Pacea mea de 50 de ani sau Anno Domini

Hotărâţi-vă şi meditaţi asupra singurei opere pe care
suntem datori s-o creăm: conştiinţa, personalitatea. Operă
cu nesfârşit purgatoriu de patimi mediocre. Cristal
luminat în peştera adâncită de izvoare repezi, de pâraiele
culese din experienţe. Personalitatea se luminează în
sufletele celor bogaţi în ciocniri şi nelinişti, în sinteze
precipitate şi mereu depăşite. Suntem datori să vieţuim o
ntensă viaţă spirituală, consumantă, neodihnită, fără
rezerve integrată. Iar aceasta nu se împlineşte decât cu
infinite şi continue renunţări.

Mircea Eliade,
Anno Domini, 2 ianuarie 1928

Peace-Dove-from-HeavenAu trecut optzeci şi doi de ani de când tânărul Eliade (avea doar 20 de ani) publica în ediţia de luni, doi ianuarie 1928, articolul Anno Domini, continuând manifestul unei generaţii pe care Dan C. Mihăilescu a numit-o Generaţia ’27, după anul în care acelaşi Eliade publicase Itinerariul spiritual. Aflat cu o bursă la Geneva, el îşi propune să scrie o serie de articole în care să examineze crizele şi ispitele prin care trecuse generaţia lui, un itinerariu spiritual al tinerei generaţii aflate în 1927 între 20 şi 25 de ani.

Aceşti tineri aveau în spate generaţia care înfăptuise România Mare şi năzuiau să-şi găsească propriile rosturi. Iar aceste rosturi nu mai puteau viza întregirea fruntariilor ţării, ci, punând în discuţiile orizonturile spirituale sub care se mişca, noua generaţie nădăjduia (speranţa e lotul omului, iar nădejdea lotul lui Dumnezeu) să se lămurească, întru buna aşezare în cultură şi în viaţă. Eliade îşi creionează Itinerariul spiritual ca pe un foileton despre ortodoxie. Era destul de superficial, mărturiseşte în 1965, pentru că ştiam prea puţin şi înţelegeam încă şi mai puţin. Dar avea meritul că nu era dogmatic, nici programatic.

Acest itinerar a pasionat pe mulţi colegi de generaţie (Şerban Cioculescu, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian). Itinerarul spiritual afirma existenţa unei generaţii neodihnite de fiinţa de cer şi de pământ a neamului românesc. Dar problema generaţiilor, realizează Mircea Eliade, nu era un fenomen exclusiv românesc. În articolul Anno Domini, Eliade îşi provoacă semenii să-şi închipuie că anul 1928 va fi ultimul an şi să se silească a face în cele douăsprezece luni tot ce năzuiau să facă într-o viaţă. În acest demers nu se simţea responsabil doar pentru el (deja lucra şaisprezece ore pe zi), ci pentru întreaga generaţie, pe care o vedea chemată spre a înfăptui lucruri mari. Prima urgenţă o vedea în capacitatea ei de a deschide orizonturile altor universuri spirituale – Aśvaghoşa, Milarepa, Kierkegaard, orfism. Cred, mărturiseşte Eliade în 1965, că nu mă înşelam; după ani de libertate creatoare a venit dictatura regală (1938) apoi războiul, ocupaţia sovietică şi totul a amuţit pentru aproape cincizeci de ani.

În ultimii treizeci şi cinci de ani m-am lăsat locuit de neodihnirea de fiinţă, de oboseală, invidie, de judecarea aproapelui, de mândrie, resentiment, nesomn, de iuţirea de sine, de odihnirea de fiinţă prin sex, beţie, dragoste, sărbătoresc, joc, cultură. De pe pragul celor cincizeci şi şase de ani pe care i-am împlinit în februarie 2016, vreau să declar „pacea mea de cincizeci de ani” cu Bunul Dumnezeu şi cu oamenii, natura, stelele, cu vântul care nu ştii de unde bate şi încotro se îndreaptă, cu păsările ce se odihnesc în zbor planat, cu pietrele ce ştiu să asculte, izvoarele ce odrăslesc odihna, cu ciutele şi mistreţii, urşii şi cu zimbrul regal.

Cred că trebuie să încep prin a înţelege că nivelele conştiinţei sunt ruşinea, vina, apatia, durerea, frica, dorinţa, mânia, mândria, curajul, neutralitatea, bunăvoinţa, acceptarea, raţiunea, iubirea, bucuria, pacea, iluminarea. Pentru scurt timp, ne putem lăsa locuiţi de oricare dintre ele; doar unul, în care adăstăm constant, defineşte starea noastră „normală”. Iată cum pot fi conturate câteva din nivelele conştiinţei:

1. Mândria. Primul nivel în care începi să te simţi bine, dar e un sentiment fals, ce depinde de circumstanţe externe (bani, prestigiu) deci e vulnerabil. Mândria poate duce la naţionalism, rasism şi la războaie religioase. Fundamentalismul religios este blocat la acest nivel; devii locuit deplin de ceea ce crezi şi percepi totul ca pe un atac asupra a ceea ce crezi, ca pe un atac asupra propriei persoane.

2. Curajul. Primul nivel al adevăratei puteri; percepi viaţa ca pe ceva provocator şi excitant în loc s-o vezi ca pe ceva copleşitor. Începi să ai interes pentru dezvoltarea personală, pe care o vezi doar ca avansare în carieră, educaţie, dobândirea unor aptitudini. Viitorul îţi apare ca o îmbunătăţire a trecutului.

3. Neutralitatea. Trăieşte şi lasă şi pe alţii să trăiască; eşti flexibil, relaxat, neataşat, nu trebuie să dovedeşti nimic. Te simţi în siguranţă şi te înţelegi bine cu ceilalţi. Foarte multe persoane ce lucrează pe cont propriu sunt la acest nivel foarte confortabil. Îţi asiguri traiul, dar nu te agiţi prea tare.

4. Bunăvoinţa. Eşti în siguranţă şi începi sa-ţi foloseşti energia mai eficient (gestionarea optimă a timpului, creşterea randamentului, organizarea). Începi să-ţi dezvolţi voinţa şi să te autodisciplinezi. Aceste persoane sunt soldaţii societăţii.

5. Acceptarea. Este nivelul la care-ţi fixezi şi atingi ţelurile. Începi să vezi mult mai clar imaginea de ansamblu a vieţii tale. Este nivelul ce determină multe persoane să-şi schimbe cariera, să deschidă o afacere sau să-şi schimbe dieta.

6. Raţiunea. La nivelul acesta transcenzi aspectele emoţionale ale nivelelor inferioare şi începi să gândeşti clar şi raţional. Acum ai disciplina şi proactivitatea să exploatezi la maxim capabilităţile tale naturale. Te uiţi la lumea din jur şi începi să faci contribuţii însemnate. Marea majoritate a oamenilor nu ajung la nivelul acesta niciodată.

7. Iubirea. Iubirea necondiţionată, înţelegerea permanentă a conexiunii cu tot ce există, înţelegere din care se naşte compasiunea. La nivelul iubirii, raţiunea este pusă în slujba inimii (coborârea minţii în inimă, cum spune rugăciunea isihastă). Este nivelul trezirii la adevăratul scop al vieţii tale. Resortul ce te face să făptuieşti acum nu atârnă de dorinţele eului. E nivelul vieţii puse în slujba umanităţii (Sfântul Serafim de Sarov, Gandhi, Maica Tereza, Dr. Albert Schweitzer, Părintele Iustin Pârvu, atâţia alţii). La nivelul acesta începi să fii locuit, ghidat de o forţă mai mare decât tine – harul divin. Prin smerenie renunţi la tot, devii neatârnat de nimeni şi de nimic. Intuiţia devine extrem de puternică, de unde capacitatea de a da sfaturi, de a întrezări viitorul.

8. Bucuria. Este nivelul atins de sfinţi, de învăţătorii spirituali. Apropierea de aceste persoane pentru care viaţa este ghidată deplin de sincronism şi intuiţie (de Dumnezeu) te face să te simţi incredibil. Expansiunea propriei conştiinţe îţi permite să operezi la un nivel înalt. Acum treci râzând pe lângă moarte (martirii creştini).

9. Pacea. Transcendenţa totală. La acest nivel, spune Sfântul Isaac Sirul, ajunge unul într-un neam.

10. Iluminarea. Cel mai înalt nivel al conştiinţei umane, nivel la care umanitatea se amestecă cu divinitatea (Krishna, Buddha, Iisus). Simplul fapt că te gândeşti la ei, că te rogi lor, îţi ridică nivelul de conştiinţă (vezi cartea Puterea Numelui semnată de Kallistos Ware).

Trecerea de la un nivel la altul necesită o cantitate enormă de energie şi fără un efort conştient sau fără ajutorul altor persoane (duhovnicul, în cazul creştinismului ortodox) omul rămâne la nivelul la care este. Fără mine, ne spune Iisus în Evanghelii, nu puteţi face nimic. Dar treptele trebuie urcate una câte una, fără a le sări. Majoritatea strivitoare a oamenilor trăiesc sub nivelul curajului, care este abia a noua treaptă din şaptesprezece… Cum le poţi vorbi atunci de celelalte nivele fără a avea temerea că arunci mărgăritare porcilor? Mă uit la treptele urcuşului întru desăvârşire şi realizez că ele sunt fără de Hristos, că ţin de automântuirea de tip New Age. Nu neg posibilitatea de a ajunge la echilibru, la linişte interioară, la bucurie, urcând treptele de mai sus, dar cred că ele ţin încă de nivelul omului, de o cale lămuritoare, dar nu mântuitoare. Cred că iluminarea este un dar al lui Dumnezeu, făcut nouă prin Fiul. Suntem fii în Fiul. Vor fi existând şi alte cărări spre divin, dar cred că pentru noi, cei din spaţiul acesta, calea spre Dumnezeu este calea creştin ortodoxă. În Patericul egiptean, ucenicul întreabă la un moment dat pe duhovnic cum se vor manifesta creştinii peste veacuri. Creştinii vremurilor din urmă, îi răspunde bătrânul, vor lua cununi de lauri de la Hristos doar pentru că vor ţine trează dreapta credinţă. Cei din vechime se rugau cu lacrimi, posteau, înviau morţii, dar în anii de pe urmă simpla ţinere a dreptei credinţe va fi mântuitoare. Căci vor veni mulţi hristoşi mincinoşi, de la Răsărit şi de la Apus, şi mulţi vor fi înşelaţi, chiar dintre cei aleşi. Am sentimentul că trăim astăzi cele profeţite de bătrânul călugăr din pustia Egiptului. Pe toate canalele – internet, cărţi, ziare, conferinţe, televiziune, radio – ni se propun căi întru lămurirea de sine, întru descoperirea adâncului spiritual din noi. Dar cele mai multe dintre ele sunt fără de Hristos, iar pentru noi, cei îmbrăcaţi în Hristos prin botez, sunt fără suflet. Păşească cine va voi pe ele, nuntească-se cine va voi cu Buddha, Confucius, Osho, Krishnamurti, noi rămânem cu Mirele Hristos căruia, după Înviere, i s-a dat, de către Tatăl, toată puterea în cer şi pe pământ.

Cât despre treptele conturate mai sus, ele pot fi folosite şi din aşezarea creştină, punându-le faţă-n faţă, de exemplu, cu cele treizeci de trepte ale scării Sfântului Ioan Scărarul. În Duminica a patra din Postul Mare, Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Ioan Scărarul. Ajuns prin rugăciune, asceză şi contemplaţie ca o stea luminând marginile lumii, Sfântul Ioan ne arată scara virtuţilor pe care omul se poate urca la cer, sinteză desăvârşită a literaturii ascetice. Dar este cu putinţă ca cineva care a parcurs douăzeci şi nouă din trepte să piardă Raiul pentru că n-a reuşit s-o urce pe ultima, aşa cum ne lasă să înţelegem reprezentarea picturală de pe pereţii exteriori ai mănăstirilor din nordul Moldovei.

Treapta cea mai de sus este cea a dumnezeieştii iubiri, iar toată asceza care nu are iubire, spune răspicat Sfântul Maxim Mărturisitorul, este străină de Dumnezeu! Pentru creştini, Scara este Hristos. Precum în Templu existau treptele ce duceau la Sfânta Sfintelor, în creştinism Sacra este Fiul lui Dumnezeu. Scara pe care s-a urcat Fiul la Tatăl este Crucea, noi fiind conduşi spre cer prin harul pe care ni l-a câştigat Domnul pe Cruce. Maica Domnului este Scara prin care Fiul a coborât la noi, prin care noi urcăm la cer, iar intrarea în Împărăţie este văzută de credincioşii primelor veacuri ca un urcuş. După încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor (secolul al IV-lea), scara nu va mai fi reprezentată de mucenicie, ci de nevoinţele cuvioşilor, de urcarea treptelor virtuţii, până la realizarea desăvârşirii.

Ea devine acum scară a virtuţilor, urcată prin smerenie şi pocăinţă.
Iată treptele scării Sfântului Ioan:

Despre lepădarea şi despărţirea de viaţa deşartă;

Despre neîmpătimire sau neînstrăinare;

Despre înstrăinare şi despre cele din visurile tinerilor;

Despre mucenicia bărbăteştii ascultări;

Despre îngrijita şi sincera pocăinţă şi despre închisoarea cea bine plăcută lui Dumnezeu şi a celor pedepsiţi;

Despre aducerea-aminte de moarte;

Despre plânsul care curăţă;

Despre liniştitoarea nemâniere;

Despre ţinerea de minte a răului;

Despre grăirea de rău;

Despre tăcere;

Despre minciună;

Despre trândăvie;

Despre lăcomie;

Despre desfrânare şi despre curăţenie;

Despre iubirea de arginţi;

Despre sărăcie;

Despre indolenţă;

Despre cântarea de psalmi în adunări;

Despre diferitele privegheri;

Despre temere;

Despre slava deşartă;

Despre mândrie şi despre necuratele gânduri;

Despre simplitate, bunătate, inocenţă şi viciu;

Despre umilinţă;

Despre discernământ;

Despre linişte şi singurătate, despre paza minţii;

Despre rugăciunea pură şi despre răbdare;

Despre apathie;

Despre iubire, speranţă, credinţă şi luminare, şi în ce fel este posibilă theologia.

Multe din treptele de mai sus coincid cu fericirile rostite de Mântuitorul. Pe de altă parte, trebuie precizat faptul că scara este nesfârşită, urcuşul infinit şi că fiecare treaptă deschide un orizont mai larg, din ce în ce mai larg, până la învecinarea cu orizontul nemărginit al Creatorului. Pentru creştin, treptele desăvârşirii sunt ancorate în curgerea anului bisericesc ce începe la întâi septembrie, în Liturghie, în Praznicele Împărăteşti, în cele patru posturi. Spre deosebire de treptele conturate de mişcarea New Age, calea creştin ortodoxă rămâne ancorată în concreteţea unui ritual asumat duhovniceşte. Drumul creştinului spre cer este pe calea deschisă de biserica de parohie pe care o frecventează, de duhovnicul la care se spovedeşte, de creştinii între care-şi trăieşte zilele. Nu pot păşi pe un drum spiritual rupt de tradiţia neamului din care vin, chiar dacă înţeleg să nu fac din Sfânta Tradiţie un pat al lui Procust.

Fiecare om este un pachet de energie unică şi irepetabilă în univers. În momentul în care am înţeles acest lucru, viaţa mea s-a simplificat şi mi-am găsit liniştea. Da, mi-am găsit liniştea, pentru că am priceput că fiecare energie îşi va urma drumul pe care felul ei unic de a fi îl proiectează şi că, de fapt, nimeni nu convinge pe nimeni, nimeni nu schimbă pe nimeni. Ai sentimentul că ai convins pe cineva sau că ai schimbat pe cineva numai în măsura în care acea persoană purta lăuntrul ei o energie a cărei potenţă, a cărei desfăşurare, n-o cunoştea încă. Ai fost, cu alte cuvinte, pentru acea persoană, un descătuşător de energii. Dar energiile erau acolo, ca sunetele într-o vioară, iar tu n-ai fost decât arcuşul ce le-a eliberat. Atât şi nimic mai mult. Nu e puţin lucru să poţi fi pentru aproapele tău un descătuşător de energii, dar să nu confundăm ceea ce face moaşa cu miracolul naşterii.

Fiecare om este un pachet de energie. În lipsa harului, irumperea acestei energii duce la risipirea de sine. Se poate vorbi de har şi în cazul artiştilor, filosofilor, oamenilor de ştiinţă. În acest înţeles el este forţa ce te ajută să desfăşori până la capăt energia pe care o ai şi care, dacă nu-i găseşti buna desfăşurare, te poate strivi, te poate duce la ratare. Oamenii tind să se adune cu cei de o natură cu ei, cu a căror energie se înrudesc. Tragedia, depresiile, nefericirea încep când ai nimerit într-un grup social a cărui energie este diferită de a ta sau când, prin căsătorie, te-ai însoţit cu cineva al cărui drum, dictat de energia care-l animă, se dovedeşte diferit de al tău. Dacă ajungi să înţelegi cum stau lucrurile cu pachetul de energie, eşti salvat, îţi poţi găsi liniştea, echilibrul interior. Lumea este o junglă în care fiecare energie caută să-şi croiască drum, neluând în seamă drumurile celorlalte energii. Pentru fiecare, drumul propriu e cel mai important, singurul important şi adevărat. Restul e iluzie. Aşa se ajunge la haosul lumii, la tensiunile din societate, la vorba aceea teribilă a lui Sartre – ceilalţi sunt infernul. Ceilalţi sunt infernul în măsura în care n-ai înţeles rădăcina acestui infern. Când ai înţeles-o, ajungi la îngăduinţă, la acceptarea celuilalt fără să ai obsesia să-l

schimbi, ajungi la iubire. Îi iubeşti pe toţi pentru că ai priceput resortul ascuns care-i animă.

Al lumii-ntregul sâmbur dorinţa-i şi mărirea/ În inima oricărui i-ascuns şi trăitor, spune poetul. Dacă am reuşi să ne găsim locul în social şi partenerul de viaţă, fără a năzui să schimbăm lumea, abia atunci am schimba-o. Fără Mine, ne spune Hristos, nu puteţi face nimic. Fără harul care este asemenea vântului ce suflă unde vrea, omul nu se poate ridica la tăria asemănării cu Fiul, nu poate deveni fiu în Fiul, spre a păşi în Împărăţie. Singura lui tristeţe profundă este aceea de a nu putea aduce în real potenţialitatea, virtualitatea cu care a fost învestit de Dumnezeu. Căderea nu a şters Chipul; el nu poate fi şters nici dacă omul ucide sau se prostituează, dacă fură sau minte. Poate fi doar întunecat, iar fără ajutorul harului nu poate fi adus în lumina neînserată a celei de-a opta zi, ale cărei zori s-au arătat odată cu învierea Mântuitorului Hristos.

Dan Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.