Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorât elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni  cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de câteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete. Aşa scrie, într-un articol de pe blogul său, Andrei Plesu. Da, adevărat, dar suntem şi ţara în care, în jurul părintelui Arsenie Boca, sfântul Ardealului, mai precis în jurul mormântului de la Prislop, s-a creat un adevărat fenomen, sute de oameni trecând, zilnic, de câţiva ani, pragul mănăstirii în cimitirul căreia este îngropat trupul părintelui, spre a implora ajutor. Mai precis, mijlocire la Mântuitorul Hristos, singurul în stare să acorde ajutor. Iar acestui fenomen i-au fost anexate portrete ale părintelui şi tot felul de cărţi care, pe de o parte îi povestesc viaţa, iar pe de alta amintesc minunile, petrecute la mormântul lui, în viaţa celor ce l-au cercetat. Dar un portret nu este o icoană, deşi oamenii nu fac întotdeauna, la Prislop, diferenţa aceasta. Poţi păstra fotografia sau portretul cuiva pentru că-ţi este drag, dar nu te poţi ruga la acea fotografie, la acel portret, ca la o icoană.

În primăvara anului 2015, Marius Vasileanu, un fin cunoscător al fenomenului religios de la noi şi din lume, profesor universitar de istoria religiilor, a primit din partea editurii Şcoala Ardeleană propunerea de a scrie o carte despre Părintele Arsenie Boca. Realizând că ar avea nevoie de cel puţin doi-trei ani de documentare, a ales varianta de a aduna într-o carte o serie de dialoguri, pe tema amintită, cu câteva din cele mai lucide voci ale laicatului ortodox din România, specialişti în teologie ortodoxă, filosofie, istoria religiilor, istoria Bisericii, antropologia religiilor, bizantinologie, fizică, drept, diplomaţie, filologie, literatură, presă.

Iată, de exemplu, un fragment din discuţia cu teologul, diplomatul şi scriitorul Teodor Baconschi: Fiecare om desăvârşit atinge o formă irepetabilă a desăvârşirii. Pe mine unul nu m-a convins cu adevărat „intelectualul” Arsenie Boca. Da, era om deştept şi sârguincios, a învăţat bine, dar ca pictor rămâne  oarecare, fără o pătrundere ultimă a erminiei bizantine. Chemarea lui n-a fost cartea înaltă, „sacris erudiri„, ci transmiterea lui Dumnezeu într-o lume răvăşită de război, revoluţii sociale criminale şi materialism mai mult sau mai puţin dialectic. Am văzut că mulţi îl fac, în urma stagiului său de la Athos, un soi de inspirator al muncii Părintelui Stăniloae la traducerea Filocaliei. N-aş încuraja acest soi de protocronism arsenian.

Sau un fragment semnat de jurnalista şi poeta Marina Dumitrescu: Dacă România nu ar fi intrat sub tăvălugul regimului comunist în 1945 (când Arsenie Boca avea doar 35 de ani!) şi ar fi rămas o ţară liberă, putem fi siguri că Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus ar fi devenit un loc major de pelerinaj al ortodoxiei, înfloritor şi azi, exact aşa cum se întâmplă în Italia cu San Giovanni Rotondo – locul unde Padre Pio a trăit, s-a nevoit, iar din 1968 îşi are locul de veci. Hiatusul celor 45 de ani de comunism şi hărţuire politică a lui Arsenie Boca a pus, inevitabil, căluş activităţii sale pământeşti, dar nu şi lucrării ascunse – ceea ce explică renaşterea sa, de dincolo de mormânt, după 1990. Interesantă este şi o altă şi o altă similitudine între Padre Pio şi Părintele Arsenie: drumul anevoios către canonizare, în pofida evlaviei evidente şi crescânde! Vaticanului i-au trebuit nu mai puţin de 34 de ani după trecerea la Domnul a lui Padre Pio (purtătorul de stigmate) pentru a-l declara sfânt, în anul 2002.

Ce mi-a rămas în minte, mărturiseşte preotul Răzvan Petcu, parohul de astăzi al bisericii Sf. Nicolae de la Drăgănescu, pictată de Părintele, este „statura” lui tainică, suprapământească, acea privire albastră pe care nu puteam să o susţin, să o „înfrunt” pentru că tot timpul privirea îmi aluneca în jos. Este foarte vgreu să răspunzi unei priviri curate, spirituale, pătrunzătoare, interogative şi parcă atotştiutoare. Întâlnirile cu Părintele au rămas ca nişte momente de excepţie, de dicontinuitate cotidiană, momente de împărtăşire cu lumea de dincolo, ce ar putea fi comparate cu nişte ferestre spre Împărăţia Cerurilor la care Părintele a fost conectat.  (…) Părintele a venit la Drăgănescu în toamna anului 1967 şi a pictat biserica între anii 1968-1983, fiind foarte căutat, în toată această perioadă,  de către credincioşii din părţile Ardealului de sud (Braşov, Făgăraş, Sibiu) şi într-o mai mică măsură de către credincioşii din Bucureşti şi din alte părţi. Bunul Dumnezeu i-a revelat ce să picteze, Părintele mărturisind că pictează „ceea ce vede„.

Şi citatele ar putea continua. Cartea de convorbiri iniţiate de Marius Vasileanu are echilibru, măsură, ocolind pericolul de a cădea în vreo extremă. La un moment dat, după ce acum un an mă întorceam de la Prislop, mi-a venit ideea să scriu un volum cu titlul Altarele neamului românesc, în care să abordez tema mormintelor vii de pe cuprinsul ţării noastre: mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de la Putna, mormântul lui Eminescu de la Bellu, mormântul Părintelui Justin de la Petru Vodă, atâtea alte morminte vii, prin faţa cărora se perindă, zilnic, românii, spre a lua putere, ca prin faţa unor altare. Nu am scris până la urmă cartea, dar citind volumul conceput de Marius Vasileanu am realizat că ea ar putea fi scrisă tot sub forma unor dialoguri şi asta pentru că temele de anvergură nu pot fi limpezite, cred, de un singur autor, oricît de bine s-ar documenta el. În societatea românească de astăzi dezbaterile pe temele religioase ating de multe ori o încordare nefirească, iar în ceea ce priveşte cazul Părintelui Arsenie Boca este cultivat, de cele mai multe ori, senzaţionalul, în dauna abordărilor fireşti, lucide. Desigur că trecerea Părintelui în rândul sfinţilor, canonizarea lui, cu icoana şi acatistul validate sinodal, va aduce măsură în ceea ce se cheamă acum fenomenul Arsenie Boca. Până atunci însă, cărţi ca cea întocmită de Marius Vasileanu dau semnalul normalităţii, într-o ţară în care lucrurile se inflamează repede, deformând, de cele mai multe ori, realitatea.

Îmi place să cred, afirmă jurnalistul Sever Voinescu în postfaţa cărţii, că lentoarea cu care BOR se mişcă în privinţa canonizării lui Arsenie Boca nu are de-a face cu vreun sentiment de vinovăţie pentru că, din 1959 până la moartea lui, aceeaşi BOR l-a exclus din cinul monahal. Chiar dacă decizia ar putea fi explicată în contextul anilor 50 prin factori extra-bisericeşti, cu greu ar mai putea fi explicată în acelaşi mod persistenţa în ea în anii 70 şi mai apoi. Abia după 1989, BOR a retractat actele administrative prin care îi interziceau, practic, lui Arsenie Boca să fie ceea ce fusese hărăzit să fie. Dar destinul credinţei în Iisus Hristos pe lumea asta are doar în parte legătură cu Biserica Lui.  Harul duhovniciei nu se dă şi nu se ia cu ucaz patriathal. La fel şi sfinţenia. De-aia zic, Santo subito!         

 Dan D. Iacob