Rao în anul  2008, carte  în care, la un moment dat, se vorbeşte despre faptul că publicarea şi receptarea în Rusia, la începutul secolului XX,  a falsului antievreiesc intitulat “Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, s-au petrecut într-un context politico-cultural definit prin sentimentul apocaliptic al sfârşitului iminent al lumii creştine, şi, pentru spiritele religioase, prin aşteptarea, amestecată cu spaimă, a venirii Antihristului. În aceste condiţii, a şti de existenţa unei conspiraţii mondiale însemna să poţi vedea dincolo de aparenţe, să pătrunzi în „culisele istoriei” şi să devii, într-un fel, un iniţiat. Dezvăluirea marii conspiraţii căpăta astfel o semnificaţie mistico-esoterică. Autorul cărţii dă exemplul scriitorului religios rus (ortodox), hagiograf şi „cronicar” al mănăstirii de la Optina Pustina, pe nume Serghei Alexandrovici Nilus (1862 – 1929), a cărui operă este un amestec tipic de antiseminism, de teorie a conspiraţiei, de misticism creştin, plus o anumită formă de ocultism. El a publicat pentru prima dată textul integral al „Protocoalelor” în anul 1905, text care se va răspândi apoi, prin traduceri, începând cu anul 1920, în toată lumea.

“Structura compozită a gândirii lui Nilus e emblematică întrunind:

1. esoterismul, sau mai exact un esoterism marcat de influenţa misticismului creştin şi al credinţelor în forţe oculte.(Nilus crede în miracole, în clarviziune, în predicţii şi în profeţii ale sfinţilor şi ale stareţilor din Rusia, în visele premonitorii, în acţiunea forţelor diavoleşti);
2. conspiraţionismul sau viziunea conspiraţiei, implicând denunţarea unui complot împotriva civilizaţiei creştine, organizat de forţe satanice ai căror agenţi sunt în principal evreii şi francmasonii;
3. antisemitismul sau, mai exact, o iudeofobie apocaliptică de tradiţie creştină, desigur, cu un puternic specific rusesc, legată de convingerea că, anunţat prin solii săi (evrei, masoni, liberali, etc.), Antihristul îţi va face apariţia în cursul istoriei.
4. mistificarea literară, pentru care, se pare, Nilus este mai degrabă un instrument inconştient; publicând celebrul fals l-a prezentat ca pe un document autentic (autentic „evreiesc” sau „iudeo-masonic”) şi revelator, căci permite înţelegerea temutelor „secrete” ale celor care organizau „marea conspiraţie” în vederea cuceririi lumii.

Nilus a ilustrat prin scrierile sale  ideea prezentă în literatura antisemită a sec. al XIX-lea, că de la Revoluţia Franceză cel puţin, a fost declanşat procesul ce anunţă venirea Antihristului, „marele eveniment” ce este anunţat prin mici evenimente, la care trebuie să fim atenţi. Pentru Nilus, „ultimul bastion” împotriva atacurilor îl reprezentau „mănăstirile ortodoxe”, Nilus ajungând să vadă peste tot „pecetea Antihristului” sau cifra Fiarei.”

Cred că atitudinea celor din sală este alimentată, la rândul ei, şi de credinţa că există un complot mondial împotriva ortodoxiei. Vedem astfel că, deşi a trecut  un secol de la ceea ce se întâmpla în Rusia lui Nilus, lucrurile nu par a se fi schimbat în esenţa lor. Tot după 1989 au fost traduse în ţara noastră tot felul de cărţi cu texte – profeţii referitoare la venirea Antihristului, accentual căzând pe celebra afirmaţie că acesta va sminti, amăgi, perverti şi pe cei aleşi, adică pe noi, creştin-ortodocşii, pentru că ceilalţi sunt deja amăgiţi, smintiţi, pervertiţi. Cu alte cuvinte, bătălia finală se va da aici, în Estul Europei, singura oază de pe planetă care mai păstrează credinţa cea adevărată şi împotriva căreia se îndreaptă toate forţele întunericului, spre a o nimici. În aceste condiţii, nu ne rămâne de cât să fim extrem de vigilenţi (“Naţiune, fii deşteaptă! Şi noi dormin, domnule!”, cum ar spune Caragiale). Dar acţiunea, în forţă, de joi seară, a năzuit să arate, cu asupra de măsură, că, din fericire, nu toţi dormim…

Anul trecut, apărea la Editura Humanitas cartea lui Dan Alexe, “Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”, în care autorul istoriseşte şi pelerinajul la Athos unde, la unul din schituri, un monah roman “le explică pelerinilor că – pe lângă faptul că francmasonii şi evreii controlează nu doar planeta în general, ci şi Sfântul Munte, ceea ce ar explica situaţia inferioară a monahilor români de acolo, supuşi şi astăzi grecilor şi neavând dreptul la o mănăstire en titre – românii sunt o rasă unică pe care doar pizma celorlalţi a menţinut-o până acum într-o mediocritate forţată. Pe scurt, călugării români de la Muntele Athos se închină protocronic. (…) La Athos am auzit prima dată că nu limba română vine din latină, ci că, dimpotrivă şi exact invers, latina ar fi o variantă corcită de română”.

Am sentimentul că răsmeliţa din Moldova împotriva ierarhilor ce au semnat documentele Sinodului din Creta este alimentată şi de texte ale unor monahi români “revoluţionari” de la Muntele Athos a căror păreri nu sunt împărtăşite, bineînţeles, de conducerile schiturilor româneşti de acolo, nici de mănăstirile greceşti, sub ascultarea cărora se află aceste schituri, dar care texte ajung, pe căi ocolite, să inflameze unele pagini de pe internet, sau unele broşuri, dar şi de monahi şi preoţi din Moldova, aflaţi în strânsă legătură cu cei de pe Athos.

Acum câţiva ani, aflându-mă pentru câteva zile la o mănăstire din nordul Moldovei, am avut surpriza să aud din gura unui tănăr monah: “Ce s-o mai lungim, toţi cei care nu fac parte din Biserica Ortodoxă sunt cu Dracu!”. Ce să discuţi cu un om căruia i s-a inoculat această credinţă, ce să-i spui? Am avut senzaţia că vocalii apărători ai „credinţei strămoşeşti” aflaţi în sala unde trebuia să aibă loc dialogul, ar accepta fără să clipească afirmaţia monahului citat mai sus. Dar dacă este aşa, dacă toţi ceilalţi sunt cu Dracu, ar trebui, pe cale de consecinţă, ca cei ce îmbrăţişează această credinţă să respingă şi produsele „drăceşti” ce au invadat România după 1989: centrale termice, telefoane mobile, maşini auto, maşini de tot felul, televizoare, frigidere, aragaze şi aşa mai departe, alegând să se întoarcă la fântâna cu cumpănă, la roata olarului, la cuptor, bordeie, case din chirpici, lucru care, vedem bine, nu se întâmplă. Vrem, cu alte cuvinte, să fim beneficiarii confortului occidental, dar nu vrem să recunoaştem spiritualitatea (creştinismul catolic şi protestant, ce a stat la temelia împlinrii acestui confort).

În cartea sa “Sfânta Rusie”, apărută anul acesta la Editura Humanitas, Alain Besancon spune: „În ortodoxie, sentimentul de comuniune e chiar mai puternic în rândul poporului decât în rândul conducătorilor. Poporul, condus de călugări care-l inspiră şi-l reprezintă, este întotdeauna mai intransigent în materie de dogmă şi de disciplină decât împăratul şi înalta ierarhie ecleziastică. ˂În Bizanţ, mediul mănăstiresc nu manifestă decât dispreţ pentru Biserica seculară şi pentru compromisurile ei cu puterea profană (…); având drept fundament accesul tuturor la Dumnezeu, el îngăduie oricând repudierea ierarhiei sub pretextul inspiraţiei divine. (…)  Poporul are un soi de înţelegere concretă, nemijlocită a dogmei şi ştie întotdeauna din instinct când este cu adevărat ameninţată; el nu pregetă să se mobilizeze pentru a o apăra, inclusiv prin forţă˃.(A. Ducellier, “Drama Bizanţului”). În fond, poporul condus de călugări a determinat eşecul Unirii Bisericilor, proclamată la Florenţa în anul 1439.”

Omul, ne aminteşte Caragiale, prin gura conului Leonida, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata.  Iar cel ce a căzut în fandacsie are sentimentul că biserica din care face parte e bolnavă, e în suferință şi se apucă, haiduceşte, să ia măsuri, cu credinţa de neclintit că Dumnezeu este cu el. Există două feluri de a ne manifesta credinţa: unul trupesc (datorat unei întunecări a minții și numit de Sfinții Părinți râvnă trupească), exemplul cel mai bun fiind reacția lui Petru în grădina Ghetsimani, scoaterea sabiei și retezarea urechii soldatului ce voia să-l aresteze pe Iisus şi altul duhovnicesc, luminos, plin de dragoste. În sala întâlnirii de joi cred s-a manifestat, din partea majorităţii celor prezenţi, doar spiritualitatea încordată şi modul trupesc de a înţelege credinţa, scoaterea sabiei. „Biserica lui Hristos, observa tânărul teolog Claudiu Coman într-un articol postat pe situl www.orthonews.ro, în opinia celor care propun un program de îndoctrinare religioasă, devine –  aşa cum îmi spunea în urmă cu câţiva ani un profesor de teologie dogmatică – , ”Biserica lui «nu ai voie să…».” Dar trebuie să ne amintim că doar Decalogul era centrat pe „nu ai voie să…”, Mântuitorul aducându-ne legea cu Iubirii, plinătatea Harului Duhului Sfânt. Cât despre mântuirea necreştinilor, Claudiu Coman spune: „orice împotrivire a omului la manifestarea harului, oriunde acesta doreşte să se manifeste, fie la creştini sau la necreştini, constituie o formă de fanatism şi răstoarnă însăşi principiile universale ale mântuirii aduse de Hristos întregului cosmos devenit liturghie continuă şi expresie totală a roadelor harice manifestate şi la noi şi la ceilalţi. Pentru că toţi suntem expresii ale iubirii lui Dumnezeu pentru om în special şi pentru creştinism în general.” Şi când te gândeşti că există, pe Athos, o mănăstire al cărei slogan este :„Ortodoxie sau moarte!” Majoritatea celor din sală mi-au dat sentimentul că fac parte din  Biserica lui „nu ai voie să…”: nu ai voie să discuţi cu cei ce nu fac parte din Biserica Ortodoxă, nu ai voie să citeşti decât cărţi ce exprimă plinătatea credinţei creştin-ortodoxe şi că au îmbrăţişat sloganul mănăstirii de pe Athos.

Dar să revenim la Sinodul din Creta unde, între altele, s-a semnat şi documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”, care lasă loc dialogului dintre confesiunile creştine ale lumii, fără compromisuri din partea Bisericii Ortodoxe dar, observă Andrei Pleşu, “fără scleroză dogmatică, fără vanitate (prea) mulţumită de sine. Ei bine, o sumedenie de clerici obidiţi, gata să afurisească ecumenismul („erezie a ereziilor”) cer ierarhilor români care au semnat textul cu pricina, să se dezică prompt. Dacă nu, nu vor mai fi pomeniţi la slujbe! Fondul „ideologic” al acestei răzmeriţe e previzibil: sinoade ca cel din Creta sunt rezultate ale unor manevre preponderent masonice, al căror scop este subminarea dreptei credinţe în general şi a Bisericii noastre naţionale în special. Aşadar, anatema! (…) Ne războim cu rătăciţii catolici, cu ereticii protestanţi şi neo-protestanţi, dar a venit momentul să ne războim şi cu noi înşine! Să ne împărţim în „ortodocşi adevăraţi şi patrioţi” şi „ortodocşi-lupi”, care vor să ducă de rîpă unicitatea neamului nostru. Cu alte cuvinte, pînă la papistaşi, ne mănîncă propria noastră râvnă, înclinaţia noastră veche de a ne detesta între noi. „Iubirea de aproape?”, „Iubirea vrăjmaşului?” A se slăbi! Vorba Părintelui Adrian Făgeţeanu: „Românii nu se pot uni trei sau patru pentru o idee românească sau creştină.” Preferă dezbinarea, semeţia, slava deşartă a adevărului judeţean împotriva oricărui simţ comunitar şi, mai ales, împotriva oricărei arome de universalitate. În afara ăstora de prin est, toţi ceilalţi sunt în eroare, în culpă, uitaţi de Dumnezeu, dacă nu condamnaţi deja la focul veşnic. Petre Ţuţea n-avea dreptate cînd spunea că, totuşi, Iisus nu s-a născut la Focşani. Ba da! E de pe-aici, de prin partea locului!”.

“La ce ne-au folosit nouă ortodocşilor, deţinătorii adevărului deplin, atâţia ani de discuţii sterile în cadrul mişcărilor ecumenice?” s-a strigat din sală. “De ce nu ieşim din Consiliul Mondial al Bisericilor?” Cu alte cuvinte, hai să ne izolăm, să tragem draperiile, să ne rupem de cei care, vorba lui Andrei Pleşu, „n-au înţeles că adevărul absolut s-a aciuiat p`acilea, prin ograda noastră, lăsând tot mapamondul în întuneric.”

Mântuitorul Hristos nu a spus Eu deţin adevărul ci “Eu sunt Adevărul”, cu alte cuvinte, adevărul trebuie trăit, nu trâmbiţat, cu orgoliu, cu autosuficienţa că te-ai născut în sânul unui neam creştin-ortodox şi nu, Doamne fereşte, prin alte locuri. M-a deranjat întotdeauna cum tălmăcesc unii creştini ortodocşi cântarea “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”, cântare ce încununează, de cele mai multe ori, agapele prilejuite de câte un hram de biserică: Dumnezeu este doar cu noi, cu creştin-ortodocşii, aşa că faceţi bine neamuri ale pământului să înţelegeţi şi să vă plecaţi în faţa noastră care, din iubire (“căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu”) vă vom primi în biserica noastră, vă vom boteza, vă vom mirui şi vă vom ierta pentru rătăcirea în care aţi trăit până acum.

Ştiu că rândurile mele vor stărni, din partea unora, împotrivire, ştiu cum voi fi etichetat, dar vreau să spun, la final, că trebuie să ne bucurăm că un Sinod ca cel din Creta a avut loc, că s-au semnat acele hotărâri, că se anunţă şi alte întâlniri de acest gen, în viitor.

Dincolo de toate însă, după toate întrebările puse, de cei prezenţi în sală, joi seara (întrebări retorice, pentru că ei ştiau foarte bine răspunsul lor la ele) vreau să le pun şi eu o întrebare: Ce credeţi voi, în afară de creştinii ortodocşi, ceilalţi sunt cu Dracu?

Dan D. Iacob