Eşti contemporan (ai simultaneitate în timp, spun teologii) cu cel pe care îl iubeşti. Asta e tot – şi înseamnă înfrângerea umană a timpului, afirmă filosoful Constantin Noica, în al său Jurnal de idei.

Da, adevărat, dar iubirea, ştim de la Eminescu, este un sfânt noroc străbătător durerii, şi atunci, dacă nu-ţi este dat să te ridici la tăria iubirii, timpul tău se deşiră, de risipeşte. Şi dacă tot se risipeşte timpul tău, vin unii oameni „binevoitori” – colegi, fraţi, surori, prieteni, trecători – care ţi-l fură.

Am timp, am foarte mult timp, chiar mă plictisesc şi vă aştept să mi-l furaţi, spui, inconştient, când trăieşti doar în timpul rotitor – primăvară, vară, toamnă, iarnă, primăvară… ziua de salariu, ziua împreunării trupeşti, ziua unei beri cu prietenii, ziua ta, şi aşa mai departe. Curgerea rotitoare a timpului oboseşte; simţi că ai trăit tot ce se putea trăi şi că desfăşurarea vieţii tale viitoare nu este decât o repetare, la nesfârşit, a celor trăite deja. Şi atunci ai senzaţia că un pahar în plus de vin, o noapte pierdută cu „discuţii esenţiale”, sau o aventură amoroasă, umplu timpul. Nimeni nu trăieşte la nesfârşit, ştim bine asta, dar cu toate acestea ne tot risipim timpul şi, ajunşi pe pragul dintre lumi, la bătrâneţe, cerşim încă o zi de viaţă, uitând că, de fapt, am avut la dispoziţie, ca un suprem dar, zeci de ani cu care n-am prea ştiut ce să facem.

Dar mai există o cale de a trece prin viaţă, calea timpului rostitor, a timpului creator. Când te manifeşti în chip creator constaţi că nu-ţi ajunge timpul, că trebuie să selectezi oamenii cu care te întâlneşti, să-ţi programezi activităţile, astfel încât, seara, când pui capul pe pernă, să adormi cu sentimentul că ai umplut, pe cât ţi-a stat în putinţă, spaţiul şi timpul zilei care tocmai s-a încheiat şi că mâine este o nouă zi, în care vei începe, creativ, ca şi astăzi, să umpli spaţiul şi timpul.

La un moment dat mass – media a prezentat o ştire care anunţa că marele actor american Leonardo Di Caprio, comentatorul şi realizatorul, dincolo de rolurile din filme, a unui documentar despre salvarea planetei, intitulat Ceasul al 11-lea, a fost primit, pentru un sfert de oră, de Papa Francisc. Un sfert de oră? îţi spui. Doar un sfert de oră, pentru un aşa de mare actor şi om? Da, doar un sfert de oră, pentru că Papa Francisc trăieşte, ca mulţi lideri de pe această planetă, în timpul rostitor, în care un sfert de oră din viaţa lui echivalează cu viaţa unui băutor de bere, trăită la berărie, sau a unui microbist, trăită pe stadioane sau în faţa televizorului. Nu am nimic nici cu băutorii de bere nici cu microbiştii, cu alte cuvinte, nu am nimic cu oamenii care au ales să-şi trăiască viaţa în timpul rotitor, dar încerc să învăţ câte ceva de la cei ce trăiesc în timpul rostitor.

Fericirea este că nu trebuie să fii Papa Francisc, sau preşedintele Americii, ca să trăieşti în timpul rostitor. Trebuie să fii doar un simplu om care a înţeles că cel mai preţios capital de pe acest pământ nu este nici petrolul, nici aurul, nici diamantele, ci timpul, dar nu orice fel de timp – timpul trăit în mod creator. Iar când ai înţeles aceasta eşti egalul, în eternitate, al Papei, al preşedintelui Americii, al tuturor celor ce trăiesc pe dimensiunea timpului creator.

Eroii, geniile, sfinţii, înţelepţii, trăiesc aşa, dar poţi trăi şi tu, tu, un simplu om, dacă reuşeşti să păşeşti pragul timpului creator. Şi nu este nevoie, pentru aceasta, să scrii cărţi savante (crede-mă, multe din ele sunt expresia timpului rostitor), poezii, romane, nu trebuie să pictezi, să ai vreun talent special. Singurul tău talent trebuie să fie creativitatea: să-ţi creşti, cu luminată grijă, copilul, să cultivi pământul cu gândul la bucuria de a-l vedea rodind, iar nu făcând meschine calcule legate de profit, să-ţi cultivi petecul de înzestrare, adică să pictezi, să cânţi, să dansezi, să scrii.. Cel mai important lucru din lume este să scoţi maximum din îngemănarea de pământ şi de cer cu care ai venit pe această planetă. Când reuşeşti aceasta vin şi banii, starea de sănătate se ameliorează iar timpul de risipit aproape dispare. Cred că omenirea va ieşi din cotitura în care se află acum, din apăsarea consumismului, a materialismului drapat cu fum de spiritualitate, a imposturii, doar dacă se va putea ridica la tăria vieţii creative.

Ce spun eu, dacă se va ridica. Nu, dacă va rândui bunul Dumnezeu să fie ridicată. Altfel, praful şi pulberea se va alege de ea, iar planeta, planeta aceasta pe care o călcăm în fiecare zi în picioare – la propriu, dar mai ales la figurat – planeta aceasta are tot timpul din lume, şi se va reface, va zămisli alte ape, mai curate, alte păduri, alte vieţuitoare, aşa cum se pare că a tot făcut în ultimele milioane de ani, spre a găzdui, „la plinirea vremii”, o altă generaţie de oameni…

Chiar vrem să dispărem de pe faţa pământului? Nu ştiu dacă aţi observat, dar veştile concrete despre noi, oamenii, ca locatari ai acestei planete, nu trec mult de cinci mii de ani în urmă. Faţă de cele câteva miliarde de ani de când există planeta şi faţă de cele câteva milioane de ani de când, se pare, au călcat oameni pe ea (sunt teorii de ultimă oră ce susţin aceasta, împotriva celor ce cred că oamenii sunt pe planetă de doar 200.000 de ani), ştim enorm de puţin.

Da, ne mândrim cu tehnologia noastră, cu drumul spre lună, cu sateliţii, cu telefonia mobilă, cu… uitând că toate acestea, în absenţa trăirii creative, sunt zero… Doar când trăieşti creativ înfrângi timpul, pentru simplul fapt că ieşi din el; creaţia nu se produce în timp, doar roadele ei iau, în final forma timpului şi a spaţiului, dar starea creativă este deasupra timpului, fiind o formă de extaz.

Zero… zero colorat… dar tot zero…

Nu sunt pesimist, cred în om şi în puterea lui de a trăi creativ. Şi mai cred în iubire, în iubirea necondiţionată care te locuieşte, uneori, când începi să trăieşti creativ. De fapt, cred în toate cele patru forme de iubire, în iubirea prietenie, în cea familială, în eros – întâlnire unică dintre un bărbat şi o femeie – şi în agapé, iubirea divină. Iar cu aceasta ne-am întors la însemnarea filosofului Constantin Noica: Eşti contemporan (ai simultaneitate în timp, spun teologii) cu cel pe care îl iubeşti. Asta e tot – şi înseamnă înfrângerea umană a timpului.

Dan D. Iacob