Ca începător (nu știu de ce am fost condamnat toată viața să o iau de la început) mi-au fost repartizate rafturile cu literatura străină, cel cu S.F.-uri (de multe ori nu realizam care cărți sunt S.F. și le așezam greșit, după literatura din care făceau parte și nu după gen) și critica literară, așa că am început să învăț cum se orânduiesc autorii, ajungând la un soi de intimitate epidermică față de corpurile lor de hârtie, mai mult sau mai puțin uzate, cu mirosuri împrumutate din habitatele cititorilor. Am înțeles atunci că, asemenea oamenilor, cărțile obosesc, îmbătrânesc și mor. Mor cu trupul lor pieritor, de hârtie, în timp ce sufletul le rămâne întreg, într-o lume a nemuritorilor, așteptând să coboare într-un alt trup de hârtie. Așa ar suna teoria reîncarnării pentru lumea cărților.

În afară de literatura cerută la școală mă minunez ce pot citi oamenii; din sutele de volume ce-mi trec prin mână săptămânal m-am întrebat într-o zi câte mi-aș dori eu să citesc și am răspuns: foarte puține… O colegă spune că sunt un cititor de nișă și așa este: citesc mai ales cărți legate de creștinism, eseuri, poezie clasică, sinteze despre diferitele literaturi, filosofie și mai puțin nuvele și romane, chiar dacă autorii lor, români ori străini, sunt la modă și au luat premii, fiind tipăriți de edituri prestigioase. De cele mai multe ori cărțile sunt pentru mine simple obiecte ce trebuie rânduite la locul lor, asemeni produselor dintr-un market, deoarece atâta timp cât nu le gust prin lectură îmi rămân străine. Dar când vreuna mă ademenește și-i deschid paginile nici eu nici ea nu mai suntem, la finalul lecturii, la fel. Cărți de poezie, nuvele, romane, cărți de filosofie, de religie, de înțelepciune, vin să mă locuiască…

Așezându-le la raft rememorez zilnic alfabetul și, odată cu el, toată literatura lumii: marea literatură (Dostoievski, Hesse, Kafka, Tolstoi) dar și mica literatură (Anne Rice, Nora Roberts, Daniel Steel). Am început chiar să mă acomodez cu numele autorilor de „cărți cu inimioare”, din seria sedusă și abandonată, autori hărăziți celor ce vor să evadeze din viața precară spre a trăi, mental, pe yahturi sau în hoteluri de 5 stele, iubiri tulburătoare și trădări. Într-o zi, când am intrat într-o librărie, mi-au sărit în ochi rafturile cu cărți semnate de Nora Roberts ori Anne Rice. Până acum le ignoram în drumul meu spre polițele cu volume de eseuri, filosofie sau religie, dar începând de astăzi nu pot să trec pe lângă ele fără să le arunc măcar o privire. Doar le-am simțit trupurile de hârtie, mirosurile când, de sute de ori, le-am pus la locul cuvenit.

Petrec opt ore pe zi înconjurat de zeci de mii de volume și-mi amintesc faptul că Borges își imagina Paradisul ca pe o bibliotecă; din așezarea gândului său pot spune că trăiesc în Paradis. Atunci, de ce mă plâng că nu-mi ajung banii? Pentru că după opt ore sunt izgonit în Purgatoriu și Infern, dar și pentru că în acest Paradis există și… oameni. Știu, scopul vieții este să poți statornici înlăuntrul ființei tale Paradisul, spre a putea astfel păși, netulburat, pragul Purgatoriului și al Infernului, sau doar pragul Infernului, dacă nu crezi în Purgatoiu. Dar nu este vorba doar de paradisul cărților, paradis care nu este decât o poartă. În mistica musulmană se afirmă că Paradisul poate deveni o cușcă pentru cel care nu înțelege să meargă dincolo de el. Pentru noi, creștinii, scopul vieții este ca, dincolo de toate paradisurile, să devii hristofor, purtător de Hristos. Pentru creștini Hristos este adevărul ascuns de la întemeierea lumii, iar îmbrăcarea în Hristos, Dumnezeu-omul, spre a deveni fiu al lui Dumnezeu, după har, fiu în Fiul, este capătul de drum al creaturii.

Restul nu suntem.

Restul e tăcere.

Tăcere care poartă numele agitației de zi cu zi, a sexului, a posesiunii, a orgoliului, a mândriei, a invidiei, într-un cuvânt al neiubirii.

Dan Iacob