Jurnalul unui bibliotecar: Ospățul lui Babette

old-book-quill-ink-370x280Isak Dinesen are o povestire în care într-un sat pierdut pe coasta Danemarcei, în care locuitorii erau foarte religioși, ajunge o femeie. Comunitatea fusese dominată mulți ani de un pastor sever ce mergea pe calea creștinismului îndârjit care vede în lume un rău și îndeamnă la abandonarea plăcerilor lumești. Femeia venea din Franța cuprinsă de revoluție și a bătut la casa unde locuiau cele două fete ale pastorului, bătrâne acum, nemăritate, reușind să se angajeze ca bucătăreasă. A învățat repede să gătească mâncarea pe care o mâncau sătenii (pâine, pește, lapte și combinațiile lor posibile) și așa au trecut 14 ani.

Într-o zi, pe când fetele se pregăteau să sărbătorească centenarul nașterii tatălui lor, veni o scrisoare în care se afla un cec. Babette câștigase loteria la care, odată pe an, un prieten de la Paris îi cumpăra un bilet. Vreau să pregătesc eu masa pentru sărbătoarea centenarului tatălui vostru, le spuse surorilor și plecă într-un oraș îndepărtat, pentru a face comenzile. Timp de paisprezece ani se hrănise și cu vise, iar acum ele puteau deveni realitate. În fine, a sosit ziua cea mare, Babette a așternut o față de masă albă, de in, pe ea a pus veselă de import, sfeșnice de argint și pahare de cristal. Și banchetul începu. Vinurile au fost urmate de tot felul de mâncăruri excelente, iar pe măsură ce mâncau, în mesenii veniți cu hotărârea de a nu se bucura de bucate, avea  loc

o metamorfoză. Magia mâncării era mai puternică decât ideile pe care le aveau în minte.

Încet, încet, ochii, vocile, cuvintele, gesturile s-au umplut de bunătate și bucurie și frumoasa adormită care trăia uitată înlăuntrul lor s-a trezit din somn. Și s-au întors la copilărie. Când au părăsit casa, băteau din palme într-un cerc mare și cântau cântece de demult.

– Acum ești bogată, îi spuse una din surori, și vei pleca de la noi.

– Nu sunt bogată, veni răspunsul. Am cheltuit totul pentru acest ospăț. Atât costă o masă pentru 13 persoane la restaurantul parisian la care am lucrat.

Timp de 14 ani Babette a trăit alături de săteni, a preparat și a mâncat mâncărurile cu care ei erau obișnuiți, dar n-a uitat nicio clipă de unde venise. Ceea ce iubește memoria, s-a spus, este veșnic. În tăcerea ei erau amintiri ale bucuriilor trecute, necunoscute celorlalți. Era inutil să le-o spună, n-ar fi înțeles. Nu trăim doar cu pâine ci și din cuvintele care conțin amintirea unei fericiri trecute. Ca să tânjim după ceva trebuie mai întâi să ne bucurăm de posesia lui. Dragostea vrea să repete, să recupereze în viitor un timp pierdut.

Viața ne așază, după reguli numai de ea știute, unii în preajma altora, deși în fiecare dintre noi locuiește un alt vis, deși bucurii trecute, necunoscute celorlalți, sunt comoara memoriei noastre afective. Ne revoltăm adesea când vedem că ceilalți nu ne înțeleg, pentru că, din așezarea noastră, lucrurile sunt simple. Uităm că felul de mâncare pe care l-am mâncat și după care tânjim ei nici nu-l bănuiesc, mulțumindu-se cu o hrană care, dincolo de faptul că îi ajută să meargă și să vorbească, nu le oferă bucurie. Ori, ce este viața fără bucuria de a trăi?

Pentru filosofie, spunea sugestiv Constantin Noica, trebuie să ai organ, așa cum ai câte un organ pentru diferitele funcții umane. Continuându-i gândul, pot spune că și pentru bucurie trebuie să ai organ. Dar pentru a înțelege ce este bucuria trebuie să o punem în balanță cu desfătarea. Bucuria implică întâlnirea cu ceilalți, accederea la o stare în care ne dăruim unii altora, în timp ce desfătarea are în miezul ei eul, doar eul și satisfacerea pornirilor lui. Te poți desfăta cu o mâncare bună, cu o sticlă de vin sau cu o femeie de care nu te leagă decât dorința trupească, dar nu te poți bucura decât împreună cu prietenii de o mâncare pe care ai pregătit-o și pentru ei, de un pahar cu vin, de o vorbă cu tâlc, de acea atmosferă care se naște din buna întâlnire, din întâlnirea dezinteresată, întru suflet.

Am cunoscut oameni care n-au organ pentru bucurie și a căror viață este tristă. Se pot desfăta și ei, la răstimpuri, dar desfătarea la care au acces nu-i poate scoate din încăperea universului închis al ființei lor. Când un asemenea om ajunge să conducă destinele unei instituții, el seamănă în jur doar semințele infernului. Bucuria celorlalți îl va îndârji, împlinirile celorlalți îl vor crispa, iar funcția pe care o deține vremelnic (O mie de ani este ca o zi în fața Ta Doamne, spune psalmistul) o va folosi întru hrănirea orgoliului rănit. Este trist că astfel de oameni, care nu au organ pentru a conduce, care nu se iubesc decât pe ei, și poate nici pe ei înșiși, ajung să domine, să întunece, să deformeze viața altora, din așezarea privilegiată în care, vremelnic, i-a așezat viața. Celui care nu are organ pentru bucurie toate-i put. El are tot timpul ceva de comentat, ceva de îndreptat, ceva de reproșat, în spatele acestor reacții stând, de fapt, dorința de a-și impune felul lui și numai al lui de a vedea lucrurile. De aceea, un om care nu are organ pentru bucurie este, prin definiție, egoist, mândru, iar mândria, știm de la Părinții Bisericii, e rădăcina tuturor celorlalte patimi.

Femeile, spune o vorbă de spirit, sunt de două feluri: doamne și Doamne ferește. Cred că vorba se poate aplica și la bărbați: domni și Doamne ferește. Un om din tagma lui Doamne ferește încearcă să aplice subordonaților un proces de rinocenizare. După Eugen Ionescu, rinocerul este omul ideilor primite de-a gata. Cu alte cuvinte, voi munciți nu gândiți, de această înaltă misie mă voi ocupa eu și vă voi livra ideile mele. Rinocenizarea a atins apogeul în România anilor ’80 ai secolului trecut, când totul venea de la centru. Cei mai mulți dintre oamenii care aveau, la Revoluția din decembrie 1989, vârsta maturității, au preluat acest mod de a fi și au continuat să se comporte așa și în democrație. Ne-am pomenit astfel, la toate nivelele, cu o generație de lideri care are sentimentul că deține adevărul, adevăr ce trebuie impus cu forța, întru luminarea neamului și rezolvarea problemelor lui. Au trecut 20 de ani de atunci și constatăm cu stupoare că acea generație de lideri n-a făcut decât să cufunde România într-un marasm financiar, moral, economic, n-a făcut decât să scoată poporul din rosturile lui, proiectându-l la nivelul unei existențe fără rost.

O, țară tristă, fără de noroc…

Comunismul, afirma Petre Țuțea, e cea mai mare aflare în treabă din istoria omenirii. Dar anii de după 1989 demonstrează cred faptul că aflarea în treabă la români se extinde și sub orizontul economiei de piață. Astăzi totul pare a se duce de râpă dar, dacă deschizi televizorul, ziarul sau internetul, dai peste tot felul de festivaluri, târguri, manifestări, simpozioane, toate făcute pe bani grei. Din păcate, cele mai multe cad sub spectrul aflării în treabă. În tot acest timp la noi, la bibliotecă, se întâmplă un fenomen mai interesant. Numai cu banii pe salarii și cu cheltuielile de întreținere a clădirii și plata utilităților, o mână de bibliotecari fac sute de activități pe an, multe dintre ele însă fără un impact real asupra miilor de elevi din urbea noastră. Și, asta numai pentru că sunt făcute sub umbrela aflării în treabă. În bibliotecă e un du-te vino permanent dar, în comparație cu numărul elevilor din orașul nostru, cei care mărșăluiesc pe culoare sunt doar o picătură. Însă pentru cineva care vede doar agitația din bibliotecă, impresia este că Biblioteca Județeană G.T. Kirileanu din Piatra-Neamț s-ar putea, la limită, substitui școlii.

La începutul anului școlar 2010 – 2011 am fost invitat la Colegiul de Informatică, iar când am văzut careul plin cu aproape o mie de elevi, am realizat ce puțin pot face cei treizeci de bibliotecari implicați în acțiuni și activități de tot felul, pentru întregul elevilor din oraș, întreg ce numără, cred, peste 20.000 de elevi de toate vârstele. Nu spun că o bibliotecă nu trebuie să facă activități cu elevii, dar ele trebuie alese cu grijă, pentru grupuri țintă, după logica lui Hermes, iar nu după logica lui Ares.

Văd biblioteca de azi oscilând între logica lui Ares, zeul războiului și logica lui Hermes, vestitorul zeilor. Vestea este personală pe când în război, dacă dispare un pluton, sau un regiment, ele pot fi înlocuite lesne cu altele. De cele mai multe ori la bibliotecă se pune accentul pe cantitate și pe numărul mare de participanți („plutoane “de elevi), în detrimentul calității; sunt bifate astfel tot felul de acțiuni, fără ca ele să aibă un impact real asupra participanților. (Îmi amintesc cum, în urma unei ședințe cu personalul bibliotecii, în cadrul căreia am atras atenția asupra acestor lucruri, am fost mutat la alt compartiment…)

În aceste condiții, soluția necesară pentru a contura un așezământ cultural demn de secolul XXI mi se pare a fi acordarea funcționării bibliotecii la logica lui Hermes. Mesajul unei activități trebuie să fie bine direcționat spre un public țintă, precum o veste. Altfel nu facem decât să obosim bibliotecarii, să uzăm clădirea, să exasperăm elevii care vin, după cinci sau șase ore de curs, încă o oră la bibliotecă, pentru a asculta lucruri de care, în strivitoarea lor majoritate, nu sunt interesați.

Scuza pe care colegii mei o dau activităților ce se desfășoară după logica lui Ares este: Dacă nu vin elevi, cât mai mulți elevi, dacă nu sunt activități, cât mai multe activități, atunci vor fi reduceri de personal, atunci trebuie să plecăm acasă. Așa că… Este exact tipul de logică întâmpinat de cei care, la nivel macroeconomic au încercat, în diferite momente de după 1989, să facă ordine, să așeze lucrurile pe un făgaș normal. Vă legați de banii noștri, de pozițiile noastre, de pâinea noastră? Le replicau cei care urmau să fie afectați de eventualele măsuri ce urmau a fi luate pentru a ajuta lucrurile să intre pe un făgaș normal, pentru a eficientiza diferitele activități. Cu alte cuvinte: Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic.

Babette știe ce schimbări trebuie făcute, dar vocea ei este prea puțin ascultată…

În studiul intitulat Filosofia perenă, Aldous Huxley face o afirmație tranșantă: Instituțiile noastre reprezintă o lipsă organizată de iubire. Atunci când oamenii sunt priviți din așezarea logicii lui Ares, logică ce pune accentul pe grup, pe oameni-numere ce pot fi schimbați între ei, pe oameni care nu sunt considerați a avea o valoare personală, o însemnătate, empatia, este sacrificată în numele eficienței și al reducerii costurilor, subliniază Daniel Goleman în cartea sa Inteligența socială. Aceste adevăruri sunt valabile peste tot, dar eu le-am probat, pe propria piele, în ultimii ani, la bibliotecă. Fuga după eficiență, sau pretinsa eficiență, mută oamenii dintr-un compartiment în altul, fără să țină seama, de cele mai multe ori, de datele lor personale. Ideea că trebuie să știi cât mai mult, spre a putea, la nevoie, să ții locul cât mai multor colegi aflați în concediu, bolnavi sau care au ales să plece din bibliotecă, a transformat fișele posturilor într-un amalgam. În numele eficienței a fost sacrificată empatia, a fost sacrificată butada omul potrivit la locul potrivit cât și aceea că omul sfințește locul. Omul sfințește într-adevăr locul, dacă este la locul potrivit. Dacă nu, devine unul între alții, un simplu executant al unor deprinderi accesibile tuturor celor cu o pregătire medie sau superioară.

În al doilea rând, empatia este sacrificată în numele reducerii costurilor, aproape toate activitățile desfășurându-se doar cu implicarea bibliotecarilor, sau cu cheltuieli minime. Câteva copii la xerox, câteva flori de oferit la sfârșitul unui eveniment, alte mici cheltuieli ce țin de un minim protocol sunt foarte greu de obținut. Este invocată tot timpul criza, dar criza, în aceste cazuri, este doar un pretext.

Dan Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.