Am găsit câteva rânduri despre Eminescu bibliotecarul. Pe 30 august 1874 a fost numit, prin decret domnesc, la propunerea lui Titu Maiorescu, bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași. La scurt timp, pentru întregirea fondului de carte, el propune achiziționarea de la anticariat a unor manuscrise și tipărituri vechi, între care regăsim scrierile lui Dosoftei și Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698) scrisă de Dimitrie Cantemir. Pentru Eminescu volumele vechi aveau valoare în ceea ce privește stilistica limbii, ele nefiind scrise sub influența limbilor moderne (cel puțin nu a celei franceze). Pe listele făcute de poet se regăseau și Descoperirea cu amănuntul a pravoslavnicei credințe (1806) a Sfântului Ioan Scărarul, Kekragarion (1814) a Sfântului Augustin, Cuvinte și învățături a Sfântului Efrem Sirul, Cuvinte puține din cele multe ale lor de Sfinții Vasile și Grigorie, Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simțuri (1826) de Nicodim Monahul, Didahii (1837) de Ilie Miniat. Se poate lesne observa că interesul lui Eminescu pentru literatura bisericească veche depășește orizontul bibliotecarului, influențele lecturii acestor cărți regăsindu-se mai apoi în geniala sa operă. El a năzuit astfel să clădească o bibliotecă pe temelia cărților vechi, păstrătoare ale filonului autentic de spiritualitate și cultură românească, în cazul lui putându-se vorbi de o mistică a cărții, bucuria ce-i locuiește ființa în momentul în care cumpără o carte mult râvnită neavând egal în lume.

În Antichitate, noțiunea de bibliotecar era sinonimă cu cea de învățat. Astfel, bibliotecari precum Calimach, Zenotodus, Eratostem, Aristofan din Bizanț, Aristarch Samothrace, au fost savanți sau poeți de seamă, ce aveau ca îndatoriri întocmirea unei bibliografii exhaustive a literaturii grecești, precum și copierea textelor sub forma de suluri de format standard. Evul Mediu aduce cu sine bibliotecarul călugăr, care are drept misiune copierea cărților și supravegherea lecturii în imensele săli de lectură ale mănăstirilor, așa cum vedem și în ecranizarea romanului Numele trandafirului, semnat de Umberto Eco. Începând cu sec. al XVIII-lea încep a fi acceptați ca bibliotecari, alături de călugări, oamenii de litere, dar cu rezerve, pentru că era încă puternică prejudecata celibatului. Astfel Esprit Calvet, fondatorul bibliotecii din Avignon, afirma: nu trebuie încredințat postul de bibliotecar decât oamenilor de litere necăsătoriți și ai destitui în cazul în care ei se căsătoresc.

Numai după Revoluția franceză din 1789 oamenii de litere sunt primiți fără rezerve în biblioteci. Istoria biblioteconomiei consemnează bibliotecari celebri care s-au format fără nicio școală, cel mai faimos dintre ei fiind Gabriel Naudé, autorul cunoscutei cărți Advis pour dresser une bibliothèque (1627), care timp de trei secole a fost lucrarea de căpătâi a multor generații de bibliotecari. Îi urmează Claude Clément, Louis Jacob, membrii familiei Bignon, toți în secolul al XVII-lea, apoi Charles Nodier, Sainte-Beuve, Lecomte de Lisle, Pierre Gustave Brunet, Gottfried Wilhelm Leibnitz, bibliotecari și personalități de litere ilustre de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Astăzi, la începutul secolului al XXI-lea, bibliotecile au, ca personal majoritar, femeile. Din nefericire, puțini din cei care ajung să lucreze la bibliotecă sunt pasionați de lumea cărții și privesc locul de muncă asemenea oricărui alt loc ce le poate asigura pâinea cea de toate zilele. Așa se și explică de ce mulți dintre ei pleacă în momentul în care găsesc oferte de lucru mai bune, mai bine plătite. Fiecare este liber să-și caute drumul în viață, dar cred că, de cele mai multe ori, viața este tristă atunci când faci o muncă doar de formă, doar ca să treacă timpul, doar ca să-ți câștigi existența.

Dan Iacob