De câteva luni a demarat proiectul renovării și amenajării centrului vechi al orașului, proiect ce cuprinde și clădirea teatrului. Am lucrat nouă ani la Teatrul Tineretului, ocupându-mă și de sectorul administrativ și pot spune că știu fiecare încăpere a clădirii, de la subsol până la pod. Construită în prima jumătate a secolului trecut, rezistând mai multor cutremure, la începutul secolului XXI, când am ajuns să lucrez eu acolo, clădirea începuse să cedeze. Ploua prin acoperiș, țevile de fontă crăpau, instalația de apă – canal se înfunda constant, pereții erau fisurați, instalația electrică suprasolicitată de consumatorii tot mai numeroși (cărora iarna li se adăugau caloriferele electrice), iar clădirea era brăzdată la exterior de un păienjeniș de fire de telefonie, de fire electrice și de cine știe ce altă natură, legături stabilite în atâția ani între diferite birouri, între diferite locuri. Câtă energie risipită pentru a încerca să ții în frâu o asemenea hardughie, cât consum mental în demersul perpetuu de a cârpi ce se putea, spre a merge mai departe. Acum, când trec pe lângă clădirea din care a fost scos totul, când văd că se reface acoperișul, pereții interiori și exteriori, instalația electrică, termică, de canalizare, băile, iluminatul, aerisirile, realizez precaritatea muncii de administrator. De ce faci baie, întreba cineva, dacă știi că peste o zi sau două vei fi murdar? Pentru că vreau să fiu curat acum, veni răspunsul. Așa și cu munca administrativă. Mă zbat să rezolv problemele pentru că acum trebuie să se scurgă apa uzată, acum trebuie să ardă lumina, acum trebuie să oprim infiltrarea apei de ploaie și așa mai departe. Administratorul trăiește sub imperiul lui acum.

Din așezarea lucrărilor ce se fac astăzi la clădirea teatrului, toată truda de a repara scaunele din sală sau de la loje, de a vărui grupurile sanitare, de a monta dozatoare de săpun și aparate de aer pentru uscarea mâinilor, de a pune geamuri termopan la cabinele actorilor și de a schimba mobilierul, de a compartimenta noi magazii pentru secretariatul literar și pentru costume, de a face uși care să închidă accesul la balcon pentru a mai tăia din curent, de a reface rampa de pe care se încarcă și descarcă decorurile, de a amenaja rotonda și a reface ușile de la loje și de la birourile principale, toate par de prisos, din moment ce totul va fi făcut de la capăt. Dar în momentul în care au fost făcute, ele aveau rostul lor, utilitatea lor.

Da, am înțeles cum stau lucrurile cu omul, am înțeles faptul că tot ce facem, facem pentru acum: acum mi-e foame și mănânc, acum mi-e somn și dorm, acum sunt murdar și mă spăl, acum s-a stricat ușa și o repar. Lucrurile mari, lucrurile totale, cum este reparația capitală a unei clădiri sau schimbarea cursului unei vieți țin de un timp al grației, de un kairos pe care-l așteptăm, de fapt, întreaga noastră existență. Și cum nu putem aștepta cu mâinile în sân, facem tot felul de lucruri care să ne ajute să trăim în acest acum. Privită din așezarea spirituală a vieții, fiecare clipă poate fi o poartă spre kairos-ul așteptat, de vreme ce s-a spus: Va veni timpul; și acum este. Dar, până la dimensiunea spirituală, trăim copleșiți de acum-ul financiar, material, care ține de confort și pentru acest acum se risipește energia noastră.

Dan Iacob