Jurnalul unui bibliotecar: Unu-i dealul, altu-i idealul…

BibliotekarienCu ani în urmă, pe când mă luptam cu rigorile unei facultăți tehnice pentru care felul meu de ființă nu era pregătit, îmi scrisesem pe o foaie de hârtie, lipită de perete, tot felul de ziceri. Una din ele suna așa: Unu-i dealul, altu-i idealul. Idealul, forma perfectă a ceea ce ar trebui să trăim cu felul de ființă cu care am venit pe lume. De obicei ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine târziu și astfel suntem constrânși să pășim pe drumuri străine de drumurile pe care le purtăm înfășurate înlăuntrul nostru. Am găsit într-un referat de specialitate al unui coleg bibliotecar din țară o enumerare a celor patru tipuri de bibliotecari în stare să acopere paleta de activități care se află în orizontul bibliotecii mileniului trei, bibliotecă ce tinde să devină un Centru Cultural.

  1. Bibliotecari care se ocupă cu colecția
  2. Bibliotecari care au în atenție utilizatorii
  3. Bibliotecari în ale căror preocupări intră formarea, studiul și cercetarea
  4. Bibliotecari pentru servicii și proiecte

Vorba ceea: Unu-i dealul, altu-i idealul.

De obicei în bibliotecile noastre, care-și afirmă tot mai răspicat statutul de Centre Culturale, bibliotecarul este un factotum. Mai precis, la biblioteca la care lucrez, chiar și cei de la înregistrarea colecțiilor, care prin natura meseriei nu au atingere cu utilizatorii, sunt constrânși să facă activități culturale cu aceștia; suntem departe de a respecta delimitarea practică a celor patru tipuri de bibliotecari.

Dar așa este peste tot în România de azi. Afirmăm sus și tare că am atins un anumit nivel de performanță dar, în fapt, oamenii sunt folosiți după cum dă Domnul. Asta se întâmpla și cu mulți ani în urmă, făcându-l pe Cioran să afirme că România este eșecul permanent, că ea are o originalitate a eșecului. Și cum să nu fie omniprezentă tema eșecului într-o țară în care a face ceea ce vrei și știi să faci cel mai bine este excepția și nu regula? Mediul bugetar înghite, de obicei, oameni a căror fel de ființă nu se poate adapta luptei acerbe din mediul privat. Biblioteca este un loc în care, după ce dobândești câteva abilități, poți rămâne până la pensie dacă accepți un salariu modest și o poziție socială asemenea.

Când lucrezi în sistem ajungi să trăiești, ca pe vremea lui Ceaușescu, într-o dublă realitate: una adevărată și alta bună de raportat. Ajungi să trăiești schizofrenic. Și asta din pricina celor care cosmetizează totul din frica de a nu-și pierde posturile, de frica reducerilor de personal. Pe vremea comunismului exista un banc ce viza raportările la semănat și arat. Se spune că cineva de la Centru, adunând suprafețele raportate, a dat următorul comunicat: Opriți aratul, opriți semănatul, am depășit granițele țării. Nimeni nu mai credea în ultimii ani ai regimului ceaușist cifrele prezentate la televizor și în presa scrisă, cifre care anunțau recolte record, planuri depășite.

În luna ianuarie a fiecărui an, la bibliotecă se face o analiză, pe bază de cifre, a activității din anul precedent, comparativ cu ultimii ani. Din moment ce toate cifrele sunt umflate analiza este irelevantă, dar este un prilej pentru director de a vorbi câteva ore, de a atrage atenția, de a încuraja, de a fixa noi obiective, în timp ce cei 50 de angajați stau cuminți pe scaune, ascultă și aprobă. Orice încercare de a muta discuția pe alte registre este sancționată rapid, iar cei mai mulți dintre bibliotecari, având experiența atâtor analize similare, din atâția ani, nici nu se mai obosesc să reacționeze. Analiza trece și începem un nou an. Trist este că ceea ce se întâmplă în mic la nivelul unei biblioteci, se întâmplă în mare la nivelul tuturor instituțiilor bugetare. Mii și mii de oameni întocmesc acte, țin evidențe, fac raportări, organizează tot felul de manifestări, târguri, expoziții, într-o țară în care numărul deceselor a depășit cu mult numărul nașterilor, în care numărul celor cu boli cronice este de ordinul milioanelor, în care sărăcia, mizeria, au atins cote alarmante. Ce-i de făcut?

*

Pentru că bibliotecarul trebuie să fie într-o continuă frenezie, s-au inventat expozițiile tematice. În biblioteca la care lucrez sunt două mari locuri (la parter și etaj) cu vitrinele unde, de două ori pe lună, alteori mai des, se așează cărți ori albume legate de tot felul de aniversări sau comemorări ale oamenilor de litere. Dar dincolo de munca bibliotecarilor – a selecta de pe rafturi zeci de volume, a le căra, ale așeza în vitrine – impactul acestor expoziții asupra utilizatorilor este minim, în marea lor majoritate, presați de timp, ei trecând glonț pe culoarele cu exponate spre a ajunge la secțiile de unde, tot foarte repede, ridică volumele dorite (în cazul în care biblioteca le are). Normal ar fi să se facă câte două expoziții pe trimestru, una la parter și alta la etaj, mergând pe culmile creatorilor, expoziții însoțite de colocvii, vizionări de filme documentare sau artistice în legătură cu personalitatea omagiată. Personalitățile cărora li se dedică, la nivel național sau european, câte un an aniversar trebuie să li se acorde o atenție specială și în bibliotecă, atenție reflectată în colocvii și în alte tipuri de manifestări. Astfel, pe de o parte impactul unui autor asupra cititorilor va fi amplificat iar pe de altă parte, bibliotecarii nu vor fi nevoiți să devină simpli mânuitori de carte.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.