Anul 2015 ne-a adus pe rafturile librăriilor şi eseul confesiv despre Ioan Alexandru, semnat de criticul literar Dan C. Mihăilescu, volum apărut, cu titlul Ce-mi puteţi face dacă vă iubesc!?, la Editura Humanitas.

Îi datoram aproape dureros această carte, nu doar dinspre începutul anilor ’90, când era (încă o dată şi tot mai sălbatic) ţinta ironiilor şi neînţelegerilor multora („ce caută acesta cu crucea în Parlament?!”) – şi când puteam, în sfârşit, spune totul-, ci tocmai dinspre finele anilor ’70 ai veacului trecut. Rândurile de acum se vor inclusiv o penitenţă. Una tardivă şi fragilă, e drept, dar nu mai puţin sinceră şi încercănată sufleteşte.

Cei doi se ştiu din anii studenţiei criticului literar (poetul fiind născut în anul 1941, iar Dan C. Mihăilescu în anul 1953), cursul Eminescu şi seminariile de ebraică ale lui Ioan Alexandru fiind un havuz de credinţă, cultură şi înţelepciune.

În lumea filologică, afirmă Dan C. Mihăilescu, Ioan Alexandru a făcut pentru (mistică şi) religie cât Noica pentru filozofie, Rohia lui şi a părintelui Nicolae (Steinhardt) fiind vecină de misie, destin, harismă şi anvergură cu Păltinişul lui Noica. Pe de altă parte, în cursurile de la universitate, amintite mai sus, Eminescu se înfrăţea cu Hölderlin via Heidegger, Biblia şi lecţiile de ebraică se împleteau cu patristica, istoria culturii şi ideile lui Mircea Eliade. Volumul de debut în poezie (1964), poartă titlul Cum să vă spun, urmat de Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966), Vămile pustiei (1969), volum ce introduce în lirica lui Ioan Alexandru, pe lângă preluările biblic-vizionare şi suflul „apocaliptic”, dimensiunea psaltică, ce se va desăvârşi în Imnele bucuriei (1973), volum apărut la Editura Cartea Românească, în 1020 de exemplare, o carte de o împărătească frumuseţe, cu miez ameţitor, eufonii sacrale, mesaj eminamente creştin şi copertă brâncovenească de Ion Miclea.

După studiile filologice începute la Cluj şi continuate la Bucureşti, după bursa Humboldt, în Germania (1972), după îndrăgostirea de Ulvine, viitoarea soţie, Ioan Alexandru îşi regăseşte, aşa cum mărturiseşte într-o scrisoare adresată prietenului Ioan Cocora, credinţa pierdută în Dumnezeu, cu adevărat şi până la moarte. E cea mai puternică lumină ce s-a stârnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul şi mă voi strădui să rămân în Crist cu toate puterile. E singura salvare şi mediul cel mai favorabil cunoaşterii adevărate: Iubirea pentru altul, învingerea eului şi acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri şi profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind dumnezeirea. (…) Sunt numai iubire şi dor după dumnezeu. Totul este miraculos.

Îşi susţine doctoratul, cu teza Patria la Pindar şi Eminescu.

Noua rostire poetică a lui Ioan Alexandru, începând cu volumul Imnele bucuriei, este una eminamente liturgică, ce avea să devină filtrul absolut, grila grilelor pentru noua lui suflare poematică.

Lumea criticii literare din acea vreme (aproape sută la sută estetizantă şi raţional-iluministă, atee, agnostică şi ignorantă religios), a fost prinsă pe picior greşit, încercând să minimalizeze noua vârstă poetică a autorului de Imne. Firesc ar fi fost, afirmă Dan C. Mihăilescu, odată cu Imnele bucuriei, opera lui poetică să ia sfârşit, dar, din păcate, au urmat Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei, Imnele Ţării Româneşti, Imnele Putnei, Imnele Maramureşului, simple ecouri ale mirificei simfonii de clopote cu care „Imnele bucuriei” ne-au binecuvântat văzduhul poeziei. Făptura poematică, palpitând strălucitor şi ataşant până acum, se ofileşte şi parcă devine o sumă de dosare adunate la registratura care pur şi simplu bifează subiectele, topografia sacralizată a ortodoxiei româneşti, odată cu onomastica ei istorică. (…)După „Imnele bucuriei”, poezia cedează în faţa doctrinei, iar poetul se livrează definitiv vocaţiei misionare, activismului biblic, rostului de factor coagulant al energiilor ortodoxe.

De prin toamna lui ’85, spune Dan C. Mihăilescu, ne-am despărţit de Ioan Alexandru, care le fusese ca un părinte, ca un frate mai mare (martor la căsătorie), cu care se vizitau des; aveau să se „întâlnească”, pentru ultima dată, în primăvara anului 2006, în faţa mormântului său de la mănăstirea Nicula.

În cele mai impunătoare istorii ale literaturii române de după anul 2000, observă Dan C. Mihăilescu, imnograful Ioan Alexandru este invariabil strivit, dar criticul literar este de acord cu aprecierea lui Edgar Papu, exprimată în anul 1982, într-un articol din revista Flacăra: Ioan Alexandru este poate cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre. Şi adaugă: nu doar „imnic” ci de-a dreptul religios, în sensul larg, de o anvergură superioară chiar celei argheziene.

Ultimii zece ani din viaţa poetului sunt cei mai controversaţi, după 1990, Ioan Alexandru angajându-se şi în activitatea politică (deputat şi senator din partea Partidului Naţional Ţărănesc), susţinând conferinţe, în timpul uneia dintre ele, la Arad, în anul 1995, suferind un atac cerebral care-l ţintuieşte într-un scaun cu rotile.

Alunecare lui spre protestantism, afirmă într-un articol Costion Nicolescu, a fost evidentă şi, cred eu, regretabilă din toate punctele de vedere, pentru toţi cei apropiaţi, inclusiv pentru el. Avea nevoie de mulţimi cărora să le adreseze cuvântul său înflăcărat, misionar. (…) Cel mai bine i-au înţeles nevoia şi s-au gândit să i-o exploateze neoprotestanţii, oferindu-i spre predicare săli de spectacole, la îndemâna oricui dorea să-l asculte. (…) Fusese sedus de manifestări în mare parte de faţadă, precum Micul dejun cu rugăciune, cu participarea preşedintelui Statelor Unite.

Într-o fotografie din anul 1983, poetul ne apare într-o poziţie extatică, cu braţele întinse, cu privirea ridicată spre fulgii mari de zăpadă, ce-l troienesc din cer, pe buze având strigătul victorios: Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc!?, un strigăt triumfător, care l-a locuit încă din tinereţe, de pe vremea când, cu Biblia în desagă, în tot felul de cămăruţe de prin mansarda Filologiei bucureştene, le citea prietenilor, între care s-a numărat şi Dan C. Mihăilescu, traducerea din Cântarea Cântărilor, ori le făcea istoria Luminii, a Chipului, a mânii care binecuvântă, plecând de la vreun album de autoportrete Rembrandt.

Imnele bucuriei conţin şi poemul Lumină lină, a cărui forţă de impact, consideră Dan C. Mihăilescu, face pereche în literatura noastră, numai cu eminescianele Răsai asupra mea şi Rugăciune:

Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină logos sfânt.

De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lumină lină din lumină lină.

Anul acesta, de Crăciun, când Lumina lină a coborât pe pământ, trup de rob luând, Ioan Alexandru ar fi împlinit 75 de ani.

Dan D. Iacob