Pentru un om ca mine, a cărui viaţă sufletească, spirituală, se desfăşoară în cadrele paradigmei iudeo-creştine, lectura cărţilor lui Osho este, întotdeauna, ca un duş rece, pentru că mă ajută să înţeleg punctele slabe ale drumului meu întru Hristos.

În spiritul eliberării omului de orice formă de servitute, Osho conturează Cele 10 porunci:

1. Nu asculta niciodată de porunca nimănui, decât dacă porunca vine şi din interiorul tău.

2. Nu există alt Dumnezeu, decât viaţa însăşi.

3. Adevărul este în tine, nu-l căuta în altă parte.

4. Iubirea este rugăciune.

5. A deveni un vid este uşa către adevăr. Vidul în sine este mijlocul, scopul şi realizarea.

6. Viaţa e aici şi acum.

7. Trăieşte treaz.

8. Nu înota-pluteşte.

9. Mori în fiecare clipă, ca să poţi să fii nou în fiecare clipă.

10. Nu căuta. Ceea ce este, este. Opreşte-te şi vezi.

Din aşezarea acestui decalog, el începe să vorbească despre toate temele omului, între care un loc special îl ocupă credinţa. Este esenţial să credem în ceva, se întreabă Osho?

Adevărul, spune el, nu poate fi dobândit prin efort intelectual, deoarece adevărul nu este o teorie, ci o experienţă şi el trebuie să fie trăit. Credinţa nu este adevărul, ci doar o teorie despre adevăr, iar teoria nu vindecă foamea sufletului, tot astfel cum citirea unei cărţi de bucate nu potoleşte foamea trupului. Adevărul este o hrană.

Hristos nu a spus, Eu deţin Adevărul, ci a spus Eu Sunt Adevărul, invitându-ne să ne nutrim cu acest Adevăr. După Înviere şi Înălţare, spun unii teologi, oamenii au aşteptat A Doua Venire a Lui, dar s-au ales doar cu Biserica. Dar Biserica a pus în centrul ei Taina Euharistiei, hrănirea tu trupul şi sângele Domnului, întru trăirea Adevărului.

Veţi cunoaşte adevărul, spune Hristos, iar adevărul vă la face liberi.

Pentru noi, creştinii, adevărul este Hristos, Dumnezeu-Omul, dar în spiritualitatea conturată de Osho, Hristos nu are un loc privilegiat, adevărul de atins fiind, pentru el, înfăşurat înlăuntrul fiecăruia dintre noi, descoperirea lui neatârnând de nicio revelaţie. Un căutător autentic nu caută o anumită doctrină care să-i aducă pacea (Pacea mea o dau vouă, spune Hristos), încercând mai degrabă să găsească ceva mai profund în propria fiinţă, ceva în stare să treacă dincolo de îndoială, de acel omenesc, prea omenesc: Doamne cred, ajută necredinţei mele.

Iar în profunzimea fiinţei voastre, spune Osho, se află viaţa, iar omul care a ajuns la Viaţă are încredere, pentru că a înţeles că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul lui. Dumnezeirea ni se revelează doar când ajungem la tăcere, ea fiind peste tot. De aceea, adevăraţii maeştri sunt cei care reuşesc să te crească întru tăcere.

Să ne amintim că Iisus vorbea foarte puţin, Rugăciunea Domnească este scurtă, la fel Fericirile, dar făptuia foarte mult; predicile Lui, aşa cum apar în Evanghelii sunt, de fapt, culegeri ale sentinţelor pe care le-a rostit în diferite prilejuri.

Mintea este într-o continuă căutare a unui înţeles al vieţii, al unui rost, iar munca mea, spune Osho, este aceea de a te ajuta să-ţi maturizezi mintea astfel încât să poţi trăi această viaţă lipsită de sens (Dumnezeu, nirvana, raiul, iadul, fiind produse ale minţii, ficţiuni) şi încă într-un mod frumos.

Dar lucrurile sunt suficiente aşa cum sunt, iar dragostea în sine este de ajuns. Dar dacă Dumnezeu este o ficţiune, dumnezeirea nu este o ficţiune ci o calitate. Calitatea de a fi divin, de a trăi o viaţă divină. Iar a fi divin înseamnă a trăi creativ. Existenţa însăşi nu are nevoie de un creator, ea fiind creativitatea însăşi, iar pentru Osho, a fi creativ este cea mai importantă calitate religioasă.

Dacă compui un cântec, dacă amenajezi o grădină, eşti religios. A merge la biserică este ceva prostesc, dar a crea o grădină este ceva extrem de religios. Munca este venerare, omul rugându-se cu adevărat doar când creează ceva. Creativitatea înseamnă Dumnezeu, mai precis dumnezeire, o energie extraordinară – explozivă, nesfârşită, expansivă – şi nu o persoană care să fie Dumnezeu. Această energie expansivă, nesfârşită, explozivă, această creativitate este divină. Am gustat această experienţă, nu doar cred în ea. Doar orbii cred în lumină, ceilalţi o văd pur şi simplu. Iar dumnezeirea nu este ceva ce poate fi confirmat sau infirmat cu ajutorul logicii, este ceva ce poate fi doar experimentat. Am simţit dumnezeirea pretutindeni, pentru că nu există nimic altceva în afară de ea. Dar nu există Dumnezeu. Şi mai este ceva: dacă nu veţi găsi voi înşivă adevărul, el nu va fi niciodată adevărul vostru. Pentru mine preoţii, tema păcatului, templele, sinagogile, bisericile, sunt piedici în calea descoperirii adevăratei religiozităţi. Religiozitatea este una din calităţile fiinţei voastre şi ea nu are nimic de a face cu ritualul.

Eu sunt împotriva rugăciunii, pentru că ea este o afacere (când dai de necaz te rogi, când capi uiţi de rugăciune); eu sunt pentru meditaţie, pentru că cel ce meditează ajunge să cunoască, să simtă realitatea care pulsează înlăuntrul său, bătăile inimii existenţei.

Iisus este un rebel, la fel ca Buddha sau Lao Zi. Dar când se formează biserica ea începe să distrugă rebeliunea lui Iisus, a lui Buddha, impunând propriile idei. Eu îl cunosc pe Iisus pentru că eu cunosc meditaţia. Cunoaşterea mea despre Iisus nu ţine de Biblie, nu a fost obţinută prin teologia creştină. Eu îl cunosc pe Iisus în mod direct. Îl cunosc pentru că mă cunosc pe mine însumi. Iar un om ca Iisus nu poate vorbi despre faptele sale ca despre un sacrificiu, aşa cum l-a pus biserica să vorbească, pentru simplul motiv că tot cea făptuit el este o sărbătoare, nu un sacrificiu. El îl cunoaşte pe Dumnezeu dansând, cântând, el nu este un martir. Iisus îşi celebrează viaţa şi moartea; nimeni nu poate mântui lumea; după 2000 de ani lumea este aceeaşi.

Posibilităţile de a ajunge la Dumnezeu sunt infinite, iar Iisus nu poate fi singura cale, aşa cum citeam zilele trecute pe coperta unei cărţi. De ce să-l sărăcim atât de mult pe Dumnezeu – o singură cale…Dar biserica se află în căutare de clienţi şi, de aceea, preoţii ei trebuie să afirme, răspicat, că Iisus este singura cale şi că toate celelalte căi sunt greşite.

Iisus este o cale, cu condiţia ca această cale a lui să fie urmată. Un Buddha nu poate decât să vă arate calea.

Nu este nevoie de mântuire, pentru simplul motiv că omenirea n-a comis nici un păcat. Cuvântul folosit de Iisus pentru pocăinţă se traduce cu „întoarcere”, întoarcere la propria fiinţă, iar asta reprezintă meditaţia, întoarcerea la sursă. De aceea, a-l înţelege pe Iisus prin intermediul preoţilor este aproape imposibil. Singura cale este întoarcerea în interior, unde poţi cunoaşte conştiinţa cristică. Singura cale de a-l înţelege pe Hristos este să devii un Hristos. Nu trebuie să fii creştin, trebuie să fii un Hristos, aşa cum nu trebuie să fii budist, trebuie să fii un Buddha, nici hindus, ci un Krishna ; iar asta înveţi de la mistici. Nu de preoţi aveţi nevoie ci de oameni treji, pentru că doar cei treji îi pot scutura pe cei adânciţi în somn şi visare.

Omenirea trebuie să se elibereze de ideea de păcat, de vină, de căinţă, omenirea are nevoie de inocenţă. Adevărul trebuie căutat fără vreo idee preconcepută. Misticul se apropie din ce în ce mai mult de inocenţa copilăriei, el este numai zâmbet, râs, pentru că vede miracolul existenţei peste tot în jurul său. Şi atunci, recunoştinţa devine singura rugăciune autentică, iar viaţa devine rugăciune : acţiunile, odihna, munca, somnul, torul, însăşi fiinţa voastră, devine rugăciune. Iar asta nu e ceva ce se poate face într-un templu, într-o biserică, ci oriunde te-ai afla.

La Cina cea de taină, Iisus le-a spus ucenicilor : N-aţi fost cu mine doar pentru a-mi asculta vorbele; aţi fost cu mine pentru a mă gusta, pentru a mă bea, pentru a mă trăi. Poate eu voi dispărea, dar voi puteţi continua să mă beţi.

Odată ce aţi aflat secretul de a bea, de a mânca, de a sorbi, întreaga existenţă vă stă la dispoziţie. Maestrul e doar o mică fereastră către univers, dar nu trebuie să dăm mare importanţă cadrului ferestrei. Din păcate oamenii se închină ferestrelor, neîndrăznind să privească către ceea ce se află dincolo de fereastră.

Lumea aceasta aparţine doar celor ce trăiesc clipă de clipă într-un autentic extaz, iar pentru minne veselia, lipsa de sobrietate, simţul umorului, sunt calităţile fundamentale ale unei fiinţe religioase. Existenţa nu iubeşte nimic mai mult decât veselia. Pentru mine singurul templu autentic este existenţa. Dumnezeu nu poate exista în afara vieţii, iar viaţa trebuie dansată, iubită, celebrată. La uşă bate o nouă eră a misticilor ; ascultaţi cu atenţie şi deschideţi.

Nu puneţi ochelarii voştri pe ochii nimănui ; voi aveţi alte dioptrii.

Orice lucru bazat pe credinţă e o născocire.

Îndoiala e ceva natural, credinţa este nenaturală.

Religiile trebuie să dispară, iar ştiinţa trebuie să crească într-o nouă dimensiune, orientată spre interior. Singura voastră responsabilitate ar trebui să fie aceea de a vă cunoaşte pe voi înşivă. Iar în momentul în care ajungi stăpân pe propria ta fiinţă, în viziunea ta are loc o revoluţie, iar resentimentele tale se transformă în recunoştinţă. Ajungi să faci totul ca izvorând din propria ta fericire, iubire, compasiune. Şi vei ajunge să ai atâta dragoste şi atâta beatitudine, încât vei dori să o împarţi cu ceilalţi. Iar când iubirea izvorăşte din realizarea de sine, ea nu mai depinde de obiectul iubirii ; pur şi simplu se revarsă.

Eşti cu adevărat un om trezit, un om viu, când răsplata acţiunilor tale sunt chiar acţiunile tale.

E nevoie de foarte mult curaj spre a descoperi adevărul, iar dacă nu aveţi un maestru care să fi murit şi apoi să fi renăscut, care s-a răstignit şi apoi a înviat – dacă nu daţi de un om precum Iisus sau Buddha -, nu veţi putea avea destul curaj.

Iisus spune : « Adevărul eliberează ». Dar ai acces la adevăr doar prin meditaţie, prin golirea completă a minţii de toate credinţele, ideologiile, conceptele, gândurile. Doar într-o minte goală, în care nu mai există niciun pic de praf pe oglindă, se va reflecta adevărul, iar acea reflexie este o binecuvântare.

Religiile distrug potenţialul de rebeliune din om.

Creştinismul, prin preoţii şi teologii lui, spune : “ Adevărul a fost găsit de Iisus Hristos ; voi nu mai trebuie să vă preocupaţi de el. Trebuie doar să credeţi în Iisus Hristos”. Dar nu e posibil să ştiţi ce ştie Iisus doar prin simplul fapt de a crede în el.

Munca mea este să vă deprogramez şi apoi să vă las cu voi înşivă, spre a vă recăpăta spiritul rebel cu care v-aţi născut, spirit care este chiar fiinţa voastră. Aşa veţi deveni o individualitate, nu o persoană, pentru că personalitatea este o mască. Dar eu vreau să fiţi individualităţi, nu persoane. Voi nu sunteţi personalitatea voastră. Societatea nu poate manipula un om ce se află în centrul propriei fiinţe, pentru simplul motiv că el este dincolo de strânsoarea societăţii.

Se spune că atunci când Iisus a înviat, Maria Magdalena, care-l iubise enorm, s-a apropiat de el, dar el i-a spus să nu-l atingă. Dar în original cuvântul poate însemna atât „atinge” cât şi ”agăţa”. Şi atunci am înţeles că, de fapt, Iisus a spus: „Nu te agăţa de mine”. Dacă există iubire, dacă există încredere, nu te agăţi. Pur şi simplu împărtăşeşti fără a te agăţa, fără a te cocoţa, împărtăşeşti într-o stare de profundă relaxare.

Iar a te abandona, înseamnă a te abandona vieţii. Iar când te-ai abandonat vieţii devii propria ta lumină, fără să fie nevoie să te mai agăţi de cineva. Învaţă de la toţi, dar nu te agăţa de nimeni. Descoperirea lui Buddha, a lui Iisus, a lui Kabir, a lui Rummy, nu poate deveni şi a ta: va trebui ca tu să redescoperi, totul, din nou. Experienţa religioasă nu poate fi transferată, ea trebuie trăită individual. Oamenii vă pot arăta calea, dar nimeni nu vă poate conduce acolo.

Dacă deveniţi o minte individualizată, există posibilitatea ca, într-o zi, să deveniţi parte din mintea universală, dar dacă aparţineţi doar minţii colective, veţi aparţine, de fapt, diavolului, pentru că mulţimea e diavolul, iar imitaţia este calea către diavol. Diavolul este mintea colectivă, este beţia colectivă.

O fiinţă religioasă nu poate fi creştină, hindusă, musulmană. A fi religios înseamnă a fi atât de vast, încât să nu poţi fi îngrădit în închisori atât de mici – biserici, secte, crezuri, dogme. Un om religios nu are catehism, în schimb el cunoaşte dragostea, adevărul, frumuseţea, autenticitatea. Dar, dincolo de toate, ştie că aceste valori sunt imposibil de exprimat, ele putând fi doar trăite.

Iisus, Krishna, Buddha, Zarathustra, Lao Zi, toţi aparţin unui tip de religiozitate, fiind meniţi să vorbească, totuşi, limbi diferite. Dar religia lor este dincolo de cuvinte. Un creştin vorbeşte despre adevăr, fără să ştie nimic despre el, pe când un Hristos cunoaşte adevărul. De aceea, religiile nu sunt posibile; posibilă este doar religiozitatea. Adevărata religie este cea mai înaltă formă de libertate, pe când religiile de astăzi sunt forme de sclavie, sunt înşelătorii.

Iisus Hristos? Au trecut 2000 de ani, cui îi mai pasă?

Trebuie să-ţi trăieşti propria viaţă.

Trebuie să fii autentic faţă de tine.

Trebuie să-ţi descoperi individualitatea.

Există şase tipuri de religii pe lume:

1. bazată pe ignoranţă: religia oamenilor de felul acesta este unica revelaţie, iar profetul lor e unic, orice altceva fiind fals la modul absolut. Carcteristica ei e imitaţia: imitaţi-l pe Buddha, pe Iisus, pe Mahavira. Nu fiţi voi înşivă, fiţi altcineva. Dar fiecare om se naşte cu o individualitate unică şi un destin al lui, iar a imita pe cineva este o crimă.

2. bazată pe frică: lumea e un loc ciudat, iar omul vrea să fie în siguranţă, are nevoie de un Tată divin, care-l protejează. Dumnezeu devine atunci un produs secundar al fricii. Religia axată pe frică e religia lui „nu”: nu face asta, nu face aia – fiindcă frica e negativă. Cele zece porunci se bazează pe frică. Cuvântul cheie al unei religii bazate pe frică este „iadul” şi ea implică reprimarea, continua reprimare.

3. bazată pe lăcomie: este bazată pe „faceţi”, are drept cuvânt cheie „raiul” şi axată pe ritualuri, ambiţie, dorinţe.

Aceste trei tipuri de religie sunt amestecate, lăcomia, frica şi ignoranţa mergând mână-n mână, condiţionându-se una pe alta.

4. bazată pe logică: este religia lui „faceţi şi nu faceţi”, bazată pe legi, tradiţională. Este religia învăţaţilor, a cărturarilor erudiţi, ce încearcă să demonstreze existenţa lui Dumnezeu prin intermediul logicii. Acest tip de religie naşte teologia, toate bisericile fiind fundamentate pe ea.

5. Doar al cincilea şi al şaselea tip de religie sunt adevărate: al cincilea tip de religie e bazat pe inteligenţă, nu pe logică, nu pe intelect; inteligenţa uneşte, intelectul desparte. Yoga reprezintă metodologia unirii, Dumnezeu fiind cea mai mare totalitate. Dumnezeu nu e o persoană, e o prezenţă, prezenţă ce apare când întregul funcţionează în perfectă armonie. Acea comuniune este Dumnezeu. Dragostea e Dumnezeu. Uitaţi-l pe Dumnezeu, dragostea e de ajuns. Dar mai presus de inteligenţă e religia meditaţiei – religia omului spontan. Dar, de fapt, cea mai înaltă formă de religie este a şaptea: religia extazului, samadhi, ce implică bucuria, celebrarea, cântecul, dansul, extazul. Iar atunci apare şi beatitudinea. ¹

Aceasta este viziunea lui Osho despre om şi lume. Şi de fiecare dată când citesc o carte de-a lui, încerc să înţeleg, dincolo de cuvinte, cum pot fi un creştin mai bun, pentru că, în esenţă, creştinismul se trăieşte, nu se povesteşte şi, spre a ajunge la adevăr trebuie, cum spunea un mare trăitor, să gândim cu mintea lui Hristos şi să simţim cu inima lui. Dar pentru aceasta, noi credem că trebuie să participăm la Sfânta Liturghie, să ne împărtăşim cu Hristos, să ne spovedim, să iubim cu iubirea cu care El ne-a iubit, iubire peste puterile omului, dar iubire care ne poate locui, dacă asupra noastră se coboară harul Duhului Sfânt. Pentru noi, creştinii, Hristos este prezent, aici şi acum, iar Biserica este comunitatea credincioşilor în stare să ne asigure trambulina de pe care, fiecare dintre noi, după felul lui de fiinţă, poate face saltul, întru Împărăţia lui Dumnezeu. Iar viaţa de zi cu zi a creştinului este, pe treapta ei cea mai înaltă, pregustarea acestei Împărăţii. Nu putem ajunge fii după fiinţă ai lui Dumnezeu, dar putem, cu ajutorul Duhului Sfânt, să fim fii în Fiul.

Aceasta este credinţa noastră şi pe aceasta o mărturisim.

Dan D. Iacob

---