Atlasul nostru de sunete fundamentale însumează autori şi textele lor, dar şi temeni care au făcut epocă în cultură. Astăzi vom spune câteva cuvinte despre Paideuma.

Întrebându-se cum se poate explica influenţa muntelui asupra gândirii lui Noica şi Heidegger (doi filosofi care s-au retras în munte spre a-şi desăvârşi opera), Sorin Lavric, într-o comunicare rostită la una din ediţiile Colocviilor de la Putna, apelează la sintagma latinească genius loci (spiritul locului, spiritul topografic al unei regiuni). Acest Spiritul, ne aminteşte el, se impregnează asupra oamenilor care trăiesc acolo, ideea aceasta fiind linia de forţă a unui gânditor german din prima jumătate a sec. XX, pe anume Leo Frobenius. În 1925 Frobenius scrie o carte cu titlul Paideuma, în care conturează ideea ce avea, mai apoi, să facă carieră prin opera lui Spengler, mai precis prin cartea lui, Declinul Occidentului.

La noi, filosoful Lucian Blaga, în trilogiile sale, când vorbeşte despre matricea noastră stilistică, foloseşte intuiţiile celor doi filosofi germani. Pentru Frobenius, tiparul spaţial şi temporal în care trăişte un popor se impregnează intim, în mentalul, în mintea, în subconştientul acelui popor, astfel încât îi dictează destinul. Toată cultura acelui popor este o consecinţă a acestei impregnări de tip spaţial şi temporal. Chiar aceasta este „genius loci”, faptul că sunt locuri pe care le tragem după noi printr-o influenţă nevăzută şi care ajung să ne dicteze aproape totul în viaţă. Şi Frobenius, ca să explice această idee din „Paideuma”, propune chiar termenul aceasta straniu de paideuma, un termen de origine grecească. Este o împletire de doi termeni de care am auzit cu toţii şi anume pneuma-spiritul, suflare, şi paideia care este educaţie, formaţie. Paideuma este acel suflu vital din geografia unei comunităţi a unui popor, suflu care are un efect educator-formativ de Bildung asupra fiecărui ins în parte şi asupra comunităţii din care face parte acel individ.

Paideuma, afirmă Frobenius, are o evoluţie cronologică la nivelul comunităţilor dar şi la nivelul fiecărui individ, el distingând trei etape cronologice, ce ţin de vârsta omului:

– etapa tinereţii, a plăsmuirii de tip genial, geniul adevărat fiind acel om matur care-şi păstrează nealterată dimensiunea copilăriei.

– etapa maturităţii, ce compensează scăderea puterilor creatoare cu dezvoltarea inteligenţei, care excelează în idealuri.

– etapa bătrâneţei, când omul devine robul unor reflexe, obişnuinţe, tabieturi, nemaiputând să se manifeste creator.

Gândind fiecare cultură ca un organism şi aplicându-i schema de mai sus, Frobenius a crezut că poate să prevadă evoluţia culturilor în timp. Asta a făcut, decenii la rând, în Africa şi asta va încerca să facă, odată întors în Occident. Întorcându-ne acum la noi, la poporul român, vom spune că Eminescu este poetul naţional, poetul în care ne recunoaştem cu toţii, tocmai pentru că a reuşit să exprime cel mai bine, în opera lui, paideuma acestui pământ românesc, aşa cum Shakespeare a reuşi s-o exprime pe cea a pământului englez, Rilke pe aceea austriacă, Goethe pe aceea germană ori Dante pe aceea italiană. La fel ca toţi ceilalţi creatori de geniu, Eminescu nu poate fi înţeles deplin decât de români, prin traducere pierzându-se mult din reuşita lui, tot astfel cum de pierde, prin traducerea în limba română, esenţa operei marilor genii. Şi asta pentru că acele opere ţin de paideuma spaţiului care le-a născut. Privite din această aşezare, cele trei vârfuri prin care umanitatea încearcă să străpungă cerurile – eroul, sfântul, geniul, înţeleptul – rămân, toate, sub pecetea paideumei, a acelui genius loci.

Numai Hristos, credem noi, ca Dumnezeu – Om, transcende paideuma, reuşind să contureze un mesaj care se adresează tuturor popoarelor, pentru că mesajul Lui este clădit pe Iubirea divină şi pe Înviere.

Pământul acesta va trece, spune El, dar cuvintele mele nu vor trece…