Scrisoare către intelectualii din Piatra Neamţ

Pe vremea când eram liceeni, am învăţat că Eminescu este poetul naţional. Eminescu este, într-adevăr, poetul nostru naţional, pentru că prin el s-a rostit felul de fiinţă al acestui popor. De aceea filosoful Constantin Noica l-a numit „omul deplin al culturii româneşti”, iar Nicolae Iorga afirma, la începutul secolului XX, că Eminescu este „expresia integrală a sufletului românesc”. Dincolo de a fi cel mai mare poet pe care l-au zămislit aceste plaiuri, Eminescu este cel mai mare ziarist al nostru, dar şi creatorul naţionalismului românesc.

Lui Eminescu, aminteşte Mircea Eliade într-un articol scris în anul 1939, „i-a fost scris să se zbată în cercuri de intelectuali. Şi dacă ignoranţa şi naivitatea sunt liniştitoare pentru un geniu, mediocritatea agresivă şi fanfaroană ajunge uneori un blestem. Eminescu a avut întotdeauna scârbă şi dispreţ pentru hibrizi. Dar corcitura biologică era mai puţin primejdioasă decât hibriditatea spirituală a multora dintre contemporanii lui întru artă şi cultură. Singurătatea lui era agravată de mediocritatea celor care se pretindeau a fi elita culturală a ţării. Faţă de neînţelegerea mulţimilor, geniul are doar zâmbetul iertător al trimisului izgonit cu pietre. Dar în faţa opacităţii „elitelor”, zâmbetul devine amar şi dispreţul se întâlneşte cu dezgustul. Căci aceştia, cei care l-ar fi putut înţelege, cu adevărat au păcătuit împotriva Duhului Sfânt.”

Au trecut de la moartea lui Eminescu 127 de ani, s-au succedat de atunci atâtea şi atâtea generaţii de intelectuali, dar se pare că încă nu am reuşit să înţelegem pe deplin Modelul Eminescu.

Iar Modelul Eminescu propune intelectualului să se implice în viaţa cetăţii.

Cine îşi ia răgazul să citească articolele lui Eminescu din ziarul „Timpul”, vede cât de racordat era la problematica zilei, la toate câte se întâmplau în viaţa politică, socială, culturală, economică, a poporului român, pe care l-a iubit ca nimeni altul.

Ca om universal, Eminescu este expresia vie a „coincidenţei contrariilor”: „pesimist” în filosofia sa teoretică, era „optimist” când interpreta istoria şi politica românească, „tradiţionalist” ca orientare, era însetat de culturile occidentale şi extrem-orientale, simţea ca nimeni altul spaţiile infinite (vezi celebrele versuri din Luceafărul), dar, în acelaşi timp, era racordat cu întreaga lui fiinţă la viaţa de zi cu zi a neamului său.

Cunosc mulţi intelectuali din Piatra Neamţ, iar mare parte din ei se mulţumesc să zâmbească îngăduitor când văd ce se petrece în urbea lor, ce manifestări „culturale” girează primăria, cum este înzorzonat oraşul de Crăciun şi de Paşti, ce cărţi primesc bani de la primărie, spre a fi tipărite. Eminescu, spune filosoful Constantin Noica, a devenit o substanţă şi nimeni nu mai poate păşi astăzi pragul culturii româneşti fără a se hrăni cu Eminescu. Nu mă îndoiesc de faptul că intelectualii din Piatra Neamţ s-au hrănit şi se hrănesc din Eminescu, dar mă îndoiesc de faptul că toţi i-au înţeles, până la capăt, modelul.

Iar Modelul Eminescu ne impune să nu rămânem pasivi la problemele comunităţii din care facem parte, ne impune să ne implicăm, activ, în viaţa cetăţii. Toţi vrem să se schimbe ceva în ţara aceasta, în judeţul acesta, în oraşul nostru. Vrem, dar nu ne implicăm.

Îmi vine în minte un exemplu din alte timpuri şi din altă arie geografică; acum 2500 de ani, trăind într-o vreme de mare confuzie politică şi decădere morală, când dinastia Ciou îşi pierduse prestigiul, marele filosof chinez Confucius şi-a pus energiile creatoare în slujba îmbunătăţirii vieţii politice şi sociale din timpul său, înţelegând că, dacă rămâne deoparte, vor păşi în faţă oameni mediocri, dornici de a accede la putere. Toţi dorim o schimbare, dar vrem să o facă alţii, iar noi doar să beneficiem de ea.

FII TU SCHIMBAREA PE CARE O AŞTEPŢI DE LA CEILALŢI!

Dan D. Iacob