Atlas de sunete fundamentale: Religia pentru atei

religia-pentru-ateiAnul 2013 a adus şi traducerea în româneşte a cărţii Religia pentru atei, scrisă de filosoful francez Alain de Botton, fiul a doi evrei netradiţionalişti care vedeau în credinţa religioasă cam acelaşi lucru cu ataşamentul faţă de Moş Crăciun, carte tipărită de Editura Vellant.

Lucrurile devin interesante, observă filosoful, atunci când încetăm să mai credem că religiile ne-au fost transmise din ceruri sau că sunt complet aberante. Atunci putem admite că am inventat religiile ca să slujească celor două nevoi primare care ne animă şi astăzi şi pe care societatea laică nu a reuşit niciodată să le satisfacă în mod onorabil: prima, nevoia de a trăi laolaltă, în comunităţi, în armonie, contrar impulsurilor noastre egoiste şi violente adânc înrădăcinate; şi, a doua, nevoia de a face faţă unor grade înspăimântătoare de durere cauzată de vulnerabilitatea în faţa eşecului profesional, a relaţiilor agitate, a pierderii celor dragi şi a propriei noastre descompuneri şi morţi. Se prea poate ca Dumnezeu să fi murit, dar problemele arzătoare ce ne-au împins să-l inventăm continuă să impună soluţii care nu dispar atunci când depistăm vreo inexactitate ştiinţifică în parabola înmulţirii pâinilor.(…)

Cam tot ce-i mai frumos la sărbătoarea Crăciunului nu are absolut nimic de-a face cu naşterea  lui Hristos. Ea are în centru concepte de comunitate, de sărbătoare şi de reînnoire ce datează de dinainte de contextul în care au fost plasate de-a lungul secolelor de către creştinism.(…)

Liturghia dizolvă în mod susţinut subgrupurile bazate pe statutul financiar şi social în interiorul cărora funcţionăm îndeobşte, azvârlindu-ne într-o mare mai largă de umanitate.(…)

Ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de euharistie a început ca un prilej pentru comunităţile creştine timpurii de a lăsa deoparte munca şi obligaţiile domestice şi de a se  aduna laolaltă în jurul unei mese (cel mai adesea încărcată cu vin, miel şi bucăţi de pâine dospită) pentru a rememora Cina cea de Taină. Acolo vorbeau, se rugau şi reafirmau devotamentul faţă de Hristos şi unii faţă de ceilalţi. Denumite agape („iubire” în greacă) aceste întâlniri erau organizate cu regularitate până la Conciliul de la Laodiceea din anul 364. Dar plângerile privind exuberanţa excesivă de la unele din aceste adunări a condus Biserica timpurie la decizia regretabilă de a interzice agapele şi de a sugera ca dreptcredincioşii să ia masa acasă, în familie, şi abia mai apoi să se adune pentru banchetul spiritual pe care-l cunoaştem astăzi sub numele de euharistie.

Cu excepţia funerariilor, majoritatea ritualurilor religioase comunitare degajă voioşie. (…)

În momentele lor de maximă profunzime, religiile înţeleg şi acceptă faptul că bunătatea, credinţa şi blândeţea  datorează mult contrariilor lor. Creştinismul medieval a înţeles cu siguranţă această dihotomie. În cea mai mare parte a anului, doctrina propovăduia solemnitate, ordine, înfrânare, cinste, iubire de Dumnezeu şi decenţă sexuală, ca în ajunul Anului Nou să rupă zăgazul psihicului colectiv, dezlănţuind „festum factuourum”, Săptămâna Nebunilor. Dar nimic nu era văzut ca o simplă glumă. Totul era sacru, o parodia sacra, menită să se asigure că în tot restul anului lucrurile rămân orientate în direcţia bună. (…)

Ar trebui să punem haosul la loc de cinste o dată pe an, desemnând ocazii cu care să fim pentru puţină vreme scutiţi de cele două mari apăsări ale vieţii adulte laice: aceea de a fi raţionali şi aceea de a fi fideli. (…)

Dacă vrem să avem festinuri ale iubirii, trebuie să avem şi unele ale nebuniei. (…)

Creştinismul nu s-a dat în lături de la a crea o atmosferă morală în care oamenii să-şi identifice defectele  unii altora, admiţând că e loc de mai bine în comportamentul lor. (…)

Diferenţa dintre educaţia creştină şi cea seculară se revelează cu deosebită claritate în modul de instruire al fiecăreia: educaţia seculară ţine prelegeri, creştinismul predici. Una e preocupată să disemineze informaţia, alta să ne schimbe vieţile, predicile pornind de la ideea că auditoriul căruia i se adresează este în multe privinţe pierdut. (…)

Creştinismul nu este, în sine, o instituţie pesimistă. Doar că are bunul-simţ de a-şi proiecta aşteptările în viaţa de apoi, în perfecţiunea morală şi materială a unei lumi foarte îndepărtate de aceasta. Această exilare a speranţei către o sferă îndepărtată i-a permis Bisericii să fie realistă şi prozaică în legătură cu realitatea lumească, neînchipuindu-şi că Ierusalimul ceresc ar putea fi reconstruit aici jos, pe pământ. (…)

Societatea laică trebuie să înveţe să coaguleze eforturile disparate ale indivizilor preocupaţi de îngrijirea sufletului şi să-i organizeze sub egida unor instituţii. (…)

Multe dintre problemele sufletului modern pot fi rezolvate prin soluţii propuse de religii, odată acestea desprinse din structura supranaturală în care au fost concepute iniţial. Înţelepciune credinţelor aparţine întregii omeniri, chiar şi celor mai raţionali dintre noi, şi merită să fie reabsorbită selectiv de duşmanii cei mai înverşunaţi ai supranaturalului. Religiile sunt adesea prea folositoare, prea eficiente şi prea inteligente pentru a fi abandonate întru totul în favoarea sferei religioase.

Cartea lui Alain de Botton face parte din valul de volume ce încearcă să regăsească locul omului într-o lume desacralizată care se sprijină, totuşi, pe legile moralei. În volumul Nebunia de a gândi cu mintea ta, apărut anul acesta la editura Humanitas , Gabriel Liiceanu spune: Merită să repetăm  la nesfârşit că Occidentul este singura civilizaţie din istorie care a reuşit să execute cu succes ritul de trecere de la un spaţiu religios fondator la unul laic intens creator. (Vedem astăzi la ce tragedii cumplite duce incapacitatea statelor islamice de a despărţi statul şi viaţa civică de legea religioasă). Temeliile religioase ale Occidentului s-au retras în cele din urmă în adâncul invizibil al istoriei lor, pentru a face loc – şi a o lăsa să se vadă în toată splendoarea ei – unei formidabile succesiuni de suprastructuri laice. Ieşirea din religie simultan cu păstrarea premiselor ei morale a fost marea reuşită a Occidentului. Traversarea spaţiului educativ rezultat dintr-un pact cu divinul s-a soldat cu o mişcare liberă şi suverană a umanului, cu un destin autoconstruit sub privirea distantă a unui zeu părăsit şi îngăduitor. Nicio altă societate, în afara celei occidentale, nu a sfârşit prin a răspunde astfel în termeni laici la marile întrebări pe care omul şi le pusese mai întâi în termeni religioşi. Aceste răspunsuri, rezonabile atât prin esenţa lor fondatoare, cât şi prin funcţia lor orientativă (ca să nu mai vorbim de venerabilitatea pe care le-o conferă vârsta lor milenară), sunt astăzi abolite de istoria corectitudinii politice universitare a ultimelor cinci decenii.

A trăi într-un spaţiu laic creator, aceasta se pare că este soluţia lumii desacralizate, soluţie pusă în umbră însă, pas cu pas, de conceptul corectitudinii politice, cultivat în ultimele decenii în universităţile din Europa şi S.U.A, cu repercusiuni asupra felului cum înţelegem astăzi, dar mai ales mâine, locul şi rolul omului în lume.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.