Astăzi, 3 august 2016, Liliana Dumitrescu (aşa cum am cunoscut-o în anul 1980), Andreescu, aşa cum avea să devină mai târziu, prin însoţirea cu Cristi, ar fi împlinit 67 de ani.

S-a grăbit însă să treacă pragul acestei lumi, să-şi schimbe nivelul de conştienţă (aşa cum ne-a învăţat, în dramatizarea nuvelei Pescăruşul, că înseamnă moartea), iar carnea ei, devenită mult prea grea de suferinţă, a început, vorba lui Shakespeare, să se topească şi să se facă rouă. Când am ajuns, acum câteva săptămâni, la Bucureşti, m-am grăbit să-i aprind un mugur de lumină la mormântul de la Bellu. Aşa am realizat, încă odată, că şi-a pierdut tatăl când era minoră şi mama când încă nu împlinise 30 de ani. Cu alte cuvinte, când am cunoscut-o, era orfană de ambii părinţi, dar avea înlăuntrul ei o lumină, o neodihnă, o căutare a înţelesurilor ultime, cum la foarte puţini oameni am întâlnit. A rămas orfană de mică, dar şi-a urmat drumul, steaua, studiile, pasiunea pentru teatru, dobândind o maturitate pe care puţini o aveau la vârsta ei, o profunzime în felul de a înţelege lumea şi omul, de care m-am împărtăşit şi eu la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, alături de cei ce frecventau trupa de teatru studenţesc Alma.

Am avut ocazia, în câteva pagini memorialistice, apărute în cărţile pe care le-am semnat până acum, să vorbesc despre experienţa celor cinci ani cât am frecventat trupa de teatru, de deschiderile culturale ce m-au locuit atunci, prin mijlocirea ei, de nebănuitele universuri pe nume Blaga, Nichita, Rilke, Novalis, Gibran, Arghezi, Barbu, de la care mi-a dat cheia de intrare, de universul Steiner, Krishnamurti, dar mai ales de universul numit Geta Angheluţă, care în acei ani (acum realizez) era mult mai tânără decât sunt eu acum, când scriu aceste rânduri.

Întâlnirile noastre s-au prelungit şi după anul 1985, când am absolvit facultatea şi a trebuit să mă întorc în Moldova, şi aşa l-am cunoscut pe Cristi, soţul ei, pe Alma, fata lor;  şi anii au tot trecut…

Ei îi datorez aventura Zepter, dar şi semnalarea unor noi autori ce începeau să fie traduşi şi pe pământ românesc. În câteva rânduri a trecut, cu Cristi, prin Piatra Neamţ, am mers la mănăstiri, la părintele Cleopa de la Sihăstria, la peştera Sfintei Teodora, sau pur şi simplu am stat de vorbă, în jurul unui pahar cu vin. Cristi zâmbea, îngăduitor, când noi rememoram cei cinci ani de teatru-studenţesc, întrebându-ne ce mai fac cei de atunci. Ce mai face Radu, Manuela, Victorina, Ella, Ion, Stelică, Alina, Călin, Veronel, ce mai fac surorile Cristescu, Mitică, Angelica…

În primăvara anului 2014, câţiva dintre ei au venit la lansarea cărţii mele De la Nistru pân la… Nisa, la târgul de carte Bookfest. După aceea, la o bere, am tot insistat să organizăm, în 2015, întâlnirea de 35 de ani de la înfiinţarea trupei de teatru Alma.

Şi, pe 8 august 2015, a fost organizată întâlnirea… Liliana s-a implicat mult, Alma a filmat, ce mai, a fost o întâlnire memorabilă.

Cine să fi ştiu atunci că, la mai puţin de un an, Liliana nu va mai fi, fizic, printre noi…

Ar fi multe de spus…

N-aş fi scris aceste rânduri dacă n-aş fi găsit astăzi, pe internet, rândurile pe care i le dedică fiica ei – Alma – la patru luni după despărţire…

Dragă Liliana, ştiu că acum eşti undeva în lumile spirituale pe care le asimţeai încă de aici, de pe pământ, dar mai ştiu că şi acolo ţi-ai păstrat setea de a şti, de a evolua, căci, nu-i aşa, drumul către Lumină este infinit. Drum bun şi nu uita, trimite-ne şi nouă, din când în când, câte o rază din lumina dintâi, din care tu te hrăneşti acum…

Ce am invatat de cand am pierdut-o pe mama

Au trecut un pic peste 4 luni de cand mama nu mai e printre noi, iar azi ar fi fost ziua ei… Uneori nu-mi vine sa cred ca vorbesc de ea la trecut sau ca nu e la ea la birou, asteptandu-ma cu zambetul ei minunat sa-i povestesc ce am mai facut. Dar stiu cu certitudine ca de ziua ei, chiar si asa de dincolo, si-ar fi dorit sa pot da mai departe ce am invatat din plecarea ei…

1.In primul rand am inteles ca nu e o pierdere propriu-zisa. Chiar primul lucru pe care l-am simtit cand am aflat ca s-a dus a fost “ce minunata viata am avut impreuna” si sentimentul adanc ca va fi cu mine intotdeauna. Atunci problema pierderii nu mi-o pot pune la fel.

2.Ca orice am facut sau gandit dupa moartea ei a fost perfect legitim pentru mine. Nu conteaza ca n-am purtat negru la inmormantare, ca am ras cu pofta la pomenire, ca am inceput brusc sa ma gandesc sa-mi caut un partener stabil – sau ca am plans in hohote provocat de un film intamplator. Am invatat ca orice mecanism de a face fata pe care mi l-am gasit a fost OK pentru mine si ca durerea se alina diferit la fiecare in parte. Iar in perioada asta de doliu interior, nu e nimic nepermis.

3. Am invatat sa nu mai tin doar pentru mine ce simt. Asta fiindca in mod normal eu sunt introvertita si am niste conceptii de viata despre care nu cred ca se suprapun perfect cu ce cred altii, asa ca le-am tinut ascunse. Mai ales aceea despre moarte. Si m-am trezit marturisind viziunea mea unor oameni despre care n-am crezut ca m-ar fi inteles vreodata si mai ales, nu stiam nici despre mine ca sunt in stare sa impartasesc aceste lucruri. Si astfel, iesind din carapace, chiar am fost mult mai putin singura.
4. Nu se termina viata cand pierzi pe cineva important si marcant, doar viata veche dispare. Am simtit ca am trecut de un “point-of-no-return” de cand am aflat de mama si ca nu mai sunt eu cea de ieri. Si am trait ceva care, oricat de pregatit ai fi, oricat de multe scenarii ti-ai face despre cum se va schimba viata ta, nu vei putea sti pana nu se intampla pe pielea ta. Si atunci simti realitatea deodata, in toate celulele tale.
5. Durerea de a nu sti viitorul si neputinta fata de suferinta cuiva drag sunt mult mai rele decat o certitudine dura. Am avut norocul ca mama a murit repede si pasnic si asta mi s-a confirmat in cel mai cumplit vis pe care l-am avut recent. Era inca vie si la spital, dar era aproape o leguma. Se chinuia sa-mi zica numele si nu mai avea pic viata in ochi, nu mai era ea, dar tratamentul functiona. A fost realmente cea mai dura traire posibila si m-am trezit in lacrimi multumind lui Dumnezeu ca a luat-o inainte sa ajunga asa. Si oricat as fi vrut s-o am in continuare in viata, n-as fi vrut sa se chinuie atata. Deci lectia pe care am primit-o a fost ca nu poti forta lucrurile, chiar daca simti ca asta vine din iubire.
6. Am realizat ca am oameni foarte frumosi in jurul meu. M-a surprins caldura si empatia lor si le sunt foarte recunoscatoare fiecaruia. Cred ca am primit 100 de imbratisari (vindecatoare aproape) la inmormantare.
7. Cineva drag m-a sfatuit, de dragul de a procesa sanatos moartea ei, sa ma gandesc la defectele mamei si la punctele slabe ale relatiei noastre si sa le pun alaturi de cele bune si frumoase. Initial mi s-a parut ciudat, fiindca nu vedeam nimic rau la mama. Dar incet-incet am reusit s-o privesc cum era ea cu adevarat, cu bunele evidente si cu relele pe care nu ma lasam sa le vad. Si asa am realizat ca exercitiul asta de eliminare a idealizarii a creat un echilibru in mine, ca doar am iubit-o cu totul.
8. Fiind foarte plina de viata, mama ar fi vrut ca si eu sa traiesc viata din plin si nu sa zac deprimata in urma ei. Asa ca m-am dus la mare, am iesit aproape in fiecare seara, mi-am luat bilete la festivale si un bilet catre India!
9. Timpul a inceput sa ia alta forma pentru mine, incep sa uit ce am facut recent sau ce urmeaza sa fac si nu mai numar zilele pana la un eveniment anume, nu mai injur orele pana scap de ceva care nu-mi convine. Parca tot prezentul a capatat un nou sens care merita descoperit. Si oricum nu am control asupra lui, oricat m-as strofoca. Asa ca prefer sa ma bucur de orice fel de timp imi apare in cale.
10. Si apropo de control, cea mai importanta lectie, si pe care intuitiv am scris-o pe fotografia de suvenir a mamei, e ca:

“Tot ce este, trebuie sa fie.”

Dan D. Iacob