În toamna anului 2015, prietenii mei, Alina şi Călin, m-au invitat o săptămână la ei acasă, la Viena. Fără telefon mobil, locuind într-o casă superbă, am trăit, pentru prima dată în viaţă, senzaţia bunei desprinderi de lume, întru regăsirea gândirii despre lume şi om. Prietenul meu, preocupat, la rându-i, de problema omului, m-a provocat la un dialog pe teme propuse de el. Iată, mai jos, micul meu exerciţiu, în marginea temelor lui. Textele scrise cu italice îi aparţin. Desigur că, în timp, dialogul nostru poate căpăta dimensiunile unei cărţi de buzunar.

Quand on fait des crasses, il faut qu’elles réussissent. – Napoleon Bonaparte

Importanța vieții omului

Importanța și mărimea omului apare din momentul împreunării sale cu lumea, prin existență. Prin aceasta el schimbă cadrul lumii, creându-și regatul său. Avem tronul, sceptrul și coroana de regi și regine în lumea în care trăim. Deșartă este căutarea altei măriri decât cea primită prin intrarea noastră în lume.

A te naște om este cel mai mare privilegiu, pentru că puteam fi plantă, piatră sau animal. Ca om, avem acces la conștiința de sine, avem șansa de a gândi, de a voi, de a simți, de a trăi între logica minții și logica inimii. Suntem, s-a spus, ființe ale intervalului, pendulând între animal (care rezolvă totul cu simplitatea instinctului) și sfânt (care rezolvă totul cu firescul harului); fiind ființe ale intervalului, ne putem croi singuri destinul.Deșartă este căutarea altei măriri decât cea primită prin intrarea noastră în lume, spui. Dar simpla intrare în lume ne dă doar posibilitatea de a păși pe un drum. Și atunci, menirea noastră pe acest pământ este să ne găsim Calea.

Ce este Iadul?, se întreba Dostoievski prin gura starețului Zosima, și răspundea: Iadul este neputința de a iubi. Iar dacă este așa, atunci sensul trecerii noastre pe acest pământ, sensul aruncării noastre în această lume, este să învățăm să iubim.

2. Ce este cu putință – ce putem face?

Ce este cu neputință – ce se întâmplă?

„Nu se poate”, este poziția omului vegetal, de esență adamică.

„Ba se poate”, este poziția omului în lume, alungat din grădina Edenului.

Pentru primul viața se întâmplă fără intervenția lui, pentru cel de-al doilea întâmplarea vieții este însoțită de fapte ale Existenței.

Omul, împreunat cu lumea în Existență, făptuiește pentru a deveni Ființă.

Filosoful Constantin Noica a încercat să împace devenirea (curgerea, petrecerea) cu ființa (cu ceea ce este), prin sintagma devenirii întru ființă. Pentru el există timpul rotitor (primăvară, vară, toamnă, iarnă) și timpul rostitor, timpul creației, devenirea întru devenire și devenirea întru ființă. Dar şi ființa devine, la rându-i, ne atrage atenția filosoful, iar spiritul este abia la capătul drumului, cu drum cu tot.

3. Menire și meserie

3.1 Vraja

Menirea poate veni dintr-o promisiune făcută cuiva, sau de către cineva, legată de obținerea a ceva: resurse materiale, putere, deșteptăciune, pricepere, ieşirea din comun. Aceasta cred că este acceptiunea de vrăjitorie a menirii. Omul este menit (vrăjit) să împlinească ceva prin meserie.

3.2 Închiderea

Menirea poate veni din lipsa de alternative. Fiul sau fiica preia brutăria familiei în care a lucrat de când se ştie, iar copilul născut într-o familie de muzicieni este antrenat, din fragedă pruncie, să cânte la vioara. Omul capătă astfel o îndemânare deosebită, care-i deschide poarta către o singură meserie şi i-o închide către toate celelalte.El se identifică cu meseria. Menirea înseamnă, în acest caz, cred eu, hărăzire, care este alteva decât forma de vrajă, dar este, în parte, şi vrajă. Vrăjit are legătură cu adormit sau netrezit.

3.3 Vocația

Menirea înţeleasă (trezirea) duce către toate meseriile ca potenţialitate, dar către una, sau mai multe, ca realizare. Menirea are, în acest caz, accepţiunea de „a-şi trăi rostul”.

Celelalte forme – vraja, închiderea – sunt în căutarea rostului.

3.4 Exprimare și comunicare – Eu și Tu

4.Timpul şi spațiul iubirii

Există, citim în Ecleziast, un timp pentru toate. „Naşterea îşi are vremea ei şi moartea vremea ei; săditul îşi are vremea lui şi smulgerea celor sădite îşi are vremea. Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei;îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei; căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei“.

Îndrăgostirea își are vremea ei, spune Ecleziastul. Iar timpul prielnic este, pentru greci, kairosul. Erosul, întâlnirea în dragoste dintre un bărbat și o femeie se petrece în timp, în chronos, dar ea ține de un moment prielnic și transcende chronosul. Iubirea eternizează, legătura dintre cei doi, indestructibilă, pășind pragul aeon-lui. Astfel kairos, chronos și aeon sunt trepte ce duc la eternizarea iubirii…

La fel stau lucrurile cu prietenia (philia), și chiar cu agapé, iubirea divină. Şi pentru că iubirea divină a avut un kairos al ei, când s-a întrupat în persoana Mântuitorului Hristos și un chronos al ei (cei trei ani pe viață publică ai Mântuitorului), are şi un aeon al ei – Biserica, sfinții, Sfintele Taine.

Tetrade

Chronos – Eros – Întuneric – Trup

Kairos – Philia – Lumină – Suflet

Aeon – Agapé – Cer – Spirit

Dan Iacob