Viata, prea singura ce ni s-a dat

De aproape un an am apelat la serviciile unei firme de televiziune prin cablu şi astfel mi s-au deschis zările posturilor care difuzează doar filme artistice. Zi după zi am avut ocazia să vizionez tot felul de producţii şi, lăsând la o parte pe cele cu lupte, cu împuşcături, cu intriga mutată prin infinitele spaţii cosmice, m-am delectat cu filmele americane care povestesc vieţile noastre: filme despre oameni singuri, despre oameni bolnavi, părăsiţi, îndrăgostiţi, sau trădaţi în iubire, despre oameni ce-şi caută calea în viaţă. Aşa am început să înţeleg paradigma care se află în spatele tuturor acestor filme, paradigmă pentru promovarea căreia se investesc în industria filmului american foarte mulţi bani şi sunt aduse în cadru vedete de prim plan. Ideea de bază pe care o promovează aceste filme este aceea că fiecare dintre noi e unic în univers, că avem dreptul, că avem libertatea, să ne trăim viaţa aşa cum credem de cuviinţă (fără a îngrădi, prin aceasta, libertatea celor din jurul nostru de a-şi trăi viaţa aşa cum vor), că totul poate fi luat de la capăt, chiar dacă am divorţat sau partenerul de viaţă a murit, chiar dacă am aflat că avem cancer, chiar dacă am trecut bine de şaizeci de ani. Viaţa, sugerează aceste filme, este ca un fruct zemos, copt, ce poate fi cules la orice vârstă, din aşezarea oricărei condiţii sociale (oameni simpli sau miliardari), din oricare aşezare religioasă, sexuală, de rasă. Fii ti însuţi, scapă de inhibiţii, experimentează totul, par a spune aceste filme, şi uită de tema păcatului cu care ai fost, atâţia şi atâţia ani, îndoctrinat.

Este clar că în spatele acestor scenarii de film stă o anume filosofie de viaţă care nu este, în niciun caz, expresia felului creştin de a privi lumea şi omul. După ce planeta noastră a fost zguduită, în prima parte a secolului XX, de cele două Războaie Mondiale, omenirea s-a apucat să reconstruiască totul, iar această reconstrucţie a vizat, dincolo de clădiri şi alte lucruri văzute, mai ales bazele spirituale ale umanităţii. Acest efort a început, mai apăsat, după primul Război Mondial, iar cele două centre de iradiere au fost Europa şi Statele Unite ale Americii. Fenomenul este vast, cuprinde multe curente de gândire şi multe personalităţi, dar în aceste rânduri ne vom opri doar la trei dintre ele – Osho, Gurdjieff, Crowley – aşa cum sunt prezentate în cartea lui M.T. Mistlberger, Cei trei magi periculoşi, apărută în anul 2015 la Editura Livingstone. Ei sunt, afirmă autorul, principalii trei enfant terrible” ai spiritualităţii secolului XX, periculoşi pentru doctrina religioasă oficială, profeţi ai noii Ere spirituale a omenirii. Cei trei, crede autorul citat, au reprezentat verigi esenţiale în transmiterea unei cunoaşteri atemporale, a ceea ce Aldous Huxley numea “înţelepciunea perenă”, ei fiind, alături de William James, Freud, Jung, Reich, Krishnamurti, Rudolf Steiner şi Ernest Homes, catalizatorii unei noi ”octave” de dezvoltare spirituală.

Aleister Crowley a trăit între anii 1875-1947, Gurdjieff între 1876-1949, iar Osho între anii 1931-1990. Nu vom intra în amănuntele biografiei lor, dar vom spune că misticul Crowley, dependent de heroină şi cocaină, era bisexual, dar şi iniţiat, asemenea lui Yeats, al renumitei frăţii ezoterice cunoscute drept Ordinul Hermetic al Zorilor de Aur.

În 1919, după primul Război Mondial, Yeats scria într-un poem:

Lucrurile se destramă; centrul nu mai poate ţine;

Anarhia pură se dezlănţuie asupra lumii (…)

Celor mai buni dintre noi le lipseşte vreun crez, iar cei răi

Sunt prinşi în patimi nestăvilite.

Ordinul amintit a fost înfiinţat în anul 1888, la Londra, de trei francmasoni, membrii ai Societa Rosicruciana in Anglia, o frăţie ezoterică a masonilor creştini, fondată în anul 1865.

Aflat în Egipt, în anul 1904, însoţit de tânăra lui soţie, Crowley a primit o învăţătură neconvenţională, venită de la o entitate numită Aiwas, învăţătură pe care a transpus-o în Cartea legii, lucrare ce promitea să fie o nouă dezlegare spirituală, radicală pentru omenire, ce propunea o filosofie a vieţii ce se baza pe ideea de a onora individul-practic, o abordare opusă idealurilor de sacrificiu de sine ale doctrinei creştine.

Un om care îşi împlineşte Adevărata lui Voinţă, afirmă Crowley, este sprijinit de inerţia Universului, ideie prin care el anticipa învăţăturile despre tu îşi creezi propria realitate, din mişcarea New Age, ce-şi are sursa, în mare parte, în scrierile lui Ernest Holmes din anii 1920 şi în mişcările anterioare de “gândire nouă”. Ideea că gândul creează realitatea este adevărată, dar, observă autorul cărţii, nu toate rezultatele ce au loc în viaţa noastră se datorează în exclusivitate gândurilor individuale.

Dar Adevărata Voinţă nu poate fi manifestată fără eforturi dure de a te elibera de ataşamente. Suferim pentru că nu ne trăim adevărul, adevărul fiinţei noastre. Maximele cele mai cunoscute ale lui Crowley sunt:

Să faci ceea ce doreşti ar trebui să fie singura ta lege şi

Dragostea este legea, iubeşte în voie.

A putea să iubim cu adevărat – fără ataşamente manipulatoare – să iubim necondiţionat, să ne dăruim liber, fără a ne gândi la reciprocitate, iată potenţialul nostru cel mai înalt. La asta se referea Hristos, spune autorul citat, când spunea să ne iubim duşmanii.

Pe de altă parte, funcţia sexuală poate fi o cheie către realizări profunde, cu privire la natura sinelui prin relaţie, iar dacă avem o reprimare sexuală, afirmă Crowley, este puţin probabil că vom putea atinge iubirea necondiţionată, pacea profundă sau înţelepciunea vastă.

Imaginea lui Crowley a fost reînviată de formaţia Beatles. El proorocise intrarea omenirii într-o nouă Eră, după societăţile matriarhale precreştine şi epoca lui Osiris, a zeităţilor masculine despre care se spune că mor şi învie (Osiris, Mithras, Dionysos, Quetzalcoatl, Iisus), Eră numită Eonul lui Horus sau a Copilului Încoronat şi Cuceritor. Entitatea Aiwas venise să vestească sfârşitul Erei patriarhale (a Peştilor), ea fiind un adversar al bisericii creştine. În noua eră vioiciunea, bucuria şi libertatea individuală sunt sacre, fiind aşezate mai presus de toate celelalte.

În ceea ce-l priveşte pe Osho, el a avut primul extaz la 14 ani: Nu există Minte, nici univers. Nu există nimic, absolut nimic! Eu sunt totul, iar totul e nimic…Persoana este inexistentă, este o nonentitate. Cu cât mergi mai în profunzime, cu atât eşti mai puţin persoană. Iar când ajungi la nucleul suprem a ceea ce eşti, atunci nu mai există deloc sine.

La maturitate, Osho ajunsese să aibă o bibliotecă privată de 80.000 de volume, citind mai mult de 10 cărţi pe zi. Pentru el ideea de persoană nouă, transformată, era o combinaţie între Zorba Grecul şi Gautama Buddha – “Zorba – Buddha, mesajul şi moştenirea lui reprezentând o cheie majoră pentru deblocarea potenţialului spiritual al omenirii.

Omul mediu, afirmă Gurdjieff, este adormit. Suntem într-o închisoare, dar putem să scăpăm din ea numai dacă ne dăm seama că suntem în închisoare. Poate că singurul şi cel mai mare obstacol în calea dezvoltării interioare este convingerea că, de fapt, nu e nimic în neregulă cu noi.

Întreaga doctrină creştină se bazează pe presupusul sacrificiu al lui Hristos pentru cauza omenirii. Dar o înţelegere incorectă a sacrificiului, spun autorii citaţi, a dus la suferinţe nespuse de-a lungul istoriei, noi trebuind să renunţăm la ideea că trebuie să suferim. Imaginea lui Hristos suferind pentru omenire a fost deseori interpretată într-un sens care sugerează vinovăţia noastră inerentă (pe care Hristos trebuia să o transforme de unul singur), cu implicaţia clară că suntem defecţi în mod intrinsec şi incapabili de a corecta această situaţie singuri.

Gurdjieff afirmă: nu numai că putem schimba lucrurile, ci o putem face într-un mod care ne eliberează de suferinţă. Iar factorul principal aici este conştiinţa.

Pe de altă parte, tot în spiritul eliberării omului de orice formă de servitute, Osho conturează Cele 10 porunci:

  1. Nu asculta niciodată de porunca nimănui, decât dacă porunca vine şi din interiorul tău.

  2. Nu există alt Dumnezeu, decât viaţa însăşi.

  3. Adevărul este în tine, nu-l căuta în altă parte.

  4. Iubirea este rugăciune.

  5. A deveni un vid este uşa către adevăr. Vidul în sine este mijlocul, scopul şi realizarea.

  6. Viaţa e aici şi acum.

  7. Trăieşte treaz.

  8. Nu înota-pluteşte.

  9. Mori în fiecare clipă, ca să poţi să fii nou în fiecare clipă.

  10. Nu căuta. Ceea ce este, este. Opreşte-te şi vezi.

Osho, Gurdjieff şi Crowley au fost preocupaţi de vindecarea fragmentării interioare a omului. Omul modern trăieşte în somn, se naşte în somn şi în somn moare, afirmă Ouspensky, unul din discipolii lui Gurdjieff.

Pentru omul mediu, omul adormit, principalul scop al sexului, în afara procreţiei, este descărcarea de energiile negative care, nedescărcate, pot deveni o acumulare toxică. Sexul devine astfel un act de întreţinere necesară a echilibrului psiho-somatic, echivalent cu schimbarea uleiului la maşină, şi, dacă rămâne doar la acest nivel, nu trebuie confundat cu iubirea.

75% din gândurile noastre, afirma Gurdjieff, îşi au originea în “centrul sexual”.

98% din bolile mentale ale omului, afirma Crowley, se datorează suprimării sexului. 99% din isteriile femeilor şi bolile asociate se datorează reprimării sexuale.

Sexul, spune Osho, este o poartă, nu un scop în sine, meditaţia fiind cheia. Iar Crowley observă că după trei ani de experimentări intense la Abaţie, participanţii şi-au pierdut în mod natural mare parte din interesul pentru sex, pur şi simplu pentru că îl practicaseră atât de total şi în toate felurile posibile.

Drogul preferat al lui Gurdjieff a rămas alcoolul, care te deschide, arată multe aspecte ale interiorului tău şi este foarte important pentru a cunoaşte pe cineva. Domnia alcoolului asupra umanităţii, observa William James, s-ar putea să se datoreze puterii acestuia de a stimula facultăţile mistice ale naturii umane, de obicei doborâte la pământ de faptele crude şi de criticile seci ale ceasurilor de trezie. Trezia diminuează, discriminează şi spune nu, beţia lărgeşte, uneşte şi spune da.

Osho visa la o omenire trează, care înfloreşte la potenţialul ei deplin.

Aducerea în prim plan a nevoilor sinelui este punctul central al teoriei mişcării pentru potenţialul uman, dar ea a venit şi cu elementul de umbră, cu riscul egocentrismului, exagerarea valorii sentimentelor în detrimental acţiunii decisive şi folosirea “procesului interior” ca pretext pentru a nu ne asuma responsabilitatea pentru problemele de bază ale vieţii.

Ar fi multe lucruri de adăugat, dar trebuie să ne întoarcem la lumea filmelor americane şi la concepţia de viaţă pe care ele o promovează. Decalogul lui Osho poate da seamă de majoritatea scenariilor după care se toarnă acum filmele de peste ocean, iar acest mod de a vedea lucrurile nu are nimic comun cu paradigma creştină care a fost conturată de Biserică, de 2000 de ani încoace.

Vom fi nevoiţi, pas cu pas, să fim forţaţi să ieşim din această paradigmă, odată ce noile generaţii vor fi din ce în ce mai învăluite de felul New Age de a vedea viaţa, sau ne vom izola în enclava noastră moldavă, cu sentimentul că suntem aleşi de Dumnezeu să prezervăm felul corect de vieţuire şi că la A Doua Venire, vom fi răsplătiţi cu Raiul?

Greu de răspuns. Chiar dacă oamenii mai trec pragul bisericii, fiecare dintre ei este, după vorba lui Eminescu, muncit de a vieţii lui enigmă, iar vieţuirea întru Hristos rămâne, de cele mai multe ori, doar la nivelul pojghiţei ritualului de duminică, celelalte zile ale săptămânii fiind trăite la un nivel omenesc, prea omenesc, aşa cum spune Nietzsche într-un rând. Din păcate, biserica nu mai oferă astăzi generaţiilor tinere sentimentul, revigorant, că le poate rezolva problemele sufleteşti, spirituale, accentul ei, apăsat, pe tema păcatului îndepărtând de cele mai multe ori tinerii. Din partea opusă dau năvală peste noi sutele de filme americane care ne propun o viaţă dezinhibată, fără repere morale absolute (noi nu suntem moştenitorii niciunui Testament, afirmă unul din corifeii gândirii Noii Ere), în care relaţiile sexuale (de toate tipurile) sunt privite, cu umor, ca experienţe întru creşterea spirituală, conturându-se o lume îngăduitoare şi permisivă, în care fiecare este chemat să-şi trăiască, plenar, viaţa, prea singura ce ni s-a dat, cum ar spune Nichita Stănescu.

Cât despre iubirea ce poate merge până la sacrificiu, despre bucuria de a fi martorul vieţii persoanei iubite, despre viaţa în care sexul este doar un vagon la locomotiva iubirii şi nu roata ce învârte lumea, aceste teme nu fac decât foarte rar parte din scenariile filmelor americane.

Am fost greşit învăţaţi, în paradigma iudeo-creştină, că există păcat, rai şi iad, că există un Judecător; de fapt, suntem dumnezei care ne ignorăm şi avem puterea să ne construim, cu mintea, lumea în care vrem să trăim, fiind liberi să jucăm jocul vieţii aşa cum ne dictează felul nostru de fiinţă, spune noua spiritualitate, din aşezarea căreia Hristos este doar unul din oamenii care au înţeles cum stau lucrurile, dar al cărui mesaj a fost greşit interpretat şi preluat.

Nu cred că voi zăbovi, de astăzi înainte, pe această planetă, mai mult de un sfert de veac (acesta este scenariul fericit) şi, de aceea, nu voi apuca sfârşitul meciului dintre creştinism şi noua spiritualitate, cu alte cuvinte, nu voi apuca să văd configuraţia spirituală a celor 10 miliarde de oameni, câţi se estimează că vor fi pe pământ după anul 2060, dacă nu ştiu ce cataclisme, sau un nou război mondial, nu ne vor decima.

Cred că în a doua jumătate a secolului XXI religia creştină va continua să fie practicată, cu fervoare, de un număr din ce în ce mai mic de oameni, în oaze ce vor puncta, cu adevărul lor, oceanul noii spiritualităţi alimentată de lumea virtuală, de filmele în 4 D, de tot felul de publicaţii de profil, de tehnici de relaxare, de sexul ca formă de terapie, de sexul cu roboţi, de tehnici de obţinere a extazului, o lume hedonistă ce va pune stăpânire pe Europa, America de Nord, şi pe alte câteva enclave, restul planetei rămânând cufundată în sărăcie, războaie zonale, atentate. Desigur că şi noile „Raiuri pământene” vor fi zdruncinate, la răstimpuri, de atentate, de crize, dar lumea îşi va reveni repede, cu voinţa de a apăra, până la capăt, modul de viaţă hedonist, pentru câştigarea căruia s-a trudit atât. Pentru cei cu mulţi bani vor exista, ca locuri de agrement, staţii spaţiale, insule exotice, viaţa lor putând fi prelungită, prin tot felul de tehnici, până-n jurul vârstei de 120 de ani, vârstă pentru care, spun geneticienii, am fost, de fapt, programaţi.

Dar, după părerea mea, toată această „evoluţie” nu va putea, dincolo de pojghiţa de aur a hedonismului, să umple golul tot mai adânc din sufletele oamenilor, nu va putea scădea rata sinuciderilor, numărul drogaţilor, al alcoolicilor, al celor pentru care viaţa, aşa plină cu de toate, mergând pe repede înainte, în toate direcţiile posibile, nu va mai avea, de fapt, un sens real.

Dar şi atunci, şi în acea lume ca nelumea, cum ar spune Eminescu, va exista, pentru cei ce vor voi, vie, la îndemână, cărarea întru Hristos care, încă de acum 2000 de ani ne-a spus:

Veniţi la mine, cei obosiţi şi împovăraţi, căci eu vă voi odihni pe voi”. Dar cum v-a suna mesajul creştin peste cincizeci de ani, spre a putea atrage întru Hristos oamenii care nu-şi vor mai găsi locul în noua lume, aceasta n-o putem şti.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.