Zilele trecute, un bărbat român, de etnie romă, care a făcut avere după 1989, a trecut în veşnicie, la vârsta de 57 de ani. Suferea de o boală de inimă iar în luna martie a ajuns, în stare gravă, la o clinică, în urma unui accident vascular, încetând din viață la începutul lunii aprilie. Una din televiziunile de ştiri din România, prezentând scene de la priveghi şi înmormântare, ne-a dezvăluit, între altele, faptul că întreaga înmormântare a costat 140.000 de euro, că sicriul cu aer condiţionat a costat 7.000 de euro, că o coroană, comandată de femeia care l-a iubit, a costat 30.000 de lei, iar multe alte coroane, ale prietenilor, măsurau între şase şi opt metri în înălţime. Fiecare îşi foloseşte banii aşa cum crede de cuviinţă, atunci când vrea să aducă un ultimo omagiu dispărutului. Două mari corturi au fost montate în zona Cernica, lăutari celebri au cântat cântece de jale, maşini scumpe au adus pe cei ce au venit la priveghi, o limuzină deosebită a purtat sicriul spre locul de la Bellu, din preajma mormântului lui Sergiu Nicolaescu; alei acoperite cu flori, mii de oameni ce l-au condus pe ultimul drum, jale, tristeţe, lacrimi. Impresionat, dar trebuie să întelegem că toate acestea nu contează, până la urmă, decât din aşezarea noastră pământească. Mircea Eliade, marele istoric al religiilor, făcea diferenţa, vorbind despre timp, între hic et nunc (acum şi aici) şi in aeternum (în eternitate)

Acum şi aici poţi face, funcţie de banii pe care-i ai, tot ce crezi de cuviinţă pentru defunct, dincolo de ce-ţi cere ritualul. Ritualul aminteşte de sicriu, dar nu de cât poate costa el, de flori, coroane şi jerbe, dar nu de preţul lor, de praznicul de pomenire, dar nu specifică pentru câţi oameni trebuie făcut şi nici cât trebuie să coste meniul, aminteşte de preotul care săvârşeşte slujba de înmormântare, dar nu specifică cât de mulţi preoţi pot participa, ş.a.m.d. Repet, fiecare familie face, pentru morţii ei, ceea ce crede de cuviinţă.

Dar dincolo de toată partea văzută a unei înmormântări, există partea nevăzută, care se petrece in aeternum (în eternitate). Pentru că, odată ce omul moare, doar trupul lui mai rămâne în grija noastră imediată, pentru îmbălsămare, pentru pregătirile de înmormântare, iar slujbele care se fac sunt destinate să ajute sufletul să se desprindă de trup, spre a urma călătoria spre viaţa veşnică. Iar în această călătorie, dincolo de cele rânduite, amintite mai sus, nu contează valoarea sicriului, dimensiunea coroanelor, preţul meniului de la praznic, numărul şi valoarea lumânărilor aprinse.

Moartea, spune Eminescu, dă la patime repaos. Despovărat de trup, asemenea unei rachete ce părăseşte Pământul, sufletul trece prin vămile văzduhului, despre care nu ştim foarte multe lucruri, fiind, mai apoi, supus Judecăţii particulare, în urma căreia îşi găseşte loc în Rai sau în Iad, unde aşteaptă până la A Doua Venire a Mântuitorului Hristos, când dreptul Judecător va face Judecata Finală. De fapt, spun Sfinţii Părinţi, la judecată, trecându-ţi toată viaţa pe dinainte, cu faptele ei bune şi rele, sufletul este atras de lumină sau de întuneric, funcţie de câtă lumină sau cât întuneric au sălăşluit în el de-a lungul vieţii pământeşti. Iar la A Doua Venire, când Iubirea lui Dumnezeu v-a copleşi lumea, cei ce au sălăşluit înlăuntrul lor iubirea vor fi atraşi de ea, şi vor trăi, de-a pururi, în sfera de iubire a lui Dumnezeu, iar cei ce-au sălăşluit înlăuntrul lor întunericul vor fi respinşi de iubire, fiind aruncaţi, cum spune Mântuitorul, în întunericul cel mai dinafară, unde va fi scrâşnirea dinţilor. Acestea sunt adevărurile pe care Biserica Ortodoxă le conturează, în ceea ce priveşte drumul sufletului după moarte. Iar din această aşezare, tot ce se face, mai mult decât cere ritualul, este inutil. Inutil pentru viaţa veşnică a sufletului. Pentru că nu un sicriu foarte scump, nu mii de lumânări, nu mii de coronae, vor ajuta sufletul în drumul lui spre cer, ci o rugăciune, o lacrimă, o pomenire.

Repet, fiecare familie are dreptul să-şi înmormânteze morţii cum vrea, prietenii au dreptul să-i aducă, precum voiesc, un ultim omagiu. Dar toate astea rămân, din păcate, doar hic et nunc (aici şi acum). In aeternum (în etenitate), doar sufletul celui decedat află, simte, ce drum i-a fost deschis…

Doliul, aminteşte Ingo Sperl, în cartea sa Ţară fără dor: funcţia psihologică a bocetului românesc, aduce cu sine o pierdere a identităţii. Acest lucru este exprimat în bocete în multe variante. În însoţirea modernă a îndoliaţilor căutăm o  nouă confirmare, un nou rol, o nouă relaţie cu lumea. De acest lucru se leagă faptul că devenim din nou mai singuri, recunoaştem din nou cine suntem acum, după această pierdere care ni s-a atribuit. Românii desemnează această identitate prin expresia “a fi străin pe lume”.

S-a scris mult despre moarte, despre despărţirea sufletului de trup, dar fiecare dintre noi va trăi, la momentul hărăzit, totul şi va cunoaşte totul, cu sufletul lui. Până atunci suntem datori, pentru cei dispăruţi ai noştri, să facem cele cuvenite, moştenite de la moşii şi strămoşii noştri, aşa cum alţii, în alte părţi de lume, fac cele moştenite de ei.

Dan Iacob