Atlas de sunete fundamentale: Cum trebuie inteles Constantin Noica

SorinLavricAm spus adesea că unul din oamenii a căror operă mi-a marcat existenţa a fost filosoful Constantin Noica pe care l-am cunoscut la Păltiniş, în vara anului 1986. I-am citit şi recitit cărţile, dar l-am înţeles deplin doar după ce am parcurs studiile scrise, despre el şi opera lui, de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, dar mai ales de Sorin Lavric, cel care şi-a susţinut teza de doctorat în filosofie cu o lucrare despre ontologia lui Noica, scriind, mai apoi, şi volumul Noica şi Mişcarea Legionară. De aceea, cred că o serie de pasaje din interviul pe care l-a dat Sorin Lavric la Radio Trinitas doamnei Teodora Stanciu, sunt edificatoare pentru înţelegerea mesajului filosofului de la Păltiniş, fiind demne de a fi incluse în Atlasul meu de sunete fundamentale. Interviul este mai amplu, dar am încercat să fac un decupaj care să ilustreze cât mai bine titlul ales.

Noica, afirmă Sorin Lavric, a fost unul dintre puţinii supravieţuitori ai spiritului interbelic în timpul comunismului, un catalizator, un mentor, un om care a întreţinut o stare de spirit pe care comuniştii şi impostorii din acea perioadă nu aveau înzestrarea să o întreţină. A fost conştient de menirea ce o avea, tocmai de aceea a rămas în ţară, dându-şi seama că pe umerii lui stă o sarcină pe care absenţa lui Eliade, Cioran, Dumitru Cristian Amzăr şi a atâtor altor interbelici de seamă, nu o mai putea duce la capăt. Ei nu mai erau aici, şi atunci sarcina aceasta a fost pur şi simplu preluată de Noica. Din ’44 şi pînă în ’89 ar fi fost un întins deşert filosofic, în cultură, dacă un Noica sau un Blaga, mai înainte, n-ar fi reprezentat o oază de gândire liberă şi de demnitate românească. Iar “Şcoala de la Păltiniş”, iscată în jurul lui Noica, este o răbufnire de inteligenţă românească şi de strălucire conceptuală într-o gaură neagră, pentru că asta era filosofia românească în timpul comunismului. Marxismul a ras pur şi simplu filosofia românească în acele decenii.

Toate maliţiozităţile şi săgeţile îndreptate împotriva lui de Cioran, Eliade, Monica Lovinescu, privitoare la un anumit pact, la o anumită seninătate împăciuitoare cu care Noica privea regimul comunist, le putem respinge cu zâmbetul pe buze, pentru că ele nu intră în intimitatea lui Noica. Noica era prea deştept şi, în acelaşi timp, prea înzestrat cu demnitate culturală ca să se terfelească făcând jocul comuniştilor.

Noica este un simbol, nu poţi să-l dai la o parte decât lăsând un gol pe care nu-l mai umple nimeni. Dacă îi dăm la o parte pe Blaga şi pe Noica, nu ştiu ce mai rămâne din filosofia noastră.

În cartea de debut, “Mathesis sau bucuriile simple” (1934), Noica vorbea despre “cultura istorică” şi despre “cultura geometric”, o distincţie radicală, trădând starea lui de spirit din acea vreme. Noica era un rebel în numele spiritului, voia să facă o cultură filosofică de elită, pe care o numea “cultură geometric”. În contrast cu ea, se afla “cultura istorică”, perisabilă, efemeră, cultura curgerii. Pentru el, tot ceea ce înseamnă istorie trimite la vremelnicie, la curgere cronologică şi nimic altceva, adică o devălmăşie de care, pe urmă, se alege praful. Avea o optică de tip filosofic, potrivit căreia viaţa nu poate fi stăpânită decât dacă o înfrunţi cu câteva idei foarte clare. Dacă nu ai aceste idei, viaţa te înghite şi se alege praful de tine. Devii o victimă a biologiei tale, devii propriul tău duşman şi atunci, ca să te salvezi de tine însuţi şi de viaţa ta, trebuie să te înarmezi cu nişte scheme, cu nişte idei – asta face filosoful. Tocmai de aceea filosoful este mai răsărit, este cu un grad deasupra umaniştilor fără pregătire filosofică. El este un paladin, este un luptător, dar un luptător în numele ideilor. Şi această distincţie Noica o ilustrează în “Mathesis sau bucuriile simple”, spunând: nu se poate face cultură mare decât mergând pe nişte scheme stabile, care nu pot fi schimbate de la o generaţie la alta, iar matematica, geometria, care se ocupă fie cu cifre, fie cu figuri geometrice stabile, reprezintă un simbol al acestui tip de cultură. El, aici, folosea geometria ca pe o emblemă a acestui tip de cultură de elită. Nu există o cunoaştere mai aproape de gradul infailibil decît matematica. Filosofia nu poate să concureze matematica, dar se poate apropia cât de cât de ea. Şi atunci, pentru filosof, ecuaţiile matematice sunt un model de gândire pură.

Dar cum filosofia nu poate să-şi însuşească matematica, în locul ecuaţiilor pune formulele conceptuale, schemele, adică ideile prezentate în câteva cuvinte ilustre, prestigioase, de tradiţie. Şi astfel, filosofia se apropie de matematică şi aceasta este cultura de tip geometric.

Cultura de tip istoric este cultura modelor, a curentelor, cultura beletristică, cultura frumuseţii superficiale, a aparenţelor, a cojilor, toate inconsistente şi care, mai devreme sau mai târziu, trec.

Filosoful nu lucrează cu figuri geometrice, dar săvârşeşte un act de abstragere asemănător, folosind cuvinte cu înţeles larg, general şi în acelaşi timp profund, conceptele adică. Iar aceste concepte reprezintă ipostaza abstragerii spiritului filosofic. De unde? Din materie, din lumea aceasta joasă, efemeră şi istorică. Toată viaţa Noica s-a mişcat sub acest sceptru al lui Mathesis, dar Mathesis nu ca ştiinţă tare, propriu-zisă, de tip matematic, ci ştiinţa conceptelor: cum poate filosofia să devină o cunoaştere temeinică a acestei lumi, cum poate un singur om să gândească lumea cu mintea lui, de unul singur, şi să dea naştere unor scheme conceptuale care să poată cât de cât concura ecuaţiile matematice şi fizice.

Perioada interbelică este răstimpul de apogeu al spiritului românesc. Atunci, acolo, a fost o epifanie. În 20 de ani, prin acei tineri frumoşi din acea generaţie, cu România s-a întâmplat o metamorfoză, iar noi, astăzi, după atâtea decenii, privim la acea metamorfoză cu admiraţie şi, într-un fel, cu sentimentul neputinţei de a mai fi la înălţimea lor. Asta o simt chiar şi adversarii, cei care vor să uite că a existat un asemenea vârf, o asemenea culme, diabolizând cultura interbelică după nişte criterii ale prezentului care n-au nicio legătură cu acea epocă. Orice epocă are un adevăr de tip spiritual. Spiritul acesta este o dispoziţie generală, a cărei intensitate se manifestă în cultură. Noi astăzi trebuie să simţim acea intensitate şi acea tensiune a epocii, s-o descriem detaşat, fără condamnări, fără diabolizări, fără elogii şi hagiografii, înţelegând ce s-a întâmplat atunci. Şi, în felul acesta, întrucâtva, ne ridicăm şi noi la înălţimea lor, pentru că astăzi suntem cu mult sub tensiunea spiritului acelei epoci – suntem blazaţi, cinici, suntem pe fundul cazanului cultural. Avem ceva de preluat din perioada interbelică, pentru că, în felul acesta, ne regăsim identitatea şi ne definim pe noi înşine.

Astăzi trăim într-o epocă pătrunsă iarăşi de marxism, adică de un stângism implicit, care apare sub tot felul de forme camuflate. Aceste forme camuflate dau tonul dominant în anii din urmă. Şi, de vreme ce acesta este tonul dominant, când te întorci cu el şi priveşti perioada interbelică, tendinţa firească este să diabolizezi tot ce înseamnă mişcare de dreapta şi, în acelaşi timp, să menajezi mişcările de stânga. Asta este tendinţa europeană în clipa de faţă. Dacă aceasta este logica, fireşte că epoca interbelică, trecută prin acest filtru al menajării stângii şi al diabolizării dreptei, se preschimbă într-o perioadă de oameni descreieraţi, care n-au vrut decât să facă răul. Or, asta este o mare minciună. Epoca interbelică arăta cu totul altfel decât există în tendinţa istoricilor actuali s-o descrie. Adevărul spiritual al ei a fost unul românesc, a fost unul curat, n-a fost unul împrumutat dinafară, iar acel adevăr spiritual îl afli intrând în epocă. Cum? Lăsând la o parte obişnuinţele de gândire ale ideologiei moderne, contemporane. Dacă nu scăpăm de aceşti solzi de pe ochi, nu pricepem nimic din ce s-a întâmplat atunci.

Acesta ar fi mesajul pe care vreau să-l împărtăşesc tinerilor: să nu fie creduli, să nu fie naivi, să nu se lase îmbrobodiţi de primele refrene ideologice pe care le aud în clipa de faţă cu privire la perioada interbelică şi cu privire la mişcarea legionară. Dacă vor fi oneşti şi vor cerceta cu bună-credinţă perioada interbelică, îşi vor da seama singuri cât s-a minţit şi cât s-a spus adevărul despre ea şi ce anume a făcut Noica atunci. Descriindu-l succint pe Noica, l-aş pune alături de Cioran şi Eliade. Ei n-au intrat într-o mişcare politică din calcul, din anticiparea unui câştig, ci, dimpotrivă, au intrat în virtutea unui act de credinţă. Pentru ei a fost vorba de credinţă creştină şi, în acelaşi timp, de pa-tri-o-tism. Asta a fost acolo, un sentiment naţional îmbinat cu un sentiment creştin de tip mesianic. Din îmbinarea acestor două sentimente s-a ivit o efervescenţă a epocii, a cărei expresie socială şi politică a fost mişcarea legionară. În aşa fel se poate descrie succint gestul lui Noica sau al lui Cioran sau al lui Eliade. Pentru ei, adeziunea la mişcarea legionară n-a fost un gest de calcul politic, ci a fost un act de credinţă. De aici pleacă totul. Dacă ştergem această distincţie, atunci putem spune orice despre ei. Ce s-a întîmplat după aceea ţine de jocul imprevizibil al politicii, de o spirală ascendentă a violenţei, de schimbarea de azi pe mâine a variabilelor sociale şi politice, şi de aici destinul drastic frânt al acestor oameni, ei făcând parte din tabăra învinşilor. Or, întotdeauna învinşii, retrospectiv, trebuie incriminaţi, trebuie condamnaţi, ceea ce un istoric onest nu are voie să facă. Chiar dacă învinşii pierd, la un secol depărtare, se poate vorbi despre ei cu detaşare. Numai că marxismul dominant astăzi şi pătura dominantă astăzi nu vor să se spună acest adevăr, şi atunci se continuă în aceeaşi logică a incriminării şi a diabolizării unei mişcări care nu poate fi înţeleasă decât înlăuntrul variabilelor acelei epoci.

Dreapta, până la urmă, înseamnă spirit. Iar tendinţa actuală este de a şterge, de a anihila, de a spune că nu s-a întâmplat aşa ceva. De ce? Pentru că omul fără trecut şi fără memoria tradiţiei este un om în bătaia vântului, uşor de manevrat, cum se şi doreşte astăzi.

Dacă e să facem o categorisire a oamenilor, i-aş împărţi în patru categorii:

  • oamenii de rând, oamenii de masă (de manevră); apoi

  • oamenii reprezentativi, (oamenii pe care îi vedem peste tot în lumea mediatică, ei sunt, într-un fel, media statistică a defectelor naţionale, de la fotbalişti, politicieni pînă la moderatori şi vedete).

  • omul exponenţial, care face cultura şi destinul unei comunităţi, piscul. Aici intră toate personalităţile mari româneşti, indiferent că s-au mişcat în lumea culturii, au murit în închisori sau au luptat în munţi.

  • omul providenţial, pe care nu-l poţi înţelege raţional. În privinţa lui te gîndeşti imediat la ceva divin, la ceva misterios, numinos, pe care mintea noastră nu-l poate înţelege. Din această categorie face parte Eminescu. Eminescu nu este reprezentativ, nu este doar exponenţial, nu este doar un făcător de cultură, de operă. În cazul lui, simţi într-un fel aripa numinos-ului, acolo s-a petrecut ceva, de vreme ce a putut să apară un asemenea om. Lucrul acesta îl simt chiar şi adversarii. Există ceva formidabil, providenţial în Eminescu. Tocmai de aceea Noica l-a apărat şi s-a străduit atâta să-i publice, în facsimil, manuscrisele.

Noica a devenit cu adevărat Noica pe care-l ştim noi, cu puţin înainte de închisoare, şi anume, în perioada domiciliului obligatoriu de la Cîmpulung- Muscel. Acolo, timp de un deceniu, între vîrsta de 40 şi 50 de ani, şi-a căpătat idea, ajungând la o viziune proprie în filosofie. În genere n-are niciun rost să intri în filosofie dacă în sinea ta nu ai ambiţia de a deveni Kant. Noica, din tinereţe, când vorbeam de cultura geometrică, a avut această năzuinţă de a fi un Kant al României, iar la Cîmpulung, căpătîndu-şi ideea, şi-a dat seama că s-ar putea să devină, în ordine românească, la scara noastră, un Kant. Şi, din clipa aceea, şi-a urmat acea idee, care este una de tip dialectic, o idee în care nu avem triade, ci avem tetrade – este o dialectică în patru timpi – dialectică pe care o va urmări în toate cărţile postbelice, mai cu seamă după eliberarea din închisoare, în 1964. În închisoare şi-a dospit ideile pe care le căpătase deja la Cîmpulung. De pildă, prima carte pe care o scrie în 1965, “Douăzeci şi şapte de trepte ale realului”, este străbătută de această idee a dialecticii în patru timpi. Ce va urma după aceea, după închisoare, va fi un şir de cărţi legate între ele, pentru că toate sunt pătrunse de aceeaşi viziune, indiferent că e vorba de “Şase maladii ale spiritului contemporan”, de “Scrisori despre logica lui Hermes”, de “Devenirea întru fiinţă”, de “Sentimentul românesc al fiinţei”, sau despre “Despărţirea de Goethe”, în toate este vorba de aceeaşi viziune ontologică. Noica vorbea de legato, trebuie să legăm cărţile. Dar ca să am o asemenea unitate, trebuie să am o idee prin care să organizez haosul acestei lumi. Şi el asta a făcut: este un exemplu unic în gândirea noastră. Nici Blaga n-a făcut aşa ceva: să-şi urmărească ideea în toate cărţile lui, cu o obsesie de-a dreptul monotonă.

Există mai multe grade de înţelegere a unui filosof:

  1. gradul rapsodic, lăutăresc, în care deschizi cîteva cărţi, le răsfoieşti, reţii câteva expresii, poţi face uz de ele, poţi face paradă culturală, dar gradul tău de înţelegere este unul cât se poate de superficial. Genul acesta de înţelegere îl numesc lăutăresc.

  2. înţelegerea universitară, academică. Acolo poţi citi cărţile autorului şi poţi ţine un curs despre ele. Faptul că ţii un curs înseamnă că ai ajuns deja la o profunzime în privinţa acelui autor. Numai că profunzimea aceasta este una convenţională, ţinând de anumite norme universitare. Încă nu-l intuieşti în fibra lui pe autor, dar poţi foarte bine să scrii unul, două, trei titluri despre acel autor, devenind cu timpul un specialist. Numai că eşti un specialist scorţos, un specialist de faţadă, un specialist de palmares, pentru că, pe dinăuntru, încă nu ai început să-l intuieşti.

  3. gradul empatic, când începi să rezonezi cu el, când începi să-l simţi, aproape îi anticipezi ideile trecând de la o carte la alta, revenind la ele. Îţi devine familiar, e de-al tău. În clipa aceea, se poate spune că eşti un exeget în toată puterea cuvântului, ai depăşit şi treapta lăutărească şi cea universitară. Nu doar că ţii un curs universitar corect, dar, în acelaşi timp ai fler în privinţa lui. Acesta este gradul exegetic adevărat în privinţa unui autor.

Poţi spune că ai citit toată filosofia europeană, dar de intuit şi de simţit nu poţi, într-o viaţă, mai mult de doi-trei autori. Noica poate fi înţeles dinlăuntrul a două tipare:

  1. tiparul naţional.

  2. tiparul ondulatoriu.

Eu am pus accentul, în înțelegerea operei lui, pe tiparul ondulator. Ondulator ţine de ondulaţie, adică de undă. Ambele tipare sunt echivalente. Pentru că ele vorbesc despre acelaşi Noica şi despre aceeaşi idee a lui. Dacă îl judec din punctul de vedere al paradigmei naţionale, esenţa gândirii lui Noica stă în raportul dintre individ şi naţiune. Cu obsesia lui Noica, aceea că istoria unei comunităţi este făcută de oamenii privilegiaţi, de oamenii exponenţiali, cum spuneam înainte, şi de oamenii providenţiali. Noica s-a întrebat toată viaţa cum poate să explice că istoria nu este făcută de mase, ci de oamenii excepţionali, încercând să găsească o schemă filosofică prin care să explice cum un om ieşit din comun (Socrate, Iisus Hristos, Carol I, în cazul României), apare şi, pur şi simplu, dă reguli acelei comunităţi, o schimbă în bine şi o ridică la nivelul lui. Cînd acest lucru se întîmplă, se cheamă că un punct personal, o persoană, modifică întregul, comunitatea din care face parte. Se răsfrînge asupra ei, îi transmite vibraţia, vibraţia mesianică, vibraţia spiritului.

Insul acela este punctul care emite unde, unde de spirit asupra comunităţii. Treptat am trecut de la paradigma naţională către paradigma ondulatorie, însă fenomenul pe care-l descriu este acelaşi: faptul că o persoană providenţială apare într-un loc şi modifică poporul, comunitatea din care face parte. În termeni ondulatori, apare un punct de vibraţie, vibraţia aceea se răspîndeşte în jur şi punctul acela mic, aparent inofensiv, fără putere, ajunge să dea legea asupra întregului din care face parte, emiţînd unde de spirit. Prin aceste unde de spirit, Iisus Hristos a făcut creştinismul şi a schimbat Europa. Prin aceste unde de spirit, un german precum Carol a venit şi a ridicat România la un stadiu civilizat, cum n-am avut niciodată. Prin aceste unde de spirit, apare un Eminescu şi schimbă limba română şi o mută pe alt calapod şi pe alt diapazon calitativ. Orice lucru măreţ în lumea spiritului se petrece prin apariţia unor asemenea persoane providenţiale care emit asemenea unde de spirit, prin care modifică totul în jur. Apare excepţia care dă regula, în limbajul lui Noica. Ce înseamnă asta? Că niciodată insul excepţional nu se lasă sufocat şi înghiţit de masa de mediocrităţi din jur. Dimpotrivă, el, omul providenţial, schimbă adunătura de mediocrităţi, schimbă plebea, o transfigurează, îi dă aristocraţie. Noica este un gânditor aristocratic, este un gânditor elitist. Asta este paradigma lui Noica. Pentru că el a explicat-o suficient de bine în termeni naţionali, eu am încercat să o explic în termeni ondulatori. Este un limbaj mult mai sec, mult mai arid. Ai impresia că-l reduci pe Noica la nişte sintagme aproape fizice: undă.

De ce vorbesc despre undă în ontologie? Unda aceasta trebuie luată mai mult ca o metaforă, ca o sugestie intuitivă. Apare un punct. Punctul acela nu este un punct de rând, este o persoană ieşită din comun, care emite o vibraţie, vibraţia spiritului, care-i molipseşte pe cei din jur. Toate punctele, toate persoanele încep să vibreze în ritmul punctului iniţial. Şi astfel, omul providenţial, prin undele lui, schimbă totul în jur. Asta a fost ideea lui Noica. Asta este ideea de bază a ontologiei lui. Restul este o construcţie abstractă, făcînd uz de toată tradiţia filosofiei.

Cum se face că un ins excepţional apare într-o comunitate alcătuită cu precădere din oameni de rînd? Este o taină. Cum explici apariţia lui Eminescu? Eminescu nu poate fi explicat, plecând de la variabilele învăţămîntului sau de la trăsăturile economico-sociale ale epocii. Acolo s-a întîmplat ceva, un salt. Saltul acesta, Noica se străduieşte să-l explice ontologic. Şi, până la urmă, despre ce este vorba? De faptul că un ins poate să-şi însuşească, printr-o osmoză aparte, misterioasă, tainică, numai trăsăturile de excepţie din sânul acelei comunităţi. Şi, în felul acesta, el devine un exemplar de elită. Cum apare? Nu doar prin muncă proprie, ci pur şi simplu printr-o potriveală a destinului. Până la urmă, acolo e un mister. Odată ivită această persoană de excepţie, ea se răsfrânge, îşi aruncă însuşirile, determinaţiile – cum spune Noica – , asupra comunităţii şi, în felul acesta, o schimbă. Este un joc în dublu sens: dinspre comunitate spre insul ce se iveşte din sînul ei, şi apoi insul ridică la puterea lui, la înălţimea lui, masa aceea, în mare parte, înapoiată, cenuşie, mediocră, a poporului din care s-a ivit. Aşa se face istoria. Aşa s-a format Germania, aşa s-a format Franţa, cu oameni providenţiali, trăgând după ei masa inertă de contemporani, care la început s-au împotrivit, pentru ca apoi, după câteva secole, urmaşii lor să privească cu recunoştinţă acele personalităţi providenţiale.

Nimeni nu i-a preluat ideile lui Noica, pentru că Noica a fost un filosof de calibru irepetabil. Nici unul dintre discipolii lui nu îndrăzneşte să se numească pe el însuşi filosof. Fiind filosof de o asemenea rasă, el n-a lăsat urmaşi în tipul lui de gândire. Fireşte, se poate spune că tipul acesta de gândire s-a epuizat, metafizica şi-a trăit traiul, acum suferim o mutaţie culturală, filosofia s-a aplatizat, s-a sterilizat, filosofie propriu-zisă nu se mai face decît în cercuri restrînse, în nici un caz în universităţi. Acolo se face ideologie, se face logică, se face filosofie analitică sau politică, dar filosofie în matca tradiţiei, de la Platon până la Hegel, nu se mai face decât pe cont propriu sau în cercuri de prieteni.

Ideea şcolii de filosofie a rămas la Gabriel Liiceanu, Gabriel Liiceanu reuşind să adune în jurul lui, imediat după 1990, o mînă de tineri sclipitori, dar care au făcut cît au putut. Ceea ce e straniu şi, deopotrivă, îngrijorător este că transmiterea ştafetei se face într-un fel în jos, pentru că se pierde ceva dinspre Noica spre noi. Noi nu mai sîntem la nivelul lui Gabriel Liiceanu, iar Gabriel Liiceanu niciodată nu îndrăzneşte să se măsoare cu Noica. Suntem într-o pantă descendentă, însă ideea de ştafetă şi de şcoală filosofică rămâne, dovadă că eu mă străduiesc să fac un cerc de filosofie „Noica” la Biblioteca Naţională, cu tinerii pe care îi am la îndemînă, indiferent că sînt studenţi de la filosofie, de la matematică sau de la teologie.

Drama culturii româneşti este că e un cazan în clocot, alcătuit din prea mulţi impostori, din prea multe mediocrităţi. Întregul dat de aceste variabile mediocre nu poate ridica cultura română decât dacă apar inşi de excepţie. Într-o asemenea descensiune culturală cum este a noastră, ideea lui Noica rămâne valabilă: o cultură nu se iveşte decât prin personalităţi, fie exponenţiale, fie providenţiale. Masa nu face cultură, ministerele nu fac cultură, guvernul nu face cultură, instituţiile, universităţile pînă la urmă sînt doar nişte incinte şi nişte carcase convenţionale. Cultura o fac oamenii, cultura îşi are sediul în persoane. Persoanele acestea trebuie să fie de excepţie.

Dacă gândesc jertfa ca un act spiritual pe care îl fac cu preţul anihilării omului care face acel act, atunci Noica s-a jertfit. S-a jertfit nu doar pentru că a rămas în ţară, asumându-şi mizeria, închisoarea, stigmatizarea din partea comuniştilor, iar apoi ironiile şi maliţiozităţile colegilor lui din exil. Credinţa în steaua lui a plătit-o cu izolarea, cu scoaterea din circuitul cultural timp de 25 de ani, cu anii de închisoare, cu destrămarea a două familii, pentru ca, în final, jertfa asta să-şi arate roadele.

Jertfa lui a dă roade prin faptul că noi astăzi, vorbim despre el.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.