Vieţile altora

Vietile-altoraSuntem, s-a spus, suma întâlnirilor cu ceilalţi: părinţi, bunici, fraţi, iubiţi,  iubite, prieteni, copii. Dar celălalt poate fi şi carte, pot fi cei care ni s-au oferit, constant, de-a lungul anilor, prin opera  scrisă, jucată, dansată, cântată, sculptată, pictată. Toţi ne-au umplut timpul, ne-au mobilat viaţa, viaţa noastră care era asemenea unei  case goale. Şi ne-am umplut de poezie, de amintiri, de sărutări, de îmbrăţişări, de nopţi de dragoste, de parfumuri, de sunete, de imagini…

Da, până la un punct asta suntem: suma întâlnirilor cu ceilalţi! Dar în adânc, dincolo de toate influenţele, de toate peceţile ce ni le-au pus alţii, suntem noi înşine, unici şi irepetabili, cu felul nostru de fiinţă, întâlnirile cu ceilalţi  materializându-se, până la urmă, doar într-o pojghiţă. O pojghiţă ce poate fi lesne spartă de un hohot de plâns, de o durere, de o pierdere. Ne-am hrănit, ani după ani, cu vieţile altora; ale altora din în viaţa reală, de pe ecrane, de pe scene, de prin cărţi, albume, discuri, radio, internet. Vieţile altora!

Apoi ştirile; suntem avizi de ştiri. Ce s-a mai întâmplat astăzi? Ce să se întâmple? Doar vieţile altora, vieţi de preşedinţi, demnitari, cămătari, oameni de cultură, feţe bisericeşti, politicieni, cocote, cocote de lux…vieţile altora.

Dar viaţa noastră, viaţa noastră unde este? Şi cine se gândeşte la noi, cine ne iubeşte, cine vrea, din iubire, să fie martorul trecerii noastre pe acest Pământ? Cine?  Cei care ne-au îmbrăţişat, cei care ne-au mângâiat trupul, care ne-au sărutat? O, nu, erau prea ocupaţi să scape, folosindu-ne, de singurătatea care-i copleşea, la rându-le, de lungimea orelor, de setea de a simţi, sub ei, fremătând, un alt trup.

Şi, Doamne, ce mult, nepermis de mult, se vorbeşte despre iubire.

Când îşi spun te iubesc, vreau să-ţi spun că tu nu vei muri niciodată. Frumoase cuvinte, adevărate cuvinte. Dar ne putem înălţa, nevrednici cum suntem, la treapta iubirii? Sau, dacă o putere de deasupra noastră ar avea curajul să ne înalţe la cerul iubirii, ne-am lăsa înălţaţi? Am consimţi, cu trupurile noastre de carne şi sânge, cu sufletele noastre clocotind de pofte, să ne lăsăm purificaţi prin focul iubirii? Nu, nu suntem croiţi pentru iubirea ce eternizează, ştim asta. Şi totuşi, de mii de ani, poeţii noştri cântă  iubirea, muzicienii îi compun ode, pictorii, sculptorii, dansatorii caută să o prindă prin operele lor. Totul, în lumea omului este o tânjire către iubire.

Iar apoi, apoi, dincolo de toate încercările, mai mult sau mai puţin asistate de cer, este vorba aceea teribilă, cea mai teribilă vorbă ce s-a rostit pe Pământ: Şi toată viaţa noastră, lui Hristos – Dumnezeu să o dăm. Dar nu ne putem dărui înainte de a ne aparţine, şi, în afară de sfinţi (puţini la număr şi ei, prea puţini), cine se poate dărui, plenar, lui Hristos-Dumnezeu? Cine se poate dărui Lui clipă de clipă, aşa cum iubitul se dăruieşte iubitei, când dragostea este coaptă? Fructele coapte, ştim asta, se ofilesc  şi cad la pământ, înăbuşite de prea multa dulceaţă pe care soarele a zămislit-o înlăuntrul lor. Şi apoi, alături de sfinţi, sunt eroii, geniile, înţelepţii; pentru ei  Hristos-Dumnezeu nu este haina de fiecare clipă. Apoi sunt oamenii obişnuiţi, oamenii reprezentativi, oamenii excepţionali şi cei providenţiali. Lumea este împinsă înainte de oamenii excepţionali, dar mai ales de cei providenţiali, ce ne pot apărea sub masca sfinţilor, eroilor, geniilor, înţelepţilor, iniţiaţilor. Dar asta este o altă poveste…

Da, toate influenţele care ne-au modelat ţin, până la urmă, de vieţile altora. Iar viaţa lui Iisus Hristos, a lui Hristos-Dumnezeu,  face parte, la rându-i, pentru toţi cei ce n-au atins treapta sfinţeniei, din lotul acesta al vieţilor altora.

S-au spus prea multe cuvinte despre iubire, despre Dumnezeu-Iubire, despre har, Sfântul Duh, mântuire.  S-au spus prea multe cuvinte despre vieţile altora, de la confesiunile prietenilor (trebuie să ştii să asculţi, am fost învăţaţi, mai ales să asculţi…) a iubiţilor, părinţilor, fraţilor, copiilor, până la viaţa lui Dumnezeu.

Seara, după ce se sting toate luminile, după ce  zgomotele  contenesc, ne regăsim, mai departe de oboseala zilei, aşa cum suntem; aşa cum suntem dincolo de toate vieţile altora, dincolo de capacitatea noastră de a asculta, de a ajuta, de a iubi. Ne regăsim înlăuntrul felului nostru de fiinţă, unic, irepetabil, trecător. Viaţa este importantă, foarte importantă, pentru că este rarisimă în acest Cosmos infinit. Aici, pe Pământ, suntem mulţi, miliarde, mulţi şi singuri, iar viaţa nu valorează mare lucru, pe această planetă pe care nimeni, de fapt, nu se gândeşte la nimeni.

Şi  toată viaţa noastră lui Hristos – Dumnezeu să o dăm.

Teribilă vorbă!

Dan Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.