Opera lui Ion Creanga, privita din asezarea studiilor traditionale

Harap-Alb-300x300Vom încerca, în rândurile care urmează, să aducem în atenţie o abordare mai puţin cunoscută a operei lui Ion Creangă, făcută de Vasile Lovinescu din aşezarea gândirii tradiţionale conturate în prima parte a secolului XX de René Guénon. Plecând de la ideea existenţei unei Tradiţii primordiale, revelată încă din Paradisul Terestru, tradiţie ce sa ramificat de-a lungul mileniilor în câteva mari tradiţii autentice, ce au născut, la rându – le, civilizaţiile, Guénon a încercat să readucă în atenţie marile simboluri ce conturează o unitate transcendentă a religiilor. Împotrivindu-se oricărui fel de sincretism, el a respectat caracterul providenţial al fiecărei tradiţii, având convingerea că toate drumurile autentice converg către aceeaşi ţintă, spre acelaşi Principiu unic, transcendent şi imuabil, care are nume diferite în diferitele tradiţii şi care a fost revelat de Dumnezeu odată cu crearea umanităţii. René Guénon a orientat spre doctrinele tradiţionale români ca Vasile Lovinescu, Mihai Vâlsan, Mihail Avramescu, spre a nu cita decât numele mai cunoscute. Orice exegeză trebuie judecată în funcţie de premisele ei. În cazul lui Vasile Lovinescu, aceste premise nu ţin de critica literară, ci de gândirea tradiţională şi de aceea interpretarea lui nu are termen de comparaţie cu interpretările operei humuleşteanului de până la el. Să nu uităm însă că, spre deosebire de toţi ceilalţi, Lovinescu a fost un iniţiat care, prin viaţa şi opera lui, a jucat un rol providenţial, având o misiune de revigorare, dacă nu de renaştere, a Tradiţiei româneşti, fie şi în planul cunoaşterii numai. Prezenţa şi acţiunea lui au avut, aşa cum observă unul dintre discipoli, caracterul unic de funcţiune tradiţională. O funcţiune tradiţională este o categorie arhetipală de asigurare a continuităţii Tradiţiei, care se manifestă periodic prin iniţiaţi şi prin intelectuali în duh, pentru a redescoperi şi redefini adevărurile tradiţionale, pentru a le face cunoscute şi a determina o influenţă a lor asupra mediului ambiant sau, cel puţin, asupra unei elite spirituale.

Făcând parte din familia care i-a dat pe criticul Eugen Lovinescu (unchi), dramaturgul Horia Lovinescu (frate), scriitoarea Monica Lovinescu (verişoară), romancierul Anton Holban (verişor), Vasile Lovinescu era atras în anii 30 ai secolului trecut de esoterismul universal, fiind contemporan cu personalităţi precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, fiecare dintre ei exprimând, într-o manieră proprie, liniile de forţă ale fiinţei româneşti. Fundamentală a fost pentru el întâlnirea cu opera lui René Guénon, culminând cu schimbul de scrisori din anii 1934-1940 şi cu iniţierea primită în anul 1936 în Elveţia, care a transformat în trăire interioară ceea ce fusese mai înainte doar cunoaştere doctrinară şi simbolică. Cu toată rataşarea lui la o altă tradiţie, nu se poate vorbi totuşi în cazul lui Lovinescu de o convertire la Islam, căci iniţierea, în orice tradiţie ar avea loc, subliniază Florin Mihăescu, înseamnă situarea, dincolo de orice esoterism, în «unitatea transcendentă a religiilor». La îndemnul lui René Guénon, Vasile Lovinescu scrie studiul Dacia Hiperboreană, apărut în Franţa, în anii ’30. Începând cu anul 1964, el redactează studiul despre Creangă şi basmele sale, încheindu-l după opt ani. Lucrarea avea să apară abia în noiembrie 1989, cu titlul Creangă şi Creanga de Aur.

Dacia hiperboreană

Pentru Vasile Lovinescu, prezenţa din timpuri imemoriale a unui Centru spiritual în aceste ţinuturi a fost hotărâtoare în formarea şi continuitatea poporului şi civilizaţiei române. Formarea Daciei e pusă de către autor în legătură cu migraţiile dinspre nord spre sud ale popoarelor hiperboreene, migraţii atestate de mituri şi autori antici. (Mitul este privit ca expresie a unui mod de trăire spirituală, a unui mod de gândire coerent şi semnificativ.) În Cetatea naturală a Carpaţilor s-au precipitat, ca într-o imensă cupă cosmică, popoarele geto-dace şi nu au mai părăsit-o niciodată. Migraţia hiperboreană, afirmă autorul, a fost verticală până în punctul în care a întâlnit paralela 45, situată la jumătatea distanţei dintre Pol şi Ecuator. De aici, s-a împărţit în ramuri orizontale, desăvârşind crucea. Aceste etape durau milenii.

Dacia a fost timp de câteva milenii centrul suprem al Hiperboreii (şi, în consecinţă, al lumii) în migrare către Sud, şi înainte de mutarea centrului spre Orient. Folclorul, dincolo de accepţiunea clasică ce i se dă, este văzut, pe linia lui René Guénon, ca păstrător al mesajului unor tradiţii străvechi care nu sunt de origine umană, al unei sume de date de ordin esoteric. Atunci când o formă tradiţională este pe punctul de a se stinge, ultimii ei reprezentanţi pot foarte bine să încredinţeze, în mod voit, memoriei colective ceea ce altfel s-ar pierde fără întoarcere.

Centrele spirituale ale Daciei se găseau în masivele centrale ale munţilor, cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. Ocupaţia romană, care a durat numai o sută şaizeci şi cinci de ani (între 110 şi 275), a fost doar în Transilvania şi Oltenia actuale, în restul ţării dacismul subzistând fără să fie tulburat. Când, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă de istorie; ea se găsea, în sensul cel mai riguros şi literar al cuvântului, în aceeaşi stare ca pe timpul în care domnea peste ea Ler-Împărat… Când, în 1829, Tratatul de la Adrianopole a permis comerţul exterior în Ţările Române, nouă zecimi din teritoriu era acoperit de păduri.

Funcţiunea sacră a voievozilor români semnifică, ne atrage atenţia autorul, o reînnoire misterică, o readaptare a tradiţiei dacice, impusă nu de creştinism, ci de legile ciclice, ceea ce i-a permis să rămână dacică. Elita spirituală a rămas deci hiperboreană, iar dispariţia acestui Centru de tradiţie daco-hiperboreană este cu totul recentă. După părerea lui, anul 1877, anul războiului contra Turciei, marchează începutul modernizării reale a României şi poate fi foarte bine şi data dispariţiei tradiţiei dace.

Existent pe aceste meleaguri încă din preistorie, Centrul Spiritual din Carpaţi şi-a lăsat vestigiile în urme arheologice (ceramica Cucuteni, de exemplu), în folclor (basme şi balade), în monumente megalitice (Babele), toate acestea făcând obiectul cercetărilor şi inventarierilor (Haşdeu, N. Densuşianu), dar fiind pentru prima dată interpretate simbolic, cu sens şi coerenţă, de Vasile Lovinescu.

Creangă şi Creanga de Aur

După aprecierea lui Vasile Lovinescu, Ion Creangă a fost piesa de racord între lumea exterioară şi o organizaţie secretă de povestaşi cu caracter iniţiatic, ceea ce implica din partea lui un grad de conştienţă şi de luciditate asupra basmelor ce-i poartă emblema. Iniţierea şi basmul vehiculau o dublă circulaţie a adevărului: prin circuitul sanguin şi prin limfa organismului social. Aceasta fiind natura adâncă a basmelor, conchide Lovinescu, este normal ca în labirintul operei lui Creangă să nu se poată intra şi ieşi decât cu Creanga de Aur în mână. Pornind de la acest fir ce leagă lumile în adânc, el încearcă o tâlcuire a basmelor humuleşteanului, începând cu basmele-nuvelă (Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Fata babei şi fata moşneagului, Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul), numite astfel pentru că în ele supranaturalul se altoieşte pe cea mai riguroasă realitate rurală, şi culminând cu analiza basmelor Povestea Porcului şi Harap Alb, care constituie sanctuarul. Creangă pleacă de la realitatea imediată, ţesută din ambianţa satului moldovenesc, care primeşte un altoi ce nu mai aparţine lumii noastre.

Prin basmele sale, afirmă Vasile Lovinescu, Ion Creangă a dat expresie acelei philosophia perennis care de la începuturile lumii pune în faţa timpurilor şi a devenirii nestrămutarea principiilor spirituale ce regenerează universul. El este unul dintre acei scriitori de la răscruce de veacuri care, asemeni lui Shakespeare, Platon, Cervantes, Homer, Dante, Virgiliu, au atributul dublu al lui Janus Bifrons, care priveşte cu un ochi spre trecut şi cu altul spre viitor, dar mai ales are o a treia faţă ascunsă care reprezintă principiul imuabil al trecutului şi al viitorului, principiu atemporal. Ceea ce vehiculează acest principiu în lumea noastră nu sunt faptele şi gândurile contemporanilor, ci miturile, prin care ideile perene au străbătut eonii. Mitul şi corolarul lui, simbolul, sunt căile pe care ideile ajung nealterate până la noi, dar mai mult sau mai puţin ascunse. Gândirea tradiţională afirmă existenţa unor confrerii iniţiatice medievale, singurele conştiente de importanţa şi semnificaţia mesajului tradiţiei, ajuns la sfârşit de ciclu în stare de uitare, mesaj ce trebuia turnat în opere literare spre a face posibilă restaurarea tradiţiei într-un alt ciclu. Pe cale de a se oculta din cauza decadenţei ciclului istoric, aceste confrerii folosesc, de obicei, canalul artei şi literaturii pentru a-şi transmite mesajul, cum a fost cazul cu Romanele Graalului şi Divina Comedie în veacul al XIII-lea, ori cu opera lui Shakespeare.

Pare să fi existat încă în secolul al XIX-lea, ne atrage atenţia Vasile Lovinescu, o organizaţie iniţiatică a Mistreţului Alb de inspiraţie hiperboreană, din descendenţa spirituală a lui Ram, posedând un simbolism revelator al unei doctrine deosebit de vaste. Iar faptul că acest mit al lui Ram a fost scris de un om al cărui pseudonim – Creangă – (numele de familie al mamei sale, adevăratul său nume fiind Ştefănescu) e în limba română echivalentul lui Ram nu este o simplă coincidenţă. În forma lui cea mai înaltă, mitul este o „incantaţie” cu efecte soteriologice şi adaptarea lui la forma discursivă nu a putut fi elaborată decât în sanctuare, de fiinţe înalt calificate pentru această adaptare; prin urmare, nu se poate visa nimic mai puţin popular decât mitul.

Harap-Alb

Problema Atlantidei şi a tradiţiei respective, în raporturile ei cu tradiţia hyperboreană, nordică, primordială în ciclul nostru de umanitate, este capitală, afirmă Vasile Lovinescu, pentru înţelegerea dezvoltării ciclice şi, lucru semnificativ, o cheie majoră pentru înţelegerea operei lui Creangă şi a basmului românesc. Culoarea simbolică a tradiţiei hyperboreene este Albul sau Verdele, iar a tradiţiei atlante, Roşul, aşa explicându-se prezenţa în basmele româneşti a lui Verde Împărat sau Roşu Împărat. Culoarea simbolică a planetei Venus este Verdele, „Verde Împărat” fiind personajul eminamente benefic din basme. Pe de altă parte, trebuie observat faptul că patroana Moldovei, ocrotitoarea ei este Sfânta Parascheva, Sfânta Vineri, Parascheva fiind numele grecesc al culorii verzi. Astfel, crede Vasile Lovinescu, despre Atlantida, dincolo de informaţiile prezente în opera lui Platon, avem şi izvoare româneşti, autohtone. Simbolurile Tradiţiei Primordiale Hyperboreene sunt „taciturne”, „nocturne”, „polare”, „sălbatice” în sensul „privaţiunii de determinaţii”: Mistreţul, Lebăda, Pădurea de conifere, Ursul. Basmele lui Creangă oglindesc joncţiunea cu Marea Tradiţie Primordială a anumitor elemente salvate din tradiţia atlantă. Prima venea din Occident, din Oceanul Atlantic, în direcţia unui ax orizontal, pe când Tradiţia hyperboreană se cobora de-a lungul unui ax Nord-Sud. Prăbuşirea civilizaţiei atlante se datorează, în primul rând, influenţei nocive şi virulente a unui sacerdoţiu feminin deviat, complice cu o revoltă a războinicilor faţă de casta sacerdotală. Apariţia unei feminităţi impuse şi virulente, observă Vasile Lovinescu, este nota dominantă a basmelor lui Creangă, cu mare semnificaţie în trecut, dar mai ales în prezent şi viitor. Perioada de predominare a civilizaţiei atlante a durat un An Mare platonician (12.960 de ani), până la catastrofa amintită de filosof în dialogurile sale şi de Geneză; potopul lui Noe este acelaşi cu cataclismul ce a cufundat Atlantida. Elementele viabile, simbolurile încă vii ale tradiţiei atlante, au fost salvate providenţial de la nimicire într-o Arcă, într-o corabie ce reprezintă Tradiţia Primordială însăşi, neafectată de catastrofă, deoarece plutea deasupra Apelor. În Povestea Porcului, podul construit de Mistreţ este o ultimă punte aruncată mizericordios de Tradiţia Primordială spre tradiţia atlantă, ca să poată fugi pe pod ce mai este valabil. Povestea porcului şi Harap- Alb reprezintă două feţe complementare ale aceluiaşi mit: în prima, fata îl caută pe Mistreţul Alb, în a doua, Mistreţul Alb o răpeşte pe fata Împăratului Roşu, chintesenţă a împărăţiei Roşii. Roşul fiind, aşa cum am văzut, simbolul Atlantidei. S-ar spune că moş Creangă a vrut să considere centripet şi centrifug, în dublă mişcare inversă, acest moment capital din istoria omenirii, de 12.000 de ani încoace. Cele două poveşti principale ale lui Creangă – Povestea Porcului şi Harap-Alb – ar putea să aibă ca erou pe aceeaşi fiinţă, diferit mitologizată.

Această insistenţă şi această repetiţie îl fac pe Vasile Lovinescu să se întrebe dacă misterele Mistreţului Alb mai erau vii pe vremea lui Creangă, dacă mai aveau un caracter liturgic care le actualiza, după cum liturghia creştină actualizează pe Hristos. Harap-Alb este Negru-Alb, Yin-Yang-ul, nume androginic, o desemnare a Omului Universal. Negru-Alb este corelaţia Esenţă- Substanţă, prima polarizare a Principiului, ea însăşi încă nemanifestată. Harap-Alb este mitul autentic hiperborean. Traseul eroului, care din fiu de Crai devine Împărat Verde, simbolizează reunirea celor două puteri – sacerdotală şi regală – în Principiul lor comun şi în aceeaşi persoană.

Împăratul Verde este, ne trage atenţia Vasile Lovinescu, una dintre denumirile Regelui Lumii în tradiţia românească. Basmul Harap-Alb a fost scris în anul 1877, iar toate nuanţările, toate accentele şi sugerările tacite, înaintările şi retragerile din paginile basmului întăresc bănuiala că Ion Creangă era conştient şi lucid în legătură cu simbolurile esenţiale pe care le expune în formă ţărănească, sau era instrumentul unei organizaţii iniţiatice care a redactat prin el testamentul său intelectual. Această organizaţie, aşa cum am mai amintit, pare să fi fost una a „Mistreţului Alb”.

Astfel, crede Vasile Lovinescu, interpretarea basmului devine o formă de catharsis.

Spaţiul acordat acestei prezentări nu ne permite să intrăm mai adânc în miraculoasa lume de simboluri pe care Vasile Lovinescu o conturează pornind de la analiza basmelor humuleşteanului, în lumea conexiunilor pe care el le face cu marile religii ale cărţii – iudaism, islam, creştinism – ori cu scrierile orientale. Pe vremea Imperiului Roman, ne aminteşte el, numai provinciile Dacia şi Arabia purtau epitetul de Felix (Dacia Felix, Arabia Felix), nume care, crede Lovinescu, trebuie pus în legătură cu Insulele Fericiţilor, una dintre denumirile centrelor spirituale. Harap-Alb ar fi putut fi numele Şefului Suprem al unei ierarhii iniţiatice care, în momente istorice binecuvântate, s-a manifestat şi în exterior, în istorie, aşa cum ne este ea accesibilă. În mod obişnuit, numele şi entitatea sunt ocultate de-a lungul veacurilor, dar se poate, sugerează Lovinescu, ca taina funcţiei lor să fi fost încredinţată sub formă simbolică unor basme. Astfel, se transmite de-a lungul veacurilor un fel de testament criptat, până când, la ora hotărâtă de destin, Piatra din Vârful Unghiului va fi scoasă din şanţ şi aşezată unde trebuie. Cărţi de tăria celei semnate de el – Creangă şi Creanga de Aur – , menite să aducă o abordare nouă asupra unei opere clasice a literaturii române, sunt rare şi tocmai de aceea merită o atenţie specială. Poţi fi de acord sau nu cu interpretarea lui, dar nu poţi ignora această abordare care ne lasă să înţelegem, parafrazând o vorbă a Fericitului Augustin, că este în noi, în acest popor, ceva mai adânc decât noi înşine. Nu vom încheia înainte de a reveni la tema mistreţului, mit al tradiţiei hiperboreene, întruchipând autoritatea spirituală, retragerea în pădure. Mistreţul se hrăneşte cu fructele stejarului, arbore sacru, şi dezgroapă trufele, misterioasele produse ale trăsnetului, după cum povestesc unele legende. El este imaginea puterii spirituale urmărite de cea seculară. Ciclul nostru este desemnat, în spaţiul hindus, ca fiind al Mistreţului alb. El este avatarul sub care Vishnu a readus pământul la suprafaţa apelor şi l-a organizat. Dürer înlocuieşte, în tabloul său, boul şi măgarul cu mistreţul şi leul. În tradiţia creştină, el simbolizează pe demon. Într-un studiu intitulat Icoana Arhanghelului Mihail, Vasile Lovinescu aminteşte că în reprezentarea ei regăsim două ierarhii, sub forma a două triunghiuri: una pământească, simbolizată de triunghiul făcut de picioarele arhanghelului depărtate şi de Ştefan cel Mare aflat între ele, într-un sicriu, dar cu ochii deschişi, şi una cerească, reprezentată de triunghiul conturat de creştetul capului Arhanghelului şi de cei doi umeri ai săi, pe care aflăm două capete de dac cu barba răspândită pe antebraţe. Aceasta dovedeşte, crede Lovinescu, continuitatea unor tradiţii precreştine până în secolul al XVII-lea (icoana a fost zugrăvită din porunca lui Vasile Lupu în anul 1651). Dar după ce model a pictat cu atâta exactitate zugravul capetele de daci, într-o vreme în care pictura nu devenise încă arheologică? se întreabă Lovinescu şi răspunde: modelul a fost un acelaşi costum ritual, trecut din veac în veac, de la Zalmoxe la Vasile Lupu, odată cu iniţierea de care atârna.

Spre deosebire de René Guénon, care priveşte basmele drept purtătoare de relicve ale tradiţiilor ezoterice dispărute, Vasile Lovinescu admite şi cazul unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o prezenta mascat, aceasta din urmă fiind rezervată unui cerc foarte restrâns, capabil să primească lumina direct.

Cred că din romanul Creanga de Aur putem înţelege şi faptul că Mihail Sadoveanu nu era chiar străin de adevărurile pe care ni le sugerează Vasile Lovinescu. Şi poate că poezia Mistreţul cu colţi de argint semnată de Ştefan Augustin Doinaş la mijlocul secolului trecut, într-o perioadă în care pe această Gură de Rai se deschisese o Gură de Iad, ca şi Balada întrebării lui Parsifal, sau Orfica, nu sunt fără legătură cu tema Mistreţului Alb şi cu simbolistica lui, cu tema Graalului, sau cu aceea a iniţierii, teme prezente şi în basmele aşternute pe hârtie de Ion Creangă. Vom încheia de aceea prezentarea noastră cu poezia Orfica, ce ne duce cu gândul la acea organizaţie iniţiatică a Mistreţului Alb.

Orfica

Îmi place dintre semeni treptat să mă retrag:
în infinitul mare o arie să trag,
să ştiu un loc de umbră cu trepied şi trepte
în care şapte tineri în togă să m-aştepte.
Un clopoţel s-anunţe pe ganguri reci, pe dale,
sosirea mea ghicită din zgomot de sandale.
Cu magică formulă şi cabalistic semn,
să-nconjur sanctuarul secret şi să-l însemn.
Iar din pleiada arsă lăuntric de mistere
s-aleg pe cel mai vrednic, şi să-i pretind tăcere.
Apoi, cu pietate, integru şi fanatic,
să iau vestmântul sacru şi mersul hieratic,
şi numai noi să-atingem adânca lămurire
că sufletu-i, ca zeii, părtaş la nemurire,
că răsuflarea-i pură se strecură prin om
ca vântul dimineţii trecând din pom în pom,
că ne aprindem viaţa timidă sau semeaţă,
cu semeţii sau temeri venind din altă viaţă,
că a căzut în corpul de lut ca-ntr-un mormânt,
în care ispăşeşte un aspru legământ,
că viaţa e pedeapsă, iar trupul închisoare.
Şi numai noi, în cercul extaticului soare,
s-alegem traiul simplu şi sacerdoţiul pur
curăţitor ca baia-ntr-un golf vibrând de-azur.
Căci pentru toată fapta e plată şi răsplată.
O, fericirea celor iniţiaţi e dată!
Iar noi o vom cunoaşte în ceasul fără nume
alăturea de zeii puternici în eter,
când focul va cuprinde această tristă lume
desăvârşind tăcerea supremului mister.

Dan Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.